Capitolul 35

PRIVIND SOARELE ÎN FAȚĂ

Sora mea, Jean, a murit în timp ce scriam la cartea aceasta. Cu șapte ani mai mare decât mine, Jean a fost un suflet blând, pe care l-am iubit nespus de mult. La maturitate, ea a locuit pe Coasta de Est, eu, pe Coasta de Vest, dar ne telefonam săptămânal și de fiecare dată când ajungeam la Washington stăteam la ea și la soțul ei, Morton, cardiolog, un om la fel de generos și de primitor.

Jean a suferit de demență agresivă și nu m-a mai recunoscut la ultima mea vizită la Washington, cu câteva săptămâni înainte să se stingă. Știind că deja o pierdusem, vestea morții ei nu m-a șocat –

cel puțin nu la nivel conștient. Am privit evenimentul ca pe o eliberare, a ei și familiei sale. Eu și Marilyn am luat avionul a doua zi pentru funeraliile surorii mele.

Intenționam să încep cuvântul de omagiu cu povestea înmormântării mamei noastre, decedate cu cincisprezece ani mai devreme, tot în Washington. Am încercat atunci să-mi omagiez mama gătind kichel, un fel de paste din lumea veche, servite în mod tradițional după înmormântări. Kichel-ul meu arăta și mirosea bine, doar că, vai mie, nu avea niciun gust: folosisem întocmai rețeta ei, dar uitasem de zahăr! Jean a fost dintotdeauna grațioasă și generoasă și ce vreau să spun cu povestea asta e că, dacă ar fi să fac kichel pentru ea, sigur nu aș uita să pun zahărul. Însă, cu toate că

sosisem la înmormântare calm, fără să conștientizez profunzimea durerii resimțite, am cedat în timpul cuvântării și m-am întors la locul meu fără să pot termina.

Scaunul meu era așezat în primul rând, suficient de aproape cât să ating cu mâna sicriul de lemn al surorii mele. Rafalele de vânt rătăcite prin cimitir îmi lăsau impresia fulgurantă că sicriul se mișcă. Cu toată raționalitatea mea, nu am putut evita gândul că sora 306

- IRVIN D. YALOM -

mea încerca să iasă din coșciug, simțind chiar impulsul de a o lua la fugă prin cimitir. Toată experiența mea cu moartea, toți pacienții însoțiți până în ultima clipă, toată detașarea mea supremă și raționalizarea subiectului în scris – toate s-au evaporat în prezența propriei terori de moarte.

Incidentul m-a șocat. Atâtea decenii de muncă pentru înțelegerea și ameliorarea anxietății personale în raport cu moartea. Sunt frici pe care le-am pus în scenă în romane și povestiri, proiectându-le în personajele mele fictive. Julius, conducătorul de grup din Soluția Schopenhauer, îi anunță pe membrii grupului că a fost diagnosticat cu o boală fatală, iar aceștia încearcă să-l consoleze. Pam, una dintre participante, încearcă să-l aline, citându-i din memoriile lui Vladimir Nabokov, Vorbește, memorie, care compara viața cu o scânteie între doi poli identici de beznă – înainte de naștere și unul după moarte.

Philip, clona lui Schopenhauer, intervine imediat în stilul său condescendent, zicând: „E limpede că Nabokov a șutit această idee de la Schopenhauer, care spunea că după moarte vom fi la fel ca înainte de naștere, argumentând imposibilitatea existenței simultane a mai mult de un tip de nimic.”

Înfuriată, Pam îi răspunde lui Philip: „Așa, tu știi că

Schopenhauer a spus ceva, cândva. Mare chestie.”

Atunci Philip închide ochii și începe să recite: „Un om descoperă, uluit, că există, dintr-odată, după mii și mii de ani de nonexistență; apucă să trăiască cât trăiește, după care revine la o perioadă lungă

de nonexistență. Citez din eseul lui Schopenhauer: «Considerații suplimentare asupra doctrinei vanității existenței». Suficient de vag pentru tine, Pam?”

Am citat pasajul de mai sus îndeosebi pentru ceea ce nu conține: mai precis, ideea că afirmațiile lui Schopenhauer și Nabokov își găsesc rădăcinile la Epicur, un filosof din Grecia antică care susținea 307

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

că principala sursă a nefericirii umane este frica omniprezentă de moarte. Epicur a gândit o serie de argumente convingătoare de natură laică pentru discipolii școlii sale din Atena, solicitându-le să

le învețe ca pe catehism. Unul dintre argumente este celebrul

„principiu al simetriei”, care postulează că starea noastră de neființă

de după moarte este identică cu starea noastră dinaintea nașterii, și totuși gândul stării de „preexistență” nu generează anxietate.

