simpatică, a insistat să accept un bănuț de aur ascuns de părinții ei în haina cu care era îmbrăcată când fugiseră din Turcia, în copilărie.
Spre seară, mă simțeam epuizat, satisfăcut, îndrăgit, dar și oarecum nedumerit de avalanșa de aprecieri. Am încercat să accept situația ca atare și să nu-mi pierd capul, pentru că, oricum, mare lucru nu puteam face. Încărcați de darurile primite, ne-am întors la hotel, doar pentru a descoperi încă un cadou: o barcă de șaizeci de centimetri, cu pânzele desfăcute, toată din ciocolată. Eu și Marilyn am ronțăit bucuroși la ea.
A doua zi am dat autografe la Hestia Bookstore, o mică librărie din centrul Atenei. Am susținut zeci de alte sesiuni de autografe, și până atunci, și de atunci încoace, dar asta a fost de departe cea mai amplă dintre toate. Coada de oameni ieșea din librărie și se întindea pe opt străzi, provocând neplăceri serioase în trafic. Cititorii nu doar că au cumpărat cărțile noi, dar au venit și cu cele mai vechi pentru autograf. Necunoscând limba, ortografierea numelor lor –
Dochia, Ianthe, Nereida, Tatiana – a fost destul de obositoare.
Clienții au fost rugați să-și scrie numele pe niște bucăți de hârtie galbenă, pe care să mi le înmâneze odată cu cărțile. Mulți au vrut să
facă poze cu mine, dar asta întârzia prea mult coada, așa că au fost rugați să renunțe. După vreo oră, cumpărătorii au fost anunțați că
nu pot aduce la semnat mai mult de patru cărți împreună cu cărțile cumpărate atunci. După încă o oră, li s-a spus că nu pot aduce mai mult de trei, ajungându-se în cele din urmă la o singură carte pe lângă cele cumpărate din librărie. Sesiunea a durat, chiar și așa, aproape patru ore, timp în care am semnat peste opt sute de cărți noi și mult mai multe cărți mai vechi. M-a întristat vestea, recentă, a închiderii definitive a librăriei Hestia, victimă a crizei financiare elene.
Majoritatea clienților așezați la coadă pentru autografe erau femei – așa cum se întâmplă la cele mai multe dintre sesiunile mele de autografe –, ocazie cu care m-am bucurat de experiența unică de 286
- IRVIN D. YALOM -
a auzi cel puțin cincizeci de grecoaice frumoase șoptindu-mi la ureche „Te iubesc”. Îngrijorat că mi s-ar putea urca la cap, Stavros m-a tras deoparte și mi-a explicat că în Grecia femeile folosesc frecvent aceste cuvinte, într-un sens mult mai comun decât în America.
Mi-am amintit de autografele de la Hestia după zece ani, când am fost contactat de un medic britanic în vârstă pentru consultație.
Era nemulțumit de viața lui de burlac și de potențialul său neîmplinit, dar și ambivalent față de ideea unei consultații cu mine: pe de o parte, avea nevoie de ajutorul meu; pe de altă parte, era foarte invidios pe succesul meu ca scriitor, fiind convins că era și el capabil să scrie cărți reușite. Către finalul consultației mi-a relatat o poveste-cheie care îl bântuia de cincizeci de ani, din vremea în care fusese profesor în Grecia la o școală de fete. La sfârșitul ceremoniei de despărțire, când se pregătea să plece, a venit la el o elevă
superbă, l-a îmbrățișat și i-a șoptit „te iubesc” la ureche. Nu a încetat niciodată să se gândească la ea, i-a auzit mereu vocea șoptită
în capul lui, și s-a torturat cu gândul că nu a avut curajul să-și îmbrățișeze destinul. I-am oferit cele mai bune sfaturi, ferindu-mă
de singurul lucru pe care nu puteam să i-l spun: „Grecoaicele nu folosesc cuvintele «te iubesc» în același sens ca noi, americanii, și poate și voi, britanicii. Mie mi-au spus într-o singură după-amiază
nu mai puțin de cincizeci de grecoaice că mă iubesc.”
