- IRVIN D. YALOM -
analizat câteva minute comportamentul regal al pacientului, după
care a căzut în genunchi, și-a aplecat capul în pământ și i-a oferit pacientului, cu brațele întinse, cheile de la salon: „Maiestate, domnia voastră trebuie să dețineți cheile, nu eu.”
Nedumerit, pacientul a holbat ochii la mănunchiul de chei, apoi la doctorul îngenuncheat, după care a rostit primele sale cuvinte după multe zile. „Dom’le, unul dintre noi este complet țicnit.”
Spre finalul șederii în Seychelles, am început să am probleme cu vederea și să resimt senzații foarte dureroase la contactul cu lumina de dimineață. Unguentul prescris de un medic local a ameliorat întru câtva durerea, dar nu și fotofobia, care mă ținea în casă până
la amiază, când lumina de-afară devenea mai puțin intensă. Cum singura încăpere fără ferestre era baia, mi-am instalat acolo biroul de dimineață până la prânz, scriind la lumina laptopului. Erau primele simptome ale distrofiei Fuchs, o tulburare a corneei ce avea să-mi provoace mult disconfort și probleme cu văzul în următoarele decenii. Această tulburare produce o diminuare a numărului celulelor epiteliale din cornee responsabile cu procesarea lichidului acumulat în timpul nopții, când pleoapele sunt închise. Dificultățile de vedere apar din pricina îngroșării și tumefierii corneei. Fluidul acumulat se evaporă treptat, după deschiderea ochilor, și de aceea vederea se îmbunătățește progresiv pe parcursul zilei.
Romanul mergea atât de bine, că aș fi rămas în Seychelles și nu aș
mai fi însoțit-o pe Marilyn la Paris, de n-ar fi fost obligatoriu să
consult un oftalmolog. La Paris am aflat că singura scăpare era operația de înlocuire a corneei, procedură pe care am amânat-o până am ajuns la Stanford.
Am închiriat un apartament lângă Grădinile Luxembourg, dotat cu niște jaluzele eficiente, grație cărora am scris pe întuneric încă
două luni, până ce am terminat cartea. I-am trimis manuscrisul agentului meu, Knox Burger, care se ocupase și de Călăul dragostei.
261
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
L-a respins imediat, zicându-mi: „Nu voi putea vinde niciodată
romanul ăsta. Nu se întâmplă nimic în el!” Mi-a sugerat să citesc manuscrisul romanului Red Square, al unui alt autor din portofoliul său, Martin Cruz Smith, ca să învăț cum se compune un scenariu.
Căutându-mi alt agent, i-am trimis manuscrisul lui Owen Laster de la agenția William Morris, care l-a acceptat pe loc și l-a vândut editurii Basic Books, o casă editorială specializată în lucrări de nonficțiune, care publicase un singur roman în toată istoria sa (The Doctor of Desire, de Allen Wheelis).
După publicare, o cronică din New York Times descria Plânsul lui Nietzsche drept „un mic roman care o să vă adoarmă”. Dar ăsta a fost nivelul cel mai slab de recepție. După asta au urmat o serie de cronici pozitive în alte ziare și reviste, iar după câteva luni Plânsul lui Nietzsche a primit medalia de aur din partea Commonwealth Club of California pentru cea mai bună carte de ficțiune a anului.
Ce carte s-a clasat pe locul doi? Red Square, de Martin Cruz Smith!
Marilyn nu a stat pe gânduri și a trimis o înștiințare a decernării premiului, atât criticului de la New York Times, cât și fostului meu agent, Knox Burger.
Plânsul lui Nietzsche s-a vândut bine în Statele Unite, dar nici pe departe la fel de bine ca în alte țări. A fost tradus în douăzeci și șapte de limbi, cei mai numeroși cititori fiind înregistrați în Germania, iar cel mai însemnat procent raportat la populația generală fiind în Grecia. În 2009, romanul a fost declarat cartea anului de către primarul Vienei. Primăria obișnuiește să selecteze în fiecare an o carte, o tipărește în 100.000 de exemplare pe care le distribuie gratuit locuitorilor orașului, lăsând mormane de cărți în farmacii, brutării, școli, precum și la târgul anual de carte. Am luat avionul, împreună cu Marilyn, la Viena, pentru câteva zile de prezentări publice, dintre care una susținută chiar la Muzeul Freud.
Acolo, în fosta sufragerie a lui Freud, am purtat o discuție deschisă
despre roman cu un filosof austriac.
262
- IRVIN D. YALOM -
Autorul lângă un turn de exemplare gratuite din Plânsul lui Nietzsche, Viena, 2009
Săptămâna a culminat cu o serată uriașă, în primărie, prezidată
de primar, la care au participat sute de invitați. Am ținut un discurs, apoi a fost servită cina, urmată de un jovial vals vienez. Cum eu sunt un dansator lamentabil, Marilyn a dansat cu bunul nostru prieten Hans Steiner, psihiatru de la Stanford, originar din Viena, venit special în orașul său natal pentru acest eveniment, împreună
cu soția sa, Judith. A fost o experiență extraordinară pentru noi toți.
263
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Autorul cu soția, Marilyn, ținând în brațe un portret, în timpul unei cine la primăria Vienei, 2009
La doi ani după publicare, în timp ce mă aflam într-un turneu de conferințe în München și Berlin, am fost abordat de un regizor german, în ideea realizării unui documentar plecând de la vizitele mele în diferite locuri din Germania în care a trăit Nietzsche. Am vizitat împreună locul de naștere, casa din Röcken în care a copilărit filosoful și biserica în care a slujit tatăl acestuia. Lângă biserică se găsesc mormintele lui Nietzsche, ale surorii și părinților săi.
Zvonurile spun că sora filosofului, Elisabeth, a dispus mutarea cadavrului fratelui său, astfel încât să-i rămână ei locul dintre părinți. La școala lui Nietzsche din Pforta, un fost director ne-a informat că, deși a excelat în materiile clasice, Nietzsche nu a fost primul din clasă. La casa Elisabethei din Weimar, transformată în muzeu, am văzut documentele oficiale de internare la Jena, cu puțin timp înaintea morții; diagnosticul era clar – „sifilis paretic”. Pe unul din pereții muzeului atârna o fotografie înfățișându-l pe Hitler oferindu-i un buchet de trandafiri albi surorii filosofului. Câteva zile mai târziu am vizitat arhivele Nietzsche din Weimar, unde m-am bucurat de marele privilegiu de a ține în mâini o ciornă timpurie a cărții Așa grăit-a Zarathustra, scrisă chiar de mâna lui Nietzsche.
264
- IRVIN D. YALOM -
Ani mai târziu, romanul a fost ecranizat în regia lui Pinchas Perry. Deși a fost filmat cu un buget restrâns, filmul a beneficiat de o remarcabilă portretizare a filosofului din partea actorului Armand Assante, bine-cunoscut de cinefili. Actorul mi-a mărturisit că, dintre toate cele șaizeci de filme în care a jucat, acesta era rolul cu care se simțea cel mai mândru.
La unsprezece ani de la publicarea romanului, am avut parte de una dintre cele mai mari surprize din viața mea. Am primit o scrisoare din partea unei cercetătoare de la arhivele din Weimar, pe care o cunoscusem în timpul excursiei din trecut. Mă informa că
descoperise o scrisoare primită în 1880 de Nietzsche de la un amic, în care cel din urmă îl implora să apeleze la doctorul Joseph Breuer pentru rezolvarea problemelor sale medicale! Ideea a fost respinsă