Filosofii au atacat de-a lungul secolelor acest argument, dar eu îl găsesc fermecător în simplitatea sa și la fel de valabil încă. I-a alinat pe mulți pacienți, dar și pe mine.

Citind mai multe despre argumentele lui Epicur de risipire a fricii de moarte, am descoperit o idee incendiară pentru o următoare carte, idee care m-a captivat luni întregi. Iat-o mai jos.

Un om este terorizat de un coșmar înfiorător: este urmărit, noaptea, în pădure, de un animal înfricoșător. Aleargă cât îl țin puterile, se împiedică, simte cum sare bestia pe el și realizează că acesta este momentul morții sale. Se trezește țipând, înecat în sudoare, cu inima să-i sară din piept. Sare din pat, trage niște haine pe el, iese glonț din dormitor și din casă și pleacă să găsească pe cineva – un bătrân, un gânditor, un vindecător, un preot, un doctor –, oricine ar putea să-l ajute să scape de teroarea morții.

Mi-am imaginat o carte compusă din opt sau nouă capitole și fiecare să înceapă cu același paragraf: coșmarul, trezirea și plecarea în căutarea ajutorului. Dar acțiunea se desfășoară în fiecare capitol în alt secol! Primul capitol se desfășoară în secolul al III-lea î.e.n. în Atena, iar personajul dă fuga în Agora, zona în care erau localizate cele mai importante școli de filosofie. Trece de Academie, fondată

de Platon, dar condusă acum de nepotul acestuia, Speusippus; trece de Lyceum, școala lui Aristotel; trece de stoici și de cinici și ajunge, într-un final, în Grădina lui Epicur, unde i se permite să intre odată

cu răsăritul soarelui.

308

- IRVIN D. YALOM -

Un alt capitol s-ar fi putut desfășura pe vremea lui Augustin, altul în timpul Reformei, altul pe vremea lui Schopenhauer, la finalul secolului al XVIII-lea, altul în zilele lui Freud, altul la vremea lui Camus și Sartre și unul poate într-o țară musulmană sau budistă.

Dar fiecare la rândul său. Am decis să termin episodul din Grecia lui Epicur, anul 300 î.e.n., după care să trec la următorul în ordine cronologică. M-am documentat luni în șir despre viața din Grecia acelor timpuri, despre îmbrăcăminte, tipuri de mic dejun, obiceiurile de peste zi. Am studiat texte istorice și filosofice din prezent sau din perioada aceea, am citit romane cu acțiunea în Grecia antică (cele scrise de Mary Renault și alții) și am ajuns la concluzia tristă că cercetarea necesară scrierii tuturor capitolelor cărții mi-ar ocupa tot restul vieții. Am abandonat proiectul cu mult regret. Este singura carte pe care am început-o fără s-o termin.

Mi-am reorientat atenția spre discutarea scrierilor lui Epicur într-o carte de nonficțiune despre anxietatea morții, carte care a luat treptat forma cărții Privind soarele în față, publicată în 2008. Privind soarele în față urmărește gândurile mele despre moarte provocate de practica clinică, atât cu pacienți sănătoși, cât și cu pacienți în stadii terminale. Titlul este inspirat de maxima lui François de La Rochefoucauld, autor francez din secolul al VII-lea: „Un om nu poate privi soarele sau moartea în față” Deși folosesc o parte din maximă ca titlu, cartea încearcă să o contrazică, argumentând că privirea morții în față poate să aducă multe beneficii.

Mi-am ilustrat ideea nu doar cu povestioare clinice, ci și literare.

Ebenezer Scrooge, de pildă, personajul lui Dickens din Poveste de Crăciun, începe povestea ca un individ nefericit și izolat, pentru ca finalul să-l găsească transformat într-un om bun, generos și iubit.

De unde i-a venit transformarea? Dickens l-a trecut pe Scrooge printr-o doză tare de terapie existențială de șoc, în scena în care 309

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

fantoma viitorului Crăciun îi permite să-și vadă mormântul și numele trecut pe piatra funerară.

