înțeleg că a primit un răspuns satisfăcător. Așa am înțeles prima lecție – terapeutul care vrea să vindece suferința trebuie să se apropie cât mai mult de moarte. Au urmat multe alte lecții, devenite apoi parte din structura poveștii. Adevăratul învățător din această
poveste este pacientul, eu fiind doar vehiculul care a transmis mesajul.
Povestea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere a fost, de departe, „Blestemul pisicii ungurești”. În povestea asta, Ernest Lash (plecat în permisie din Minciuni pe canapea) încearcă să îl vindece pe Merges, un motan nărăvaș, vorbitor de germană, aflat la cea de-a noua și ultima sa viață. Merges, cotoi umblat peste tot, tovarăș, într-o viață anterioară, cu Xanthippe, una dintre pisicile lui Heidegger, o vâna acum cu cruzime pe Artemis, iubita lui Ernest.
Pe de o parte, povestea este o farsă, dar pe de altă parte cred că
este cel mai profund text al meu despre moarte și ameliorarea terorii de moarte. Am scris mare parte din poveste în timpul vizitei lui Bob Berger, prieten apropiat, decedat acum puțin timp. Povestea 281
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
se desfășoară în Budapesta, iar Bob, care a crescut în Ungaria, m-a ajutat cu nume pentru personaje, străzi, poduri și râuri.
Îmi amintesc cu drag de o lectură publică din Mama și sensul vieții organizată la Book Depot în Mill Valley, când am citit împreună cu Ben, fiul meu, director de teatru, dialogul Ernest – Merges. Nu sunt un adept al discursurilor funerare, dar dacă familia mea va dori să
țină unul după moartea mea, aș vrea să fie acest dialog – ar face mai luminos evenimentul. Ben, te rog să joci tu pisica și să-l alegi pe unul dintre frații tăi, sau dintre actorii tăi preferați, să-l joace pe Ernest.
282
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 32
CUM AM DEVENIT GREC
Dintre toate țările în care mi-au fost traduse cărțile, Grecia, una dintre cele mai mici, ocupă cel mai mult loc în mintea mea. În 1997, Stavros Petsoupoulos, proprietarul editurii Agra Publications, a cumpărat drepturile de publicare ale tuturor cărților mele și a angajat un cuplu, pe Yannis Zevras și Evangelia Andritsanou, pentru traducerea lor. Așa a început o relație lungă, importantă
pentru familia noastră. Yannis este psihiatru format în Statele Unite și un cunoscut poet grec, iar Evangelia este psiholog și traducător.
Cu toate că Grecia nu a jucat niciodată un rol semnificativ în domeniul psihoterapiei și are o populație alfabetizată de aproximativ 5 milioane de locuitori, a devenit imediat țara cu cel mai mare număr de cititori raportat la numărul de locuitori. Sunt mai cunoscut acolo decât oriunde în altă parte. N-am înțeles niciodată de ce.
De la prima noastră întâlnire cu Grecia, când ni s-au rătăcit bagajele și am călătorit cinci zile cu strictul necesar, am mai avut parte de două excursii extraordinare acolo, împreună. Prima a fost precedată de o vizită în Turcia. În 1993 am ținut un atelier pentru psihiatri la Spitalul Bakirkoy din Istanbul, urmat de un grup de dezvoltare personală de două zile la care au participat optsprezece psihologi și psihiatri turci, în Bodrum, un vechi oraș de la Marea Egee, despre care Elomer spunea că e „pământul albastrului etern”.
Grupul a lucrat intens două zile, eu fiind profund impresionat de sofisticarea și deschiderea multora dintre participanți. După atelier, unul dintre psihiatri, Ayça Cermak, cu care am ținut legătura până
azi, ne-a fost ghid într-o excursie în vestul Turciei și înapoi la Istanbul. Acolo am luat un avion către Grecia și apoi feribotul până
în insula Lesbos. Marilyn era de mult interesată de poeta Sappho, 283
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
care a trăit în Lesbos în secolul al VII-lea î.e.n., înconjurată de discipole.
