Când mi-a venit rândul să-mi țin prelegerea la conferința de la Stanford, am urcat în fața colegilor mei fără niciun fel de prezentare sau planșă – spre deosebire de ceilalți vorbitori. De fapt – și urmează o confesiune foarte importantă în premieră – nu am folosit în viața mea o planșă! S-a întâmplat altceva. David Spiegel, coleg la Stanford și prieten apropiat, m-a intervievat abil și afabil despre cariera și evoluția mea ca terapeut. E un format care se potrivește, astfel că nici nu mi-am dat seama când a zburat timpul. Când s-a ridicat publicul să mă aplaude, am avut sentimentul tulburător că

își iau rămas-bun.

Știind că există puțini psihiatri care mai practică la vârsta mea, adesea mă întreb: tu de ce mai primești pacienți? Cu siguranță nu din rațiuni economice; am suficienți bani cât să trăiesc confortabil. Pur și simplu îmi iubesc munca și nu vreau să renunț la ea înainte de a fi obligat s-o fac. Mă simt privilegiat de invitația atâtor oameni de a pătrunde în viața lor intimă și cred că, după atâtea decenii, încep să

mă pricep la asta.

Poate că, cel puțin în parte, este rezultatul îmbunătățirii criteriilor de selecție a pacienților. În ultimii ani am practicat terapia cu limită

de timp: le spun pacienților că terapia nu poate dura mai mult de 361

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

un an. Apropiindu-mă de optzeci de ani, am început să mă întreb câtă vreme vor mai rămâne creierul și mintea mea intacte. Nu vreau ca pacienții să devină prea dependenți de un om care s-ar putea retrage foarte curând. Dincolo de asta, am sesizat că stabilirea duratei terapiei sporește, în general, eficiența tratamentului și îi motivează pe pacienți să se pună mai repede pe treabă (așa cum observa și Otto Rank, unul dintre primii discipoli ai lui Freud, cu o sută de ani în urmă). Sunt atent să nu primesc pacienți pe care știu că nu-i voi putea ajuta semnificativ în decurs de un an, iar cazurile mai grave, unde este nevoie de medicație psihotropă, le recomand altor psihiatri (nu mai prescriu medicamente de câțiva ani, după ce am început să rămân în urmă cu ultimele progrese în domeniu).

Din moment ce am ajutat atât de mulți pacienți să facă față

îmbătrânirii, am crezut că eram pregătit pentru lipsurile pe care avea să mi le aducă viitorul, dar acum mi se pare mult mai descurajant decât mi-am imaginat că va fi. Genunchii dureroși, pierderea echilibrului, a vederii și auzului, petele de pe piele, sunt toate semnificative, dar le consider minore în comparație cu pierderea memoriei.

Într-o duminică am ieșit cu Marilyn să ne plimbăm și să luăm prânzul în San Francisco, dar la întoarcere mi-am dat seama că am uitat să iau cheile. Am stat în fața ușii câteva ore, până s-a întors acasă un vecin care are o copie a cheilor noastre. În seara aceleiași zile am fost la o piesă, The Unheard of World, de Fabrice Melquiot, despre o viziune a lumii de dincolo. Piesa a fost produsă de fiul meu, Ben, și pusă în scenă de FoolsFURY, grupul său de teatru. Eu și Marilyn am fost de acord să discutăm cu publicul după spectacol, Marilyn din perspectivă literară, eu din perspectivă filosofică și psihiatrică. Publicul a părut satisfăcut de remarcile mele, dar eu mi-am dat seama că am uitat un aspect important și interesant despre care aș fi vrut să vorbesc. Am continuat să vorbesc pe pilot automat, căutând frenetic în timpul ăsta ideea pierdută. A răsărit singură

362

- IRVIN D. YALOM -

după vreo zece minute și am apucat să o discut. Mă îndoiesc că

publicul a sesizat căutările mele disperate, dar în cele zece minute în care le vorbeam automat celor prezenți în sală, am auzit ecoul unei fraze în mintea mea: „Asta este – a sosit timpul. Trebuie să mă

opresc să mai vorbesc în public. Amintește-ți de Rollo.” Mă refer la episodul povestit anterior, în care Rollo May, ajuns la o vârstă

înaintată, repeta de trei ori o anecdotă în timpul unei prelegeri. Mi-am jurat să nu supun niciun public spectacolului senilizării mele.

A doua zi am returnat o mașină închiriată (a mea fusese la mecanic). Am ajuns după program, când angajații sunt plecați. Am urmat instrucțiunile afișate afară: am încuiat mașina și am lăsat cheile în cutia securizată. După care am realizat că-mi lăsasem geanta cu portofelul, cheile, banii și cărțile de credit în mașină. Am fost nevoit, în cele din urmă, să sun la AAA27 să trimită pe cineva care să deschidă mașina.

Acesta a fost un exemplu ceva mai neobișnuit de asediu împotriva memoriei, altele mai mărunte au loc în mod cotidian.

Cine este bărbatul care zâmbește și se apropie de mine? Îl cunosc, știu sigur, dar, ah, cum îl cheamă? Cum se numea restaurantul din apropierea plajei din golful Half Moon unde ne plăcea, mie și lui Marilyn, să mergem? Dar cum îl chema pe comedianul acela scund și amuzant din Arunc-o pe mama din tren? Pe ce stradă se află

Muzeul de Artă Modernă din San Francisco? Cum se numește forma aceea ciudată de terapie bazată pe nouă tipuri diferite de personalitate? Și numele psihiatrului care a inventat analiza tranzacțională, pe care îl cunosc, de altfel? Recunosc figurile familiare, dar numele s-au evaporat – unele revin, altele dispar imediat după fiecare reamintire.

