Kalymnos. Acesta mi-a scris un e-mail în care îmi cerea adresa. Îmi spunea că citise cu multă plăcere cărțile mele și realizase un bust 355

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

din ghips pornind de la fotografiile cu mine găsite pe internet. I-am căutat și eu numele pe Internet, descoperind că este un sculptor împlinit, cu lucrări expuse în diferite orașe ale lumii. Am insistat să

plătesc taxele de transport, dar a refuzat. Bustul, la dimensiuni mai mari decât sunt eu în realitate, a sosit la ușa mea o lună mai târziu, protejat de o cutie mare din lemn. I-am găsit un loc în casă, dar e de un realism atât de detaliat, că mă sperie de fiecare dată când îl văd.

Eu și copiii îl împodobim adesea cu ochelari, cravate sau una dintre multele mele pălării.

Oricât aș încerca să evit aceste semne ale recunoașterii, trebuie să

admit că ele mi-au sporit sentimentul sinelui. Așa cum cred că

vârsta, seriozitatea și reputația îmi sporesc eficiența ca terapeut. Cei mai mulți pacienți din ultimii douăzeci și cinci de ani m-au contactat după ce mi-au citit cărțile, intrând pe ușa cabinetului cu multă încredere în capacitățile mele terapeutice. Cunoscând mulți terapeuți în cariera mea, știu ce impact pot avea întâlnirile de acest tip: încă văd ridurile de pe figura lui Carl Rogers. Acum mai bine de cincizeci de ani i-am cerut o întrevedere și am zburat în sudul Californiei pentru a petrece o după-amiază cu el. I-am trimis apoi o parte dintre lucrările mele și îmi amintesc cum spunea că, deși manualul de terapie de grup era bine scris, cartea pe care o considera specială era cea cu Ginny (Cu fiecare zi mai aproape). La fel de vii în memorie au rămas și figurile lui Viktor Frankl și Rollo May. Dacă aș avea talent plastic (din care nu am), aș putea fără

probleme să le realizez portretele din memorie.

Așadar, reputația mea face ca pacienții să împărtășească cu mine secrete pe care nu le-au mai spus nimănui, nici măcar altor terapeuți, iar intervențiile mele, atunci când sunt receptiv și empatic fără a-i judeca, cântăresc mai greu tocmai datorită preconcepțiilor lor despre mine. S-a întâmplat recent să văd în aceeași zi doi pacienți familiarizați cu munca mea. Primul, o fostă terapeută, a 356

- IRVIN D. YALOM -

condus câteva ore ca să mă vadă. Era îngrijorată de tendința ei de a aduna lucruri (depozitate într-o singură cameră din casă) și de comportamentul ei obsesional: obișnuia să se întoarcă acasă, după

câteva minute de condus, ca să verifice dacă a încuiat ușa și a oprit aragazul. I-am spus că era puțin probabil ca aceste chestiuni să

poată fi lămurite într-o singură ședință cu mine sau că ele ar interfera semnificativ cu activitățile ei cotidiene. Mi-a părut o persoană bine integrată, cu un mariaj minunat, confruntată cu sarcina dificilă de a da vieții sens după pensionare. A fost încântată

să mă audă spunând că nu credeam că era necesară terapia. A doua zi mi-a trimis următorul e-mail:

Vreau doar să-ți spun cât a însemnat pentru mine consultațianoastră de joia trecută, cât de importantă a fost pentru mine. Amsimțit că mă susții și că-mi confirmi că mă descurc bine, că suntfericită și mulțumită de viața mea și apreciez că mi-ai spus că nu enevoie de terapie. Am părăsit biroul mai puțin anxioasă, maiîncrezătoare și mai aptă să-mi accept viața. Am simțit că am primitun dar. Destul de bine pentru o singură ședință!

În aceeași zi, la finalul după-amiezii, am primit într-o consultație unică un bărbat sud-american de vârsta a doua, aflat în vizită la un prieten în San Francisco. A vorbit aproape toată ora de grijile lui față de sora sa, care luptase toată viața cu anorexia. După moartea părinților lor, bărbatul fusese atât de apăsat de povara cheltuielilor medicale și psihiatrice ale surorii sale, încât nu se căsătorise niciodată și nu-și făcuse o familie a lui. L-am întrebat de ce și-a asumat doar el, și niciun al membru al familiei extinse, povara îngrijirii surorii sale. Mi-a răspuns, cu multă anxietate și ezitare, printr-o poveste pe care nu o mai spusese nimănui.

Într-o zi, când el avea cincisprezece ani, iar sora lui, doi ani, a fost lăsat de părinți să aibă grijă de ea, în timp ce ei participau împreună

357

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

cu alte rude la o nuntă. În timpul lipsei lor, adolescentul a purtat o lungă conversație erotică la telefon cu o prietenă (pe care părinții o displăceau profund, interzicându-i în mod expres să vorbească cu ea). În timp ce vorbea cu prietena lui la telefon, sora lui s-a târât afară pe ușa din față și a căzut câteva trepte, suferind contuzii serioase pe corp și față. Le-a mărturisit totul părinților – cel mai groaznic moment din viața lui – și, cu toate că rănile surorii sale nu au fost profunde, retrăgându-se în câteva zile, bărbatul a alimentat în toți anii trecuți de atunci frica și convingerea secrete că anorexia ei se trage de la căzătura de-atunci. Mai mult de-atât, era prima dată

când vorbea despre asta în cei douăzeci și cinci de ani scurși de la accident.

