mă gândesc că tocmai îmi scosese creierul din țeastă. În primul meu vis de la începutul terapiei, oroarea din realitate s-a amestecat cu teama că, odată întins pe canapeaua terapeutică, vor ieși din mine gânduri rușinoase și dezgustătoare.
Am lucrat intens cu Irene asupra primului ei vis.
— Așadar, nu ai citit textele, am început eu, și, mai ales, nu l-ai citit pe cel vechi.
— Da, da, mă așteptam să mă întrebi despre asta. Nu am citit textele și, mai ales, pe cel vechi.
— Ai vreo bănuială despre semnificația celor două texte în viața ta?
— Mai mult decât o bănuială, a răspuns Irene. Știu exact ce înseamnă.
Am așteptat să-mi spună ce credea, dar pur și simplu a tăcut, preferând să privească pe fereastră. Încă nu cunoșteam obiceiul enervant al lui Irene de a-și spune părerea doar atunci când e solicitată.
Enervat, am lăsat să plutească între noi tăcerea un minut sau două. Într-un final, am făcut eu primul pas:
— Și, Irene, sensul textelor este…
278
- IRVIN D. YALOM -
— Textul vechi simbolizează moartea fratelui meu, decedat când aveam douăzeci de ani. Textul nou simbolizează moartea iminentă
a soțului meu.
— Să înțeleg că visul ne spune că nu vei putea accepta moartea soțului tău până ce nu vei accepta moartea fratelui.
— Întocmai. Ai înțeles.
Conținutul conversației noastre era revelatoriu, însă procesul (adică natura relației dintre noi) era confruntațional și extrem de încărcat. Adevărata sursă a vindecării avea să fie, în cele din urmă, munca asupra relației dintre noi. O discuție aprinsă din timpul unei alte sesiuni, despre un vis în care noi doi eram separați de un zid compus din trupuri, a dus la o ieșire furioasă din partea ei:
— Ce vreau să spun e: cum ai putea să mă înțelegi? Tu trăiești o viață ireală – călduță, comodă, inocentă. Ca biroul ăsta.
A arătat cu degetul rafturile burdușite cu cărți din spatele ei și arțarul japonez roșu-aprins din fața ferestrei.
— Lipsesc doar niște perne din creton și un șemineu din care să
se audă pârâitul lemnelor. Ești înconjurat de familie – toți în același oraș. Un cerc familial intact. Ce poți ști tu cu adevărat despre pierdere? Crezi că te-ai descurca mai bine? Dacă ți-ar muri chiar acum soția sau unul dintre copii? Cum ai face față? Urăsc până și cămașa aia arogantă în dungi pe care o porți! Mă strânge în spate de fiecare dată când te văd îmbrăcat cu ea. Urăsc mesajul pe care-l transmite.
— Ce mesaj transmite?
— Parcă spune: „Eu mi-am rezolvat toate problemele. Povestiți-mi-le pe ale voastre.”
Multe dintre comentariile ei erau adevărate. Există o poveste despre sculptorul elvețian Alberto Giacometti, în care acesta suferă
un accident în trafic și-și rupe un picior. Așteptând întins pe asfalt ambulanța, acesta ar fi exclamat: „În sfârșit, în sfârșit mi se întâmplă
279
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
și mie ceva.” Eram profesor la Stanford de peste trei decenii, locuiam în aceeași casă, copiii mergeau la aceleași școli și nu fusesem vizitat niciodată de tragedii profunde: nicio moarte nedreaptă, timpurie – părinții mei au murit la vârste înaintate; tata la șaizeci și nouă, mama la peste nouăzeci. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, era încă în viață la vremea aceea. Nu pierdusem încă niciun prieten apropiat; copiii mei erau sănătoși.
Pentru un terapeut dedicat abordării existențiale, o viață atât de protejată aduce cu sine și o mare răspundere. De câte ori nu mi-am dorit să evadez din turnul de fildeș în mijlocul necazurilor lumii reale. Ani de-a rândul mi-am imaginat că voi lua un an sabatic în care să experimentez o muncă fizică, poate ca șofer de ambulanță în Detroit, bucătar de fast-food în Bowery sau băiat de sandviciuri într-o piață. Dar nu am făcut-o niciodată. Atracția retragerilor pentru scris în Bali, vizitarea apartamentului venețian al vreunui coleg sau o bursă la Bellagio, pe lacul Como, au fost mereu mai puternice. Am fost izolat de vitregiile vieții, în multe sensuri. Nu am cunoscut niciodată experiența de maturizare a separării maritale; nu m-am confruntat niciodată cu singurătatea omului adult. Relația mea cu Marilyn nu a fost întotdeauna placidă – slavă
Cerului pentru mișcarea Sturm und Drang, căci amândoi am învățat din ea.
I-am spus lui Irene că avea dreptate, recunoscând că uneori îi invidiam pe cei ce trăiesc mai aproape de limită. Ba chiar mă
temeam, i-am mărturisit, ca nu cumva uneori să-mi încurajez pacienții să-și asume riscuri eroice în locul meu.
— Dar, i-am spus, nu ai dreptate când spui că nu am cunoscut niciodată tragedia. Mă gândesc neîncetat la moarte. Când mă
întâlnesc cu tine, nu mă pot abține să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă soția mea s-ar îmbolnăvi fatal, iar gândul acesta îmi provoacă, de fiecare dată, o tristețe de nedescris. Sunt conștient, pe deplin conștient de vârsta mea și de faptul că am ajuns într-o altă etapă de 280
- IRVIN D. YALOM -
viață. Toate semnele îmbătrânirii – cartilajul distrus de la genunchi, vederea slabă, durerile de spate, senilizarea plăcilor, părul și barba tot mai albe, visele despre moarte – toate îmi amintesc că mă
apropii de sfârșitul vieții.
A ascultat fără să răspundă.
— Și încă ceva, i-am mai spus, am ales să lucrez cu pacienți muribunzi în speranța că ei mă vor ajuta să mă apropii mai mult de nucleul tragic al vieții mele. Și au reușit; am avut nevoie de o nouă
rundă de trei ani de terapie în urma lucrului cu ei.
După un asemenea răspuns, Irene a dat din cap. Îi cunoșteam bine mișcările – succesiunea ei caracteristică de mișcări din cap; o scuturătură rapidă din bărbie, urmată de două sau trei mișcări mai lente ale capului – codul ei morse somatic prin care mă lăsa să
