Ce înseamnă asta? Ce fel de problemă aveau naziștii cu Spinoza? Și de ce să păstreze cărțile și nu să le ardă, la fel ca pe restul posesiunilor evreilor din Europa?
Ghizii au ridicat simultan, ca un duo de mimi, umerii și și-au întors palmele cu fața în sus – nu exista un răspuns.
Am părăsit muzeul cu mintea prinsă într-un puzzle interesant și nerezolvat! Mană cerească pentru romancierul flămând! Găsisem ce 323
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
căutam. „Am o carte”, i-am spus lui Marilyn, „am scenariul și titlul!” Și imediat ce am ajuns acasă, m-am apucat de scris Problema Spinoza.
Nu după mult timp, am construit o explicație complet plauzibilă
pentru întrebarea de ce aveau naziștii o „problemă Spinoza”.
Citind, am descoperit că Goethe, idolul literar al tuturor germanilor, inclusiv al naziștilor, era fascinat de lucrările lui Spinoza. Mai mult, acesta mărturisea într-o scrisoare că umblase cu Etica în buzunarul hainei un an întreg! O problemă enormă pentru ideologii naziști: cum era posibil ca cel mai mare scriitor al Germaniei să fie atât de devotat unui evreu de sorginte portughezo-olandeză?
Am decis să întrepătrund două fire narative biografice – al lui Benedict Spinoza, filosoful evreu de secol XVII și al lui Alfred Rosenberg, un pseudofilosof și propagandist nazist. Membru al cercului restrâns de căpetenii agresiv-antisemite din jurul lui Hitler, Rosenberg a dispus confiscarea bibliotecii și tot el a preferat păstrarea, nu arderea ei. A fost condamnat la moarte de procesul de la Nürnberg și spânzurat împreună cu alți unsprezece lideri din elita nazistă.
Am început prin a scrie capitole alternative – viața lui Spinoza din secolul al XVII-lea și a lui Rosenberg din secolul XX, realizând o conexiune fictivă între cele două personaje. Dar pendularea între cele două epoci a devenit curând obositoare, așa că am decis să
scriu mai întâi toată povestea Spinoza, apoi pe cea a lui Rosenberg, iar la urmă să le intersectez, cu șlefuirea și netezirea necesare unei împletiri insesizabile.
Scrierea a două narațiuni plasate în epoci diferite a solicitat semnificativ mai multă muncă de cercetare, astfel că am lucrat la Problema Spinoza mai mult decât la orice altă carte (cu excepția Psihoterapiei existențiale). Dar nu am privit-o ca pe o muncă: dimpotrivă, o simțeam ca pe o provocare și abia așteptam 324
- IRVIN D. YALOM -
diminețile de citit și scris. Am citit, nu fără dificultate, principalele lucrări ale lui Spinoza, comentariile la operele sale, multe biografii, după care, spre a lămuri și mai multe necunoscute, am apelat la doi specialiști în Spinoza, Rebecca Goldstein și Steven Nadler.
Și mai mult timp mi-a consumat cercetarea împrejurărilor nașterii și dezvoltării Partidului Nazist și a rolului jucat de Alfred Rosenberg în cadrul acestuia. Hitler îl respecta pe Rosenberg pentru capacitățile sale, numindu-l în poziții importante, dar prefera compania unor Joseph Goebbels și Hermann Göring. Exista un zvon cum că Hitler ar fi aruncat de-a lungul camerei principala lucrare a lui Rosenberg, Mitul secolului XX, țipând: „Cine poate să
înțeleagă chestia asta?” Rosenberg a fost atât de mâhnit că Hitler nu-l iubea la fel de mult ca pe ceilalți, încât a apelat la ajutor psihologic în mai multe rânduri, ceea ce mi-a oferit șansa de a include în roman un raport psihiatric autentic.
Spre deosebire de celelalte romane ale mele, Problema Spinoza nu este un roman didactic, cu toate că psihoterapia joacă și aici un rol important: cititorul are acces la lumile interioare ale celor două
personaje prin intermediul unui confesor. Spinoza are încredere în Franco, un prieten care joacă uneori rolul terapeutului său, iar Rosenberg face câteva ședințe de terapie cu un psihiatru inventat, Friederich Pfister. Franco și Pfister sunt cele două personaje majore inventate, restul sunt figuri istorice.
