329
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
apară și alte companii în Statele Unite, dar și în alte țări, iar acum trei ani am fost de acord să-i supervizez pe terapeuții responsabili de formarea angajaților companiei Talkspace.
După ce am trecut de optzeci de ani, am început să citesc tot mai rar jurnale de specialitate și să particip la tot mai puține ședințe, simțindu-mă tot mai rupt de ultimele inovații în domeniu. Deși terapia prin text mi se pare chintesența impersonalității, întocmai opusul abordării mele terapeutice foarte intimiste, am simțit că
terapia prin text va juca un rol important în viitorul psihoterapiei.
Am încercat, ca metodă de combatere a alunecării în desuetudine, să țin pasul cu această metodă aflată în expansiune rapidă de livrare a serviciilor de psihoterapie.
Platforma programului le oferă pacienților posibilitatea de a trimite și de a primi texte (zilnic, dacă se dorește), contra unei taxe lunare fixe, destul de modeste. Utilizarea acestei metode de terapie crește exponențial, iar la momentul scrierii acestor rânduri, Talkspace, cea mai mare companie de profil din Statele Unite, lucrează cu peste o mie de terapeuți. Multe alte platforme similare s-au deschis între timp și în alte țări – am fost contactat de nu mai puțin de trei companii chineze, fiecare susținând că este cea mai mare companie de terapie online din China.
Inovația a evoluat rapid. Talkspace a început curând să ofere nu doar terapie prin text, ci și posibilitatea ca terapeuții și clienții să-și lase mesaje vocale unii celorlalți. A urmat imediat opțiunea videoședințelor în direct. Nu după mult timp, statisticile indicau că
50% dintre ședințe se realizau prin text, 25% prin mesagerie vocală
și 25% prin videoconferință. Am bănuit că există o secvențialitate, că clienții care folosesc terapia prin text trec treptat la formatul audio, apoi la cel video – adică mai aproape de terapia clasică. Cât mă înșelam! Nu s-a întâmplat asta! Mulți clienți au preferat textul, în detrimentul formatelor audio și video. Mi s-a părut contraintuitiv, dar am descoperit că mulți clienți se simțeau bine să
330
- IRVIN D. YALOM -
lucreze în anonimitatea mesajelor scrise, în special cei tineri, obișnuiți să tasteze mesaje: ei au crescut cu mesageria scrisă și o preferă. În prezent, pare că terapia prin text va juca un rol important în viitorul domeniului nostru.
Am rămas totuși oarecum disprețuitor la adresa terapiei prin text: îmi părea o copie neconvingătoare a terapiei autentice.
Examinând munca terapeuților supervizați de mine, m-am convins că ei nu puteau oferi genul de terapie asigurat de metodele mele.
Am ajuns însă, treptat, să recunosc că, deși nu oferă același tip de terapie ca în contacte față în față, terapia prin text oferă totuși ceva important clienților. Sunt convins că este o formă de terapie importantă pentru mulți clienți, care găsesc în ea o metodă de schimbare. Le-am cerut celor de la Talkspace să inițieze o serie de cercetări atente ale rezultatelor, iar primele rezultate au demonstrat într-adevăr producerea unor schimbări. Comentariile pacienților exprimau gânduri apreciative față de metodă. Una dintre paciente spunea că tipărise cuvintele terapeutului ei și le lipise pe frigider ca să le vadă în fiecare zi. Clienții care trec printr-un atac de panică în timpul nopții au posibilitatea de a-și contacta terapeuții. Poate că
terapeutul va citi mesajul abia peste câteva ore, dar există, chiar și așa, sentimentul unui contact imediat. În plus, clienții au la dispoziție desfășurarea întregii terapii, toate cuvintele adresate terapeuților, fiind oricând în măsură să evalueze progresele înregistrate.
Supervizarea terapeuților specializați în terapia prin text este diferită de cea a terapeuților clasici. În primul rând, eu nu mai sunt forțat să mă bazez pe amintirile, uneori nesigure, ale terapeuților, pentru că am la dispoziție transcrierile, adică toate cuvintele schimbate de client și terapeut – ochiul supervizorului vede tot.
Le-am recomandat atât de insistent practicienilor terapiei prin text aflați în supervizarea mea să fie atenți la natura umană, empatică și autentică a relației client-terapeut, că în cele din urmă a 331
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
fost înregistrat un rezultat neașteptat, paradoxal: când se află pe mâini bune, terapia prin text poate permite o relație mai intimă
decât formatul față în față, în care terapeuții se exprimă adesea rigid, folosind comportamentele mecanice sugerate de manuale.
332
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 38
VIAȚA MEA ÎN GRUPURI
Am condus multe grupuri de terapie de-a lungul deceniilor –
grupuri de pacienți psihiatrici internați sau în ambulatoriu, grupuri de pacienți cu cancer, grupuri de soții îndoliate, de alcoolici, de cupluri, precum și de studenți, de rezidenți sau de terapeuți –, dar am și fost membru în multe grupuri, în special acum, trecut de optzeci de ani.