27 Asociația Automobilistică Americană, o organizație nonprofit care oferă

servicii membrilor săi, inclusiv asistență rutieră de urgență.

363

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Ieri am luat prânzul cu un prieten, Van Harvey, cu câțiva ani mai în vârstă decât mine (da, mai există și din aceștia câțiva). Mi-a recomandat să citesc Camera de sticlă, romanul lui Simon Mawer, iar eu i-am recomandat Winter, de Christopher Nicholson. Câteva ore mai târziu ne trimiteam simultan mesaje cu aceeași întrebare: „Cum se numea cartea despre care mi-ai vorbit?” Ar trebui să am o tabletă

cu mine, desigur. Dar să-mi și amintesc de ea – asta-i buba.

Chei pierdute, ochelari pierduți, iPhone-uri pierdute, numere de telefon și locația mașinii parcate uitate – de astea am parte în fiecare zi. Dar pierderea cheilor de la apartament și mașină într-o singură

zi a avut probabil de-a face cu insomnia din noaptea precedentă.

Cunosc și cauza insomniei. Filmul franțuzesc Amour, văzut seara, în care un soț iubitor își ajută soția suferindă să moară. Cuplul semăna cu mine și Marilyn, iar povestea m-a bântuit până dimineață. Amour este un fim superb, dar urmați-mi sfatul: vizionați-l înainte să

împliniți optzeci de ani.

Mă îngrijorez de mult că memoria mea m-ar putea forța să nu mai văd pacienți, așa că, pentru a preîntâmpina pensionarea, folosesc din greu un program de dictare pe computer: dictez o pagină sau două după fiecare ședință și mă asigur că recitesc notele înainte de următoarea ședință. Acesta este motivul pentru care programez ședințele la cel puțin douăzeci de minute distanță una de cealaltă. Mai mult, în ultimii ani nu am programat mai mult de trei ședințe pe zi. Când mă contactează pacienți din trecut e nevoie să recitesc notele vechilor ședințe pentru a-mi aminti cazurile lor.

Pierderea memoriei are totuși și o parte bună: uitând subiectul multor cărți, îmi ofer plăcerea de a le reciti. Găsesc tot mai puține romane contemporane care să-mi placă, așa că revin la „preferații”

așezați ordonat în rafturi: Un veac de singurătate, Grendel, Marile speranțe, Aventurile lui Maqroll, Casa umbrelor, Copii în miez de noapte, Mătușa Julia și condeierul, Daniel Deronda, Silas Marner sau Și tu vei fi țărână, pe multe dintre ele citindu-le ca pentru prima dată.

364

- IRVIN D. YALOM -

Am descris, în Privind soarele în față, conceptul de „împrăștiere”, o cale de diminuare a anxietății legate de moarte. Fiecare dintre noi creează, adesea fără să realizeze, cercuri concentrice de influență, care îi pot afecta pe cei din jur ani de-a rândul, poate chiar generații.

Efectul nostru asupra celorlalți se deplasează la fel ca o undă pe apă, care înaintează până devine insesizabilă, continuând să

avanseze la nivel mai mic. Sper și eu că am trimis unde spre studenții, cititorii și pacienții mei, dar mai ales în cei patru copii și cei șapte nepoți, tot așa cum John Whitehorn și Jerry Frank au trimis unde către mine. Îmi amintesc încă de lacrimile de bucurie vărsate când m-a sunat Eve să-mi spună că a fost acceptată la medicină, ori de aceleași lacrimi de bucurie provocate anul trecut, când fiica lui Eve, Alana, a fost acceptată la Tulane University School of Medicine. Iar la ultimul Crăciun am jucat prima partidă

de șah cu Adrian, nepotul meu de trei ani.

Autorul, oferindu-i nepotului său de trei ani prima sa lecție de șah, 2016

365

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

O enigmă: când să mă retrag? De multe ori sunt solicitat de pacienți care se luptă tocmai cu această decizie. Am lucrat recent cu Howard, un director de fonduri de asigurare inteligent și de succes, trecut de optzeci de ani, trimis la terapie de soția lui îngrijorată că

bărbatul nu se poate abține să nu muncească ore lungi în fața computerului. Locuind pe Coasta de Vest, trebuie să se trezească la 4:30 dimineața pentru a monitoriza mișcările bursei, pe care le urmărește apoi toată ziua. Cu toate că a muncit ani mulți la realizarea unui program care să se ocupe de monitorizare, încă se simte dator față de investitori să stea lipit de monitorul computerului. Cei trei parteneri ai săi, doi dintre frații săi mai mici și un prieten de-o viață, nu ratează nicio zi de golf, dar Howard are grijă să muncească și pentru ei. Știe că el, soția și cele trei fiice au mai mulți bani decât ar reuși să cheltuie, dar nici asta nu-l oprește.

Era datoria lui, mi-a spus. Nu a avut niciodată încredere deplină în programul de computer gândit de el însuși. A recunoscut că este dependent de mișcările indicatorilor bursei, dar el altă viață nu a cunoscut. Și, în plus, mi-a mai spus, făcându-mi semn cu ochiul, senzația câștigului e extraordinară.

— Imaginează-ți viața ta fără muncă, Howard. Cum ar arăta?

— Recunosc că mi-e foarte frică să mă opresc.

— Încearcă să-ți imaginezi viața fără muncă.