Problema Spinoza a avut, din păcate, puțin succes printre cititorii americani, dar s-a bucurat de un public entuziast în alte țări: în Franța a primit Prix des Lectures în 2014. În 2016 am fost sunat de către Hans van Wijngaarden, un coleg olandez, care m-a informat că tocmai fusese descoperit un portret al lui Spinoza realizat în timpul vieții, într-o lucrare a pictorului Berend Graat din 1666. Am regretat, privind în ochii însuflețiți ai lui Spinoza, că nu am avut șansa de a vedea tabloul înainte să scriu romanul. Poate că aș fi 325
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
simțit o conexiune mai personală cu el, așa cum s-a întâmplat în trecut cu Nietzsche, Breuer, Freud, Lou Salome și Schopenhauer.
Manfred Walther mi-a trimis de curând articolul său din 2015
intitulat „Prezența lui Spinoza în Germania nazistă”, în care descrie influența enormă exercitată de Spinoza nu doar asupra lui Goethe, ci și a unor filosofi germani proeminenți, cum au fost Fichte, Holderin, Herder, Schelling și Hegel. Dacă aș fi citit articolul înainte să scriu romane, aș fi avut argumente și mai puternice că Spinoza era, într-adevăr, o problemă majoră pentru campania antisemită a naziștilor.
Următorul meu proiect, Efemeride, nu a presupus muncă de cercetare. A trebuit doar să trec, încă o dată, prin dosarul meu „idei pentru scris”. Procesul a fost simplu: am citit și recitit episoadele clinice păstrate în dosar până am descoperit unul care palpita de energie și în jurul acestuia mi-am construit povestea. Multe dintre povești relatează o singură ședință de terapie, un număr mare dintre ele având de-a face cu pacienți vârstnici, care se confruntă cu probleme ale vârstei a treia, cum sunt pensionarea, îmbătrânirea și confruntarea cu moartea. Restul scrierilor mele (cu excepția Problemei Spinoza) se adresează tinerilor terapeuți în căutare de ghidaj în practica psihoterapiei. Pacienții citesc variantele finale ale poveștilor, ca întotdeauna, și trebuie să-mi acorde permisiunea în scris pentru a le publica – în afară de doi pacienți decedați, despre care sunt sigur că ar fi fost de acord; am avut grijă să le maschez identitatea chiar mai atent decât celorlalți.
Titlul Efemeride26 vine de la una dintre meditațiile lui Marc Aureliu: „Noi toți suntem creaturi de-o zi: deopotrivă cel ce-și amintește și cel ce este amintit.” Povestea care dă titlul volumului descrie o ședință în care aflu că pacientul a omis să-mi spună
26 Creatures of a Day în original
326
- IRVIN D. YALOM -
informații importante, de frică să nu-mi stric imaginea bună despre dânsul. Analizând dorința lui de a rămâne în amintirea mea, atât de intensă că a riscat pentru ea reușita propriei terapii, m-am gândit la Marc Aureliu, ale cărui Gânduri către sine însuși tocmai le citeam.
Am luat de pe birou exemplarul meu și i l-am întins pacientului, sugerându-i că ar putea să-i fie utilă, în special meditația care subliniază natura trecătoare a vieții și ideea că fiecare dintre noi este doar o creatură de-o zi. Povestea conține o subtemă implicând un alt pacient, căruia de asemenea i-am recomandat să citească Marc Aureliu.
Așa cum se întâmplă de obicei când citesc și mă delectez cu lucrările unui gânditor excepțional, ceva din ședințele de terapie din perioada respectivă mă îndeamnă să le recomand pacienților să-l citească și ei pe autorul acela. De cele mai multe ori sugestia nu este urmată, dar în această poveste adevărată (cum sunt toate în Creatures of a Day), cei doi pacienți îmi urmează sfatul. Ironic, niciunul dintre ei nu a fost atras în mod deosebit de mesajul la care mă gândisem eu, dar ambii au găsit alte lucruri utile în recomandările înțelepte ale lui Marc Aureliu.
Nu că ar fi ceva neobișnuit. Pacientul și terapeutul sunt colegi de drum și nu e deloc ciudat ca cel dintâi să remarce în timpul călătoriei peisaje care-i scapă cu totul celui din urmă.