Dintre toate grupurile, cel mai mult îmi stăruie în minte cel al terapeuților, grup fără conducător, care se întâlnește de douăzeci și patru de ani o dată la două săptămâni, într-unul din cabinetele noastre. Una dintre regulile fundamentale este confidențialitatea: ce se discută în grup trebuie să rămână în grup. Așa că paragrafele care urmează sunt prima referință la activitatea acestui grup și le scriu nu doar cu permisiunea, ci și cu încurajarea celorlalți membri: niciunul dintre noi nu își dorește să moară acest grup. Nu că ne-am dori nemurirea, dar vrem să-i încurajăm și pe alții să treacă prin experiența vitală care pe noi ne-a îmbogățit atât de mult.
Unul dintre paradoxurile vieții de terapeut e că nu suntem niciodată singuri în munca noastră, dar mulți dintre noi se simt foarte izolați. Lucrăm fără echipă – fără infirmiere, supervizori, colegi sau asistenți. Mulți dintre noi încearcă să-și atenueze singurătatea prin întâlnirile de prânz sau la o cafea cu colegii, prin participarea la discuțiile de caz, prin supervizare sau terapie personală, dar aceste remedii sunt pentru mulți dintre noi insuficiente. Eu am descoperit că întâlnirile regulate cu un grup restrâns de terapeuți sunt foarte reconfortante, întrucât grupul oferă
camaraderie, supervizare, educație poststudii, dezvoltare personală
și, ocazional, intervenție în situații de criză. Le recomand călduros tuturor terapeuților să-și creeze un grup de tipul acesta.
333
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Grupul nostru a fost constituit acum douăzeci de ani, când am fost contactat telefonic de Ivan G., psihiatru practicant pe care-l știam de când fusese rezident la Stanford, care m-a invitat să mă
alătur unui grup de sprijin ce urma să se întâlnească regulat într-o clădire de cabinete din apropierea Spitalului Stanford. Citindu-mi lista psihiatrilor care răspunseseră deja afirmativ invitației sale, mi-am dat seama că pe cei mai mulți îi știam, pe unii chiar foarte bine, din moment ce le fusesem profesor în timpul rezidențiatului în psihiatrie.
Participarea la un astfel de grup părea să însemne o responsabilitate uriașă: nu doar că presupunea întâlniri de nouăzeci de minute la fiecare două săptămâni, dar era și un grup în desfășurare, fără final prestabilit. Știam, așadar, că mă bag în ceva pe termen lung, dar cine dintre noi și-ar fi imaginat că aveam să ne întâlnim în continuare, douăzeci și doi de ani mai târziu? Nu am anulat nici măcar o întâlnire în toți anii ăștia, cu excepția unei singure situații în care se suprapunea cu o sărbătoare majoră, și niciunul dintre noi nu a lipsit de la întâlniri din motive banale.
Nu mai făcusem parte dintr-un grup fără final prestabilit, deși îi invidiasem adesea pe pacienții mei pentru asta. Îmi doream și eu să
fac parte dintr-un grup terapeutic și să mă bucur de un cerc de apropiați de încredere. Poziția de conducător de grup îmi demonstrase că grupurile de terapie erau benefice pentru membrii lor.
Însă condusesem, vreme de șase ani, un grup pentru terapeuți, prilej cu care observasem, săptămână de săptămână, avantajele de care se bucurau participanții. Molyn Leszez, coautorul celei de-a cincea ediții a manualului de terapie de grup, a venit la Stanford în 1980, ca bursier. Voia să învețe despre terapia de grup, așa că i-am cerut să conducă grupul alături de mine, pe parcursul unui an, ca parte din formarea sa. Au trecut zeci de ani de atunci, dar noi tot ne amintim ce am văzut și am simțit în timpul acelor întâlniri. Am 334
- IRVIN D. YALOM -
regretat enorm că trebuia să părăsesc grupul cu ocazia anului sabatic la Londra. Înainte de toate, era primul grup condus de mine în care se producea un mariaj. Doi participanți au început o relație concretizată într-un mariaj după destrămarea grupului. I-am revăzut după treizeci și cinci de ani, la o conferință, și erau în continuare într-o căsnicie fericită.
Așa că, în ciuda unui oarecare disconfort provocat de ideea aderării la un grup format din foști studenți, m-am înscris – nu fără
gânduri anxioase: la fel ca mulți dintre participanți, nu nici eu nu mă simțeam tocmai relaxat să-mi dezvălui vulnerabilitatea, rușinea și neîncrederea de sine în fața colegilor și a foștilor studenți. Dar mi-am reamintit că eram adult în toată regula și că aveam, probabil, să
supraviețuiesc experienței.
Primele luni le-am dedicat stabilirii profilului grupului. Nu voiam să discutăm cazuri, deși voiam să avem și această opțiune.
Într-un final, am stabilit să devenim un grup polivalent de sprijin –
adică un grup de terapie fără conducător. Un lucru a fost clar din capul locului: deși eram membrul cu cea mai multă experiență în lucrul cu grupurile, eu nu aveam să fiu conducătorul grupului și niciunul dintre ceilalți membri nu m-a privit vreodată astfel. Ca să
evit orice posibile alunecări neintenționate în rolul de lider, m-am forțat de la bun început să mă autodezvălui cât mai mult. Anii de practică m-au învățat că de pe urma grupurilor cel mai mult profită
cei care-și asumă riscuri (în ultimii ani le-am recomandat și pacienților veniți la terapie individuală să-și asume cât mai multe riscuri, reamintindu-le aceasta de fiecare dată când observ că opun rezistență muncii noastre comune).
