categoric de Elisabeth, care se consultase deja cu câțiva medici cunoscuți în acest sens. Nietzsche o numea pe sora lui „gâscă
antisemită” și nu este exclus ca ea să fi respins ideea din cauză că
Breuer era evreu. Scrisoarea care conține recomandarea și cele care au urmat pot fi ascultate în varianta engleză a audiobookului romanului. Această confirmare uluitoare m-a asigurat că nu m-am îndepărtat de aforismul lui Gide: ficțiunea este o istorie care s-ar fi putut întâmpla.
265
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 30
MINCIUNI PE CANAPEA
După ce am ajuns în al nouălea cer cu Plânsul lui Nietzsche, am fost adus înapoi cu picioarele pe pământ de una dintre cărțile mele academice, Tratatul de psihoterapie de grup, care avea nevoie urgentă
de atenția mea. Veche de zece ani, avea nevoie de o aducere la zi și o rearanjare, dacă mai doream să fie competitivă în raport cu alte manuale. A urmat un an și jumătate în care am simțit că trag la jug, lucrând zi de zi în biblioteca medicală de la Stanford, citind despre cercetările ultimilor zece ani, adăugând material relevant și, cel mai dureros, eliminând materialul învechit.
În tot timpul ăsta, un nou roman se infiltra tacit în fundalul minții mele. Profitam de drumurile cu bicicleta și de momentele de liniște dinaintea somnului pentru a experimenta cu diverse direcții de scenariu și personaje, iar curând, pe nesimțite, am început să
lucrez la povestea care avea să poarte numele Minciuni pe canapea.
Mă amuza titlul cu dublu înțeles: cartea mea era despre toate minciunile și toată psihoterapia stând de pe canapea21.
Având de-acum ucenicia de romancier încheiată, am renunțat la roțile ajutătoare și nu mi-am mai bătut capul cu amplasarea personajelor și evenimentelor într-un cadru temporal și spațial fidel istoriei. Eram hotărât, cu prilejul acestui nou proiect, să-mi ofer plăcerea compunerii unui scenariu complet fictiv, populat numai cu personaje inventate, într-o ficțiune care nu s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu cumva lumea era un loc mai nebunesc decât îmi imaginasem. Intenția mea era de a aborda subiecte serioase și substanțiale, sub acoperirea unui roman comic condimentat cu 21 Joc de cuvinte intraductibil. Lying (a minți) este omofon cu laying (a așeza, a sta întins).
266
- IRVIN D. YALOM -
întâmplări suprarealiste. Oare chiar ar trebui, așa cum au sugerat primii psihanaliști, să blocăm exprimarea adevăratului sine și să
oferim doar interpretări și un ecran gol? Ori e mai bine să fim deschiși și autentici față de pacienți cu sentimentele și experiențele noastre? Și dacă e așa, oare ce capcane ne așteaptă în drumul nostru?
Am scris mult, în literatura psihiatrică de specialitate, despre importanța generală a relației terapeutice. Forța transformatoare a terapiei nu stă în descoperirile intelectuale, nici în interpretări, nici în catharsis, ci în întâlnirea profundă și autentică dintre doi oameni.
Gândirea psihanalitică contemporană a ajuns treptat, la rândul ei, la concluzia că interpretarea nu este suficientă. În timp ce scriu paginile acestea, unul dintre cele mai citate articole de psihanaliză
din ultimii ani este intitulat „Mecanisme non-interpretative în terapia psihanalitică: factorul «mai mult decât» interpretare”. Acel
„mai mult decât”, numit „momentele prezentului” sau „momentele de întâlnire”, nu este prea diferit de conceptul descris de Ernest, personajul meu fictiv din Minciuni pe canapea, în articolul pe care încearcă să-l scrie, intitulat „Despre întrepătrundere: pledoaria pentru autenticitate în psihoterapie”.
Mă străduiesc, în practica mea, să ajung la o relație autentică cu pacienții mei, atât în terapia individuală, cât și în cea de grup. Tind să fiu activ, să mă implic la nivel personal și mă concentrez, de multe ori, pe aici-și-acum: rar trece o ședință fără să le solicit pacienților opinia despre relația noastră. Însă cât anume din sinele lui/ei trebuie să dezvăluie un terapeut? Romanul acesta satiric analizează, disecă și împinge până dincolo de limită chestiunea esențială a transparenței terapeutului.
Tocmai am citit, după mulți ani, Minciuni pe canapea, și sunt șocat de multe amănunte uitate între timp. În primul rând, deși fictiv, scenariul conține multe evenimente reale din viața mea. Nu e o practică rară: l-am auzit odată pe Saul Bellow spunând: „Când se 267
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
naște un romancier, familia lui e pierdută.” Se știe că oamenii din primii ani ai vieții sale și-au făcut loc în paginile scrierilor sale de ficțiune. I-am urmat și eu exemplul. Cu aproximativ un an înainte să mă apuc de scrierea romanului, era să fiu escrocat de prietenul unui prieten, care mi-a vândut acțiuni în valoare de 50.000 de dolari pentru o companie care de fapt nu exista. Eu și soția mea i-am dat 50.000 de dolari pentru investiții. Deși am primit în scurt timp certificate aparent oficiale care atestau depunerea banilor în contul unei bănci elvețiene, ceva din comportamentul persoanei în cauză
mi-a stârnit suspiciuni. Am dus certificatele la filiala americană a băncii elvețiene, ca să aflu că semnăturile erau false. Am sunat la FBI și l-am anunțat pe escroc că am pus autoritățile pe urmele lui.
Acesta a apărut la ușa casei noastre cu toți cei 50.000 de dolari, bani gheață, chiar înainte să mă întâlnesc cu ofițerii FBI. Acest episod și individul în cauză mi-au servit drept inspirație pentru personajul Peter Macondo din roman, un escroc specializat în jefuirea terapeuților.