I-am spus, folosind tonul meu cel mai profund și formal, că

ascultasem cu multă atenție tot ce-mi spusese despre sora lui și că, ținând cont de toate dovezile, îl declaram nevinovat. L-am asigurat că ispășise de mult episodul de neglijență și că accidentul surorii sale nu avea cum să provoace anorexie. I-am sugerat să lucreze asupra acestor lucruri la terapie, când se întoarce acasă. A plâns ușurat, a refuzat sugestia mea de a face terapie, asigurându-mă că

primise exact ce căuta. A părăsit biroul meu cu inima ușoară.

Aceste consultații unice, în timpul cărora identific eforturile și puterea personală a pacienților, oferindu-le binecuvântarea mea, își datorează succesul în mare măsură aurei cu care mă învestesc chiar ei.

Acum nu multă vreme am ascultat o femeie povestind cel mai trist episod al vieții sale. La final de adolescență, cu puțin timp înainte de a pleca la colegiu, a făcut un drum de noapte cu trenul în compania tatălui său, foarte distins și foarte distant. Abia aștepta această călătorie cu el și a fost cu atât mai devastată când el și-a deschis servieta și a lucrat tot drumul, fără să-i adreseze un cuvânt.

I-am spus că terapia noastră îi oferea oportunitatea de a retrăi această întâmplare. Putea să facă cu mine (un bărbat în vârstă, 358

- IRVIN D. YALOM -

distins) o excursie terapeutică de mai multe ore, dar în alte condiții față de cele de-atunci: avea toată permisiunea, ba era chiar încurajată, să pună întrebări, să se plângă și să-și exprime sentimentele. Iar eu aveam să-i răspund și să comunic pe toată

durata excursiei. A fost mișcată și în cele din urmă ajutată de această abordare.

Cum rămâne cu impactul atenției și al aplauzelor asupra mea?

Uneori mi se urcă la cap, alteori mă tulbură, dar de cele mai multe ori îmi păstrez echilibrul. De fiecare dată când mă întâlnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discuție pe marginea cazurilor, sunt pe deplin conștient că ei, practicieni excelenți, cu decenii de experiență, sunt la fel de eficienți în munca lor ca mine. Așa că nu iau admirația prea personal. Tot ce pot eu să

fac este să-mi iau munca în serios și să încerc să fiu cel mai bun terapeut cu putință. Îmi reamintesc că este vorba despre idealizare și că noi, oamenii, tânjim mereu după un bătrân înțelept și atoateștiutor, cu barba albă. Dacă am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu plăcere invitația. Cineva trebuie s-o facă și pe asta.

359

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 40

UN ÎNCEPĂTOR ÎNTR-ALE ÎMBĂTRÂNIRII

În copilărie am fost mereu cel mai mic copil – cel mai mic din clasă, cel mai mic din echipa de baseball, din echipa de tenis, din tabără –, dar acum, oriunde mă aflu – la o conferință, un restaurant, o lectură, la cinema, la un meci de baseball – sunt cel mai în vârstă.

Am participat recent la o conferință de educație medicală continuă

pentru psihiatri de două zile, organizată de Departamentul de Psihiatrie al Stanford, unde am și ținut o prelegere. Scrutând sala înaintea prelegerii, am constatat că, din mulțimea de colegi sosiți din toată țara, doar câțiva aveau părut grizonant și niciunul păr alb.

Nu eram doar cel mai bătrân; eram de departe cel mai bătrân! Am devenit și mai conștient de vârsta mea audiind programul de șaisprezece prelegeri și dezbateri al conferinței, realizând totodată

ce modificări a suferit domeniul din anii 1950 încoace, de când sunt practician. Dezvoltările actuale – noua psihofarmacologie adresată

pacienților cu schizofrenie, tulburări bipolare și depresie, noile generații de medicamente experimentale, tratamentele tehnologice ale tulburărilor de somn și ale deficitului de atenție – nu mi-au stârnit aproape deloc interesul. Îmi amintesc ce mândru eram, ca tânăr profesor promițător, să fiu la curent cu ultimele evoluții.

Acum m-am simțit depășit la multe dintre prezentări, culminând cu prelegerea despre stimularea magnetică transcraniană a creierului, în care erau descrise metode de stimulare și inhibare a centrilor critici din creier mult mai eficiente, mai precise și mai lipsite de efecte secundare față de cele oferite de medicație. Așa să fi arătat viitorul domeniului meu?

În 1957, anul în care am intrat la rezidențiat, psihoterapia era nucleul psihiatriei, pasiunea pentru explorarea posibilităților ei fiind împărtășită de aproape toți colegii. Dar, acum, psihoterapia 360

- IRVIN D. YALOM -

abia dacă a fost menționată în cele opt prelegeri audiate la conferință.

Am citit foarte puține lucrări de psihiatrie în ultimii ani. Uneori pretind că ar fi din cauza problemelor de vedere – am fost operat la ambele cornee, precum și de cataractă bilaterală –, dar e doar o scuză amărâtă. Aș fi putut să mă țin la curent citind materialele profesioniștilor pe ecranul mare al unui Kindle. Adevărul – pe care îl recunosc cu oarecare rușine – este că nu m-a mai interesat. Când mă simt vinovat din pricina asta, îmi reamintesc că eu mi-am făcut treaba la timpul meu și că la optzeci și cinci de ani pot fi liber să

citesc ce doresc. „În plus, sunt scriitor și trebuie să fiu informat despre ultimele curente literare”, adaug imediat.