327
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 37
CÂHH! TERAPIE PRIN TEXT
Am condus, mai bine de cincisprezece ani, un grup de supervizare a unor terapeuți practicieni din San Francisco. În cel de-al treilea an al grupului am acceptat un membru nou, o analistă
revenită la San Francisco după o lungă carieră în Est. Primul caz prezentat grupului a fost cel al unui pacient din New York, cu care continua să lucreze prin telefon. Prin telefon! Am fost oripilat! Cum poate un terapeut să facă o muncă eficientă de terapie fără a vedea pacientul? Cum rămâne cu toate nuanțele pe care terapeutul nu le poate vedea – privirile jucăușe, expresiile faciale, zâmbetele, aprobările, strângerile de mână de la finalul ședințelor – atât de importante pentru crearea unei intimități în relația terapeutică?
„Nu se poate face terapie la distanță!”, i-am spus. „Nu poți trata un pacient care nu-ți trece pragul cabinetului.” Dumnezeule, cât regret că am fost atât de snob! Ea nu a cedat, insistând că terapia decurgea destul de bine, mulțumesc de întrebare. Mă îndoiam și am continuat să o privesc cu suspiciune alte câteva luni, până ce am acceptat că femeia știa exact ce avea de făcut.
Părerea mea despre terapia la distanță a evoluat mai departe, când, șase ani după aceea, am primit un e-mail în care o pacientă
îmi cerea insistent să facem terapie prin intermediul Skype. Ea trăia într-o zonă extrem de izolată, unde nu găsea niciun psihoterapeut pe o rază de opt sute de kilometri. Se refugiase acolo după ruptura extrem de dureroasă a ultimei ei relații. Se simțea atât de vulnerabilă, încât sunt convins că nici dacă am fi fost vecini nu ar fi apelat la ajutor formal din partea mea sau a altui terapeut. Am ezitat, întrucât terapie prin Skype nu mai făcusem și aveam în continuare dubii legate de metodă. Dar cum realmente nu avea altă
soluție, am decis până la urmă să accept începerea unei videoterapii 328
- IRVIN D. YALOM -
(despre care nu am pomenit nimic colegilor). Ne-am întâlnit săptămânal, timp de un an. Figura ei pe tot ecranul computerului meu m-a ajutat să mă apropii de ea, într-atât încât în scurt timp parcă nici nu mai existau miile de kilometri de distanță fizică dintre noi. Anul de terapie i-a adus schimbări importante, iar eu de-atunci am lucrat cu pacienți din țări îndepărtate, precum Africa de Sud, Turcia, Australia, Franța, Germania, Italia și Marea Britanie. Am ajuns să cred că rezultatele videoterapiei nu sunt cu mult diferite de cele ale terapiei în cabinet. Insist însă pe selectarea atentă a pacienților. Nu folosesc niciodată acest mediu în cazul pacienților care ar avea nevoie de medicație sau spitalizare.
Acum trei ani, când am auzit prima dată de terapie prin text, în care terapeutul și pacientul comunică doar prin mesaje scrise, am avut aceeași reacție de respingere. TERAPIE PRIN TEXT! CÂHH!
Mi-a părut o distorsionare, o dezumanizare și o parodie a procesului terapeutic. De data asta era prea mult! Nu am vrut să am nimic de-a face cu asta și am revenit la atitudinea mea pedantă.
Până am fost contactat de Oren Frank, fondatorul Talkspace, cel mai mare program de terapie prin text online, care m-a întrebat dacă aș
fi de acord să-i consult pe terapeuții noului lor program de terapie de grup prin text. TERAPIE DE GRUP PRIN TEXT! Eram, din nou, șocat. Adică un grup de indivizi care nu se vedeau niciodată
(figurile lor nu apăreau niciodată pe monitoare, ci erau reprezentate prin simboluri, pentru păstrarea anonimității) și comunicau exclusiv prin text – asta chiar că era prea mult! Nu-mi puteam imagina că un grup de terapie poate funcționa prin text, dar am fost de acord să particip, numai din curiozitate.
Am observat multe grupuri în cariera mea și de data asta aveam dreptate. Grupul s-a dovedit neeficient, astfel că proiectul a fost curând abandonat cu totul. Compania s-a concentrat în continuare în totalitate pe terapia individuală prin text. Au început curând să