A doua zi după sesiunea de autografe de la Hestia, Universitatea Panteion mi-a decernat titlul de doctor honoris causa. Am fost copleșit să văd o audiență numeroasă adunată în sala cu pereții acoperiți cu portetele unor Aristotel, Platon, Socrate, Epicur și Eschil. În seara următoare, Marilyn a conferențiat la Universitatea din Atena pe subiecte de feminism. Amețitor pentru familia Yalom!
Următoarea vizită în Grecia a avut loc patru ani mai târziu, în 2009, când Marilyn a fost invitată de Universitatea Ioannina să țină
287
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
o prelegere despre cartea ei, A History of the Breast. Aflând de sosirea noastră, Fundația Onassis m-a invitat să țin o cuvântare despre ultima mea carte, Soluția Schopenhauer, la Megaron, cea mai mare sală de concerte din Atena.
Ajunși în Atena, am avut privilegiul de a vizita noul Muzeu Acropolis, cu câteva săptămâni înainte de deschiderea oficială. Ne-a surprins, la intrare, podeaua din sticlă, prin care pot fi văzute, strat după strat, rămășițele civilizațiilor ultimelor câteva mii de ani. În alt colț al muzeului pot fi văzute basoreliefurile Elgin, botezate după
britanicul care a dus jumătate dintre ele de pe Acropolis la Muzeul Britanic. Secțiunile dispărute (furate, ar spune unii), sunt reproduse în ghips, cu o culoare diferită de cea a plăcilor originale. Returnarea operelor de artă în țările de origine este o problemă spinoasă în zilele noastre pentru toate muzeele. În Grecia totuși, am empatizat cu poporul grec.
Conferința de la Megaron, Atena, 2009
288
- IRVIN D. YALOM -
Muzeul Acropolis, Atena, 2009
Din Atena am zburat la Ioannina, unde Marilyn fusese invitată
de profesoara Marina Vrelli-Zachou să conferențieze la universitate, o instituție impresionantă, cu 20.000 de studenți. Am asistat fericit, ca de fiecare dată când susține o conferință, abținându-mă să nu strig: „Hei, hei, aia de pe scenă e soția mea.” A doua zi, gazdele ne-au dus într-un tur în zonele rurale și la Dodona, un loc cu o istorie lungă, menționat și în scrierile lui Homer. Am zăbovit îndelung pe treptele amfiteatrului construit cu 2.000 de ani în urmă, după care am coborât în livada în care mergeau pe timpuri oracolele să
interpreteze cântecul mierlelor. Ceva din decorul locului –
masivitatea, demnitatea și istoria sa – m-a mișcat profund și am simțit pe undeva, în ciuda scepticismului meu, o adiere, una vagă, de sacralitate.
Ne-am plimbat pe străzile orașului Ioannina, așezat la marginea unui lac, ajungând și la sinagoga construită în timpul romanilor, unde se mai țin și azi slujbe religioase pentru mica comunitate de evrei din oraș. Aproape toți evreii din Ioannina au fost uciși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dintre supraviețuitori, 289
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
foarte puțini au revenit în oraș după încheierea războiului.
Comunitatea este atât de puțin numeroasă, că azi au voie și femeile să facă parte din minyan, grupul de zece bărbați impus de legea iudaică pentru susținerea slujbelor. Ajunși în piață, unde i-am văzut pe nelipsiții vârstnici cu păhărelele lor de ouzo și jocurile de table, am fost copleșiți de minunatele mirosuri specifice acestei țări, dar mai ales de o anumită aromă – de baclava – care m-a vrăjit într-atât încât mi-am urmat nasul până la o patiserie în care am găsit două
duzini de feluri diferite de baclava. Încă visez la o retragere pentru scris în Ioannina, în cartierul patiseriei, dacă se poate.
La librăria Universității din Ioannina, Marilyn l-a întrebat pe proprietarul acesteia, în timp ce ne semnam amândoi cărțile, care era secretul popularității mele în rândul cititorilor greci. „Yalom este cel mai cunoscut scriitor american în Grecia”, a răspuns acesta.
„Ce spuneți de Philip Roth?”, l-a întrebat Marilyn. „Ne place și Roth”, a răspuns proprietarul librăriei, „dar pe Yalom îl considerăm grec.”
