cearșafuri. Am căutat valiza cu privirea, plănuind să plecăm de acolo de cum ne ridicam din pat dimineață. La răsăritul soarelui era din nou liniște, nicio insectă nicăieri, iar angajații ne-au asigurat că
roiul de împerechere al termitelor se aduna într-o singură noapte pe an. Păsări în culori incandescente cântau melodii ciudate cocoțate pe crengile sofisticat răsucite ale copacilor din grădină. Eram amețiți de parfumul unor flori necunoscute, iar în bucătărie am găsit mai multe tipuri de fructe cu aspect ciudat. Un personal de șase oameni care trăiau în colibe răspândite pe proprietate avea grijă de curățenie, bucătărie, grădină, muzică și aranjamentele florale utilizate în cadrul frecventelor festivaluri religioase. O cărare nisipoasă pleca de la poarta din spate a proprietății și ducea în trei minute la încântătoarea plajă Kuta – pe atunci încă pustie și neatinsă. Toate acestea la o chirie mult mai mică decât ce plăteam pentru casa din Palo Alto.
După ce am scris „Trei scrisori nedesfăcute”, povestea lui Saul, plecând de la ce îmi notasem în paginile pașaportului, mi-am petrecut diminețile pe o bancă din grădină, studiind atent dosarele de notițe pentru următoarea poveste. După-amiaza mă plimbam cu Marilyn cu orele pe plajă și, aproape imperceptibil, înmugurea o poveste care-mi dădea elanul să las deoparte notele și să mă ocup de scrierea ei. Când mă apucam să le scriu, nu știam încotro mă vor duce sau ce formă vor lua. Mă simțeam aproape un spectator care urmărea cum înfloresc poveștile și scot fire ce mai apoi se întrepătrund.
Îi auzisem adesea pe scriitori spunând că o poveste se scrie singură, dar nu am înțeles până atunci ce ar putea să însemne asta.
După două luni de lucru aveam o perspectivă complet nouă și incomparabil mai profundă asupra poveștii despre romancierul britanic de secol XIX William Tackeray, relatată de Marilyn cu ani în urmă. Într-o seară, pe când ieșea din biroul său, soția îl întreabă
244
- IRVIN D. YALOM -
pe scriitor cum i-a mers ziua de lucru. „Oh, ce zi teribilă!”, îi răspunde acesta, „Pendennis (unul dintre personajele sale) s-a făcut de râs în ultimul hal și eu nu am putut face nimic ca să-l opresc.”
Curând am ajuns să mă obișnuiesc ca personajele mele să poarte dialoguri între ele. Am fost mereu cu o ureche la conversațiile lor, chiar și după ce terminam programul de scris și mă plimbam de mână cu Marilyn pe una dintre nesfârșitele plaje albe ca untul. Nu după mult timp am avut parte de o altă experiență scriitoricească, una dintre cele mai frumoase din viața mea. Eram implicat profund într-o poveste, când am început să observ cum mintea mea nestatornică începe să flirteze cu altă poveste care începuse să
prindă o formă sub pragul percepției mele imediate. Am luat-o ca pe un semn – unul ciudat, de la mine pentru mine – că povestea la care lucram se apropia de final și o alta era pregătită să se nască.
Am început să-mi fac griji că acum cuvintele mele existau doar în memoria unui computer neobișnuit și nu aveam copii tipărite ale muncii de până atunci – alternative ca Dropbox, Time Machine sau stickuri de memorie încă nu existau. Din nefericire, imprimanta mea Kodak portabilă nu suportase prea bine călătoria și-și dăduse duhul după doar o lună în Bali. Tot mai alarmat de perspectiva rătăcirii rezultatelor muncii mele în măruntaiele computerului, m-am gândit sa cer ajutor. Prilej cu care am descoperit că în Bali exista o singură imprimantă, la o școală de computere din capitala țării, Denpasar. M-am dus într-o zi cu computerul la această școală, am așteptat finalul orelor și l-am implorat sau l-am mituit – am uitat care din două, poate ambele – pe profesor să-mi facă o copie fizică a paginilor scrise până în ziua aia.
În Bali, inspirația te găsește repede. Nedistras de scrisori, telefon și toate celelalte, am scris mai bine și mai repede ca oricând. În cele două luni petrecute acolo am scris patru dintre cele zece povestiri.
Am consumat mult timp cu mascarea identității pacienților prezentați în fiecare dintre ele. Le-am modificat aspectul, ocupațiile, 245
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
vârsta, naționalitatea, statutul marital, de multe ori chiar și sexul.
Am căutat să mă asigur că nu ar putea fi recunoscuți de nimeni, iar odată povestea încheiată, le trimiteam, desigur, pacienților variantele finale, solicitându-le permisiunea scrisă de a le publica.