De cum am coborât de pe feribot, am zărit un centru de închiriere motociclete, așa că am plecat imediat să explorăm insula pe o motocicletă străveche, dar aparent cooperantă. Către finalul zilei, când soarele se scufunda în apele oceanului, motocicleta și-a dat obștescul sfârșit la marginea unui sat. Neavând încotro, am rămas peste noapte între ruinele unei foste pensiuni, dar Marilyn nu a închis un ochi toată noaptea după ce a văzut un rozător de mari dimensiuni scotocind prin toaleta minusculă. A doua zi, până spre amiază, centrul de închirieri ne-a trimis altă motocicletă cu un camion, și ne-am continuat drumul, trecând prin mici sate ospitaliere sau pierzând vremea prin taverne, unde am stat de vorbă cu alți turiști și am văzut bătrâni fericiți cu bărbi ca neaua, sorbind retsina în fața jocurilor de table.
Pe Yannis l-am cunoscut în 2002, la o conferință organizată de Asociația Psihiatrilor Americani în New Orleans, prilej cu care mi-a fost decernat Premiul Oskar Pfister pentru Religie și Psihiatrie.
Uimit de acest premiu, i-am întrebat pe membrii juriului de ce mă
aleseseră tocmai pe mine, un sceptic în ce privește religia, iar răspunsul lor a fost că, mai mult decât oricare alt psihiatru, eu am abordat în munca mea „întrebările religioase”. După prelegerea mea, tipărită ca monografie cu titlul Religion and Psychiatry și tradusă în limbile greacă și turcă (dar în nici o altă limbă), am luat prânzul cu Yannis, care mi-a transmis invitația lui Stavros Petsopoulos de a conferenția în Atena.
Un an mai târziu ajungeam la Atena și luam imediat un avion de mici de dimensiuni pentru un zbor de patruzeci și cinci de minute până pe micuța insulă Syros, unde se găsea casa de vacanță a lui Yannis și a Evangeliei. Am avut mereu dificultăți de adaptare la schimbările de fus orar, având nevoie de fiecare dată de câteva zile de acomodare până să pot susține conferințe publice. Ne-am refăcut 284
- IRVIN D. YALOM -
puterile pe insulă, cazați la un han din orășelul Hermoupolis, delectându-ne în fiecare dimineață cu croasanți făcuți în casă și gem de smochine culese din smochinul din fața hanului. Peste două zile ar fi trebuit să plecăm cu feribotul la Atena pentru o conferință de presă, dar angajații serviciului de transport au intrat în grevă cu o noapte înainte de plecarea noastră, astfel că a trebuit să ne deplasăm cu un avion de patru locuri închiriat de Stavros.
În timpul scurtei deplasări la Atena, pilotul, care citise Plânsul lui Nietzsche, mi-a vorbit entuziast despre roman. Apoi am fost recunoscut de șoferul de taxi de la aeroport, care mi-a povestit în timpul cursei despre pasajele lui favorite din Minciuni pe canapea.
Ajuns la Hilton, am intrat în conferința de presă la care participau aproximativ douăzeci de jurnaliști. A fost prima conferință de presă
organizată vreodată pentru mine, oriunde în lume. A fost punctul maximei mele apropieri de statutul de vedetă.
La conferința de a doua zi, susținută în sala de bal de la Hilton, au venit 2.500 de oameni. Holul era atât de aglomerat încât am fost nevoiți să trecem prin bucătăria subterană ca să ajungem în sală.
Cum organizatorii comandaseră doar nouă sute de căști, a trebuit să
improvizăm în ultimul moment o soluție de traducere. Mi-am scurtat comentariile la jumătate, ca să-i permit translatoarei să țină
pasul cu mine.
Femeia, pregătită pentru traducerea versiunii scrise a conferinței, a intrat în panică, dar până la urmă s-a descurcat excelent. Publicul a întrerupt de nenumărate ori expunerea cu întrebări și comentarii.
Un bărbat din public m-a apostrofat atât de vocal când nu am răspuns pe larg unei întrebări, încât a fost nevoie de intervenția poliției pentru a fi scos din sală.
După conferință, la sesiunea de autografe, mulți dintre cumpărătorii cărților au venit cu daruri – miere produsă de ei, sticle de vin grecesc făcut în casă, picturi. O doamnă în vârstă, foarte 285
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