Dar, dincolo de asta, în romanul meu și-au găsit locul multe alte cunoștințe, evenimente, ba chiar părți din mine însumi. Există acolo și detalii despre partidele mele de poker (inclusiv caricatura mea și a altor jucători). Vederea slabă m-a obligat să renunț la poker, dar foștii mei parteneri de joc își spun și azi, când ne vedem la câte un prânz, pe numele cu care i-am botezat în roman. Mai apar, de asemenea, o pacientă (cât se poate de deghizat) de care am fost atras în mod deosebit în realitate, precum și un psihiatru sofisticat, dar arogant, care m-a supervizat la un moment dat. Am introdus și un prieten din perioada Hopkins, Saul, transformat în roman în Paul.
Mare parte din mobilă și din obiectele artistice sunt autentice, inclusiv o sculptură din sticlă făcută de Saul și dedicată mie, intitulată „Sisif bucurându-se de priveliște”, care înfățișează un bărbat care privește în zare de pe marginea unui bazin. Lista e suficient de lungă: defecte personale agasante, cărți, haine, gesturi, 268
- IRVIN D. YALOM -
primele mele amintiri, povestea emigrării părinților mei, jocurile de șah și pinacle cu tata și unchii mei – se găsesc toate împrăștiate în roman, inclusiv tentativele mele de a scutura rumegușul din prăvălie de pe tălpi. În carte apare și povestea tatălui unui personaj pe nume Marshal Streider, proprietarul unei mici băcănii situate la intersecția străzilor Fifth și R, în Washington, D.C. Într-o zi intră un client și cere mănuși de lucru. Tatăl personajului îi spune că are în depozit, se duce în spate, iese pe ușa de serviciu și aleargă cât îl țin puterile până la piață, de unde cumpără o pereche de mănuși cu zece cenți și i le vinde clientului cu treisprezece. Povestea e adevărată; mi-a povestit-o tatăl meu, care a ținut o prăvălie la adresa respectivă chiar înainte să mă nasc eu.
Relatarea amănunțită a excluderii unui analist din institutul psihanalitic se bazează în linii mari pe episodul excluderii lui Masud Khan din Societatea Britanică de Psihanaliză, în 1988. Mi-a povestit-o în amănunt Charles Rycroft, analistul meu britanic, martor al întâmplării. Până și visul cu „Ursul Smokey” e al meu; l-am visat în noaptea morții lui Rollo May. Multe dintre numele personajelor au avut o semnificație personală – cum ar fi cel al lui Ernest Lash, protagonistul romanului. Scriind despre Ernest, care era într-adevăr un om de onoare, și pacienta sa seducătoare, m-am gândit adesea la Ulise, care se legase el însuși de corabia sa, pentru a scăpa de cântecul seducător al sirenelor – de unde și numele său, Ernest Lash22. Un alt personaj, membru al institutului psihanalitic fictiv, poartă numele Terry Fuller, o anagramă a numelui unui fost student, Fuller Torrey, ajuns una dintre figurile emblematice ale psihiatriei. Marshall Streider, inspirat de unul dintre supervizorii mei de la Johns Hopkins, are pasul ferm și este un susținător loial al legii (cu excepția unei flagrante erori de judecată).
22 Joc de cuvinte bazat pe omofonia Ernest - earnest (serios, de onoare - în engleză, în original) și Lash - to lash (a lega - în engleză, în original).
269
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Deși personal argumentez în favoarea ideii autenticității terapeutului, pe Ernest Lash l-am supus unei provocări uriașe. Din motivele explicate în roman, Ernest își asumă, cu curaj, riscurile unui experiment: va fi complet transparent în relația cu următorul pacient care-i intră pe ușă. Dar, vai, o pură coincidență narativă face ca următorul său pacient, o avocată, să fi venit la terapie cu propriile planuri ascunse: este soția unui fost pacient, necunoscută
lui Ernest, și a venit la terapie pentru a se răzbuna pe terapeutul despre care crede că l-a convins pe soțul ei să divorțeze. Femeia plănuiește să-l seducă și să-l distrugă. Nu m-am distrat niciodată
mai bine scriind ca atunci când am construit episodul în care un terapeut dedicat autenticității întâlnește un pacient dedicat înșelăciunii. Dar și mai amuzantă a fost compunerea intrigii secundare, în care descriam cum Societatea Britanică de Psihanaliză
îl dă afară cu surle și trâmbițe pe un analist vinovat de interpretare eretică, emițând o notă publică de retragere – cum trimit companiile de automobile – tuturor pacienților tratați cu ajutorul interpretărilor vătămătoare.
Au existat mai mulți regizori interesați de ecranizarea romanului Minciuni pe canapea. Drepturile au fost achiziționate de Harold Ramis, regretatul actor și regizor al filmelor Ziua cârtiței, Vânătorii de fantome și Cu nașu’ la psihiatru, cu care m-am văzut destul de mult în timp ce filma Pact cu diavolița, a cărui acțiune se petrece în San Francisco. Din nefericire, Pact cu diavolița a fost un eșec din punct de vedere comercial, astfel că studioul a refuzat să finanțeze filmarea Minciunilor pe canapea, până ce Ramis nu a livrat un alt film cu succes de casă garantat: Nașul stresat – o continuare a succesului Cu nașu’ la psihiatru. Dar Analyze That a fost la fel de dezastruos. Harold Ramis a continuat în următorii ani să achiziționeze drepturile de ecranizare, dar nu a reușit niciodată să strângă banii pentru producerea filmului. Îl simpatizam mult, iar vestea dispariției lui din 2014 m-a întristat.