În Privind soarele în față, confruntarea cu moartea funcționează ca o experiență de trezire, una care ne învață cum să trăim mai deplin.

Terapeuții deschiși față de aceste procese o văd adesea. Cum spuneam mai devreme, le-am sugerat de multe ori pacienților să

deseneze o linie și să-și imagineze că un capăt este nașterea, iar celălalt moartea lor. Le cer să marcheze locul în care se află în prezent pe linie și să mediteze la asta câteva momente. Filmul Yalom’s Cure 25 începe cu vocea mea sugerând acest exercițiu.

Eu nu am auzit, în toți anii formării mele, o singură discuție despre moarte în timpul seminariilor de terapie sau discuțiilor de caz. Parcă toată breasla mai urma încă sfatul lui Adolf Meyer, decanul de cursă lungă al psihiatrilor americani – „Nu te scărpina unde nu te mănâncă” –, cu alte cuvinte, nu deschide subiecte problematice înaintea pacientului, în special în direcții în care s-ar putea să nu mai fim capabili să oferim alinare. Eu am adoptat poziția opusă: din moment ce moartea ne mănâncă tot timpul, pacienții au multe de câștigat atunci când sunt ajutați să-și clarifice poziția față de ea.

Sunt pe deplin de acord cu scriitorul existențialist de origine cehă

Milan Kundera, care scria că uitarea ne oferă un fel de previzionare a morții. Cu alte cuvinte, moartea ne înspăimântă nu doar prin răpirea viitorului, dar și a trecutului. Recitindu-mi cărțile, adesea nu-mi pot aminti figurile și numele pacienților despre care am scris: i-am deghizat atât de bine că nu-i mai recunosc nici eu. Mă gândesc cu dor uneori la toate orele intime și dureroase petrecute cu persoane pierdute astăzi în negurile memoriei.

Sunt de părere că multe dintre neplăcerile despre care vorbesc pacienții la terapie au în spate o anxietate legată de moarte. Să ne 25 Terapia Yalom (documentar regizat de Sabine Gisiger în 2014).

310

- IRVIN D. YALOM -

amintim, de pildă, de disconfortul care însoțește aniversările rotunde (vârsta de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani), care ne reamintesc de trecerea inexorabilă a timpului. O pacientă mi-a povestit recent despre câteva nopți consecutive de coșmaruri îngrozitoare. Într-unul era amenințată de un intrus; în altul simțea cum cade prin spațiu. A menționat că se apropia de aniversarea de cincizeci de ani și se gândea cu teamă la petrecerea organizată de familie. Am insistat să exploreze toate conotațiile vârstei de cincizeci de ani pentru ea. Mi-a spus că cincizeci de ani însemna deja bătrânețe și-și amintea cât de bătrână părea mama ei la cincizeci de ani. Ambii părinți muriseră la aproape șaptezeci de ani, așa că știa că trecuse de a doua treime din viață. Nu mai vorbise niciodată, până la întâlnirea noastră, în mod deschis despre cum va muri, despre înmormântarea ei, despre credințele ei religioase și, cu toate că am avut parte de ședințe dureroase, cred că limpezirea procesului a făcut-o să se simtă eliberată. Multe dintre momentele importante ale vieții sunt infiltrate de anxietatea morții – sindromul cuibului gol, pensionarea, criza vârstei de mijloc, aniversările absolvirii liceului sau facultății – precum și în suferința care ne încearcă la moartea celorlalți. Cred că cele mai multe coșmaruri sunt provocate de o anxietate a morții scăpată de sub control.

Acum, când scriu rândurile acestea, la zece ani după ce am scris Privind soarele în față – zece ani mai aproape de moartea mea –, nu cred că aș mai putea scrie la fel de dezamăgitor pe acest subiect cum am scris atunci. Mi-am pierdut, în ultimul an, nu doar sora, ci și trei dintre cei mai buni și mai vechi prieteni – Herb Kotz, Larry Zaroff și Bob Berger.

Cu Larry și Herb am fost coleg în colegiu și la medicină. Am fost parteneri la orele de disecție și colegi de cameră în stagiatură. Noi trei, împreună cu soțiile, am făcut multe vacanțe împreună în diferite locuri: la Poconos, în estul coastei Maryland, la Hudson Valley, Cape May și Napa Valley. Ne plăceau enorm zilele și nopțile 311