În timpul liber exploram insula împreună cu Marilyn. Îi adoram pe băștinașii grațioși, admirându-le arta, dansurile, teatrul de păpuși, sculptura, pictura, minunându-ne de paradele lor religioase. Plimbările pe plajă și scufundările erau divine. Într-o zi am urcat cu bicicletele, însoțiți de un ghid, pe cele mai înalte puncte din Bali, de unde am coborât câțiva kilometri prin sate, trecând pe lângă standuri stradale care vindeau felii de jackfruit și durian. Spre surpriza mea, în Bali era foarte popular șahul, întâlnind la tot pasul oameni care jucau. Mergeam adesea la un restaurant din apropiere pentru a juca șah cu chelnerul.
Înțelegerea cu Marilyn era să petrecem a doua parte a anului sabatic în Europa. Eu iubesc insulele tropicale, Marilyn iubește Franța, așa că de-a lungul căsniciei noastre am făcut amândoi compromisuri în acest sens. Marilyn tocmai renunțase oficial la postul ei administrativ de la Stanford (deși a rămas până azi profesor onorific), dar încă mai avea niște îndatoriri profesionale, din cauza cărora a trebuit să treacă prin Palo Alto în drum spre Europa. Eu m-am oprit în Hawaii, într-o retragere de scris la Oahu, în splendidul apartament al gazdei noastre japoneze, unde am scris încă două povestiri. După cinci săptămâni în Oahu m-a sunat Marilyn să mă informeze că sosise vremea să ne continuăm călătoria.
Următoarea oprire: Bellagio, Italia. Cu un an în urmă
candidaserăm și fuseserăm acceptați amândoi pentru rezidență la Rockefeller Foundation Center, în Bellagio; ea, pentru a lucra la cartea despre memoriile femeilor din Revoluția Franceză, eu – la cea de povești de psihoterapie.
246
- IRVIN D. YALOM -
Rezidența la Bellagio trebuie că este una dintre cele mai mari realizări din cariera unui profesor. Amplasat la o aruncătură de băț
de lacul Como, complexul Rockefeller deține grădini superbe, un bucătar excepțional, care ne-a servit în fiecare seară feluri diferite de paste făcute în bucătăria lui, și o splendidă vilă centrală, cu spațiu pentru treizeci de bursieri, fiecare având la dispoziție propriul birou. Invitații se întâlneau doar la masă și la seminariile de seară, când fiecare dintre noi își prezenta munca. Eu și Marilyn scriam dimineața, iar după-amiaza luam feribotul către unul dintre fermecătoarele sătucuri din jurul lacului Como. Am petrecut destul de mult timp cu un alt bursier, Stanley Elkins, un minunat scriitor satiric. Stanley suferise de poliomielită și se deplasa într-un scaun cu rotile. Asculta în fiecare seară radioul, căutând neobosit scenarii și personaje.
După Bellagio, am plecat la Paris, unde am petrecut restul de patru luni din anul sabatic, închiriind un apartament pe bulevardul Port Royal. Marilyn lucra acasă, iar eu, pe terasa unei cafenele de lângă Panthéon, unde am reușit să termin restul de patru povestiri.
Am reluat și de data asta lecțiile de franceză – ca de obicei, fără
niciun rezultat –, dar după-amiezile târzii și serile le petreceam plimbându-ne pe străzi sau cinând cu prietenii parizieni ai lui Marilyn.
Mi-a priit să scriu pe terasele cafenelelor și am ajuns să lucrez cu foarte mult spor. Mai târziu, acasă, am descoperit o cafenea cu terasă în North Beach, San Francisco (Café Malvino), cu o atmosferă
plăcută pentru scris, unde mi-am putut relua obiceiul. Cum intenția mea era ca această colecție de povestiri să le fie utilă tinerilor terapeuți, am compus câteva paragrafe de încheiere pentru fiecare poveste, în care explicam implicațiile teoretice ilustrate prin ea. S-a dovedit a fi o idee prea complicată, pe care am abandonat-o în favoarea unui epilog didactic de șaizeci de pagini. După ce l-am 247
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
terminat și pe acesta, i-am trimis manuscrisul editorului, cu un mare sentiment de satisfacție.
După două sau trei săptămâni am fost contactat de Phoebe Hoss, redactorul de la Basic Books care primise cartea mea în lucru.
Phoebe era un redactor demonic (dar și angelic), cu care mă aștepta o bătălie de proporții epice. Din câte îmi amintesc, a intervenit foarte puțin în texte, cu excepția introducerii expresiei „o avalanșă
de carne” în povestirea pacientei obeze. Nu am uitat expresia asta, deoarece este singura adăugire gratuită operată vreodată de un redactor într-o carte a mea (deși uneori mi-aș fi dorit să existe mai multe). Însă mai apoi, când a citit lungul meu epilog, Phoebe a luat-o razna, insistând că trebuia eliminat în întregime. Era absolut sigură că volumul nu avea nevoie de o încheiere și că fiecare povestire vorbea de la sine. Am început un război major, întins pe mai multe luni. Toate variantele de epilog trimise s-au întors ciuntite nemilos, până ce, după câteva luni, a redus cele șaizeci de pagini la zece, insistând totodată să fie mutate în deschiderea cărții.
Azi, când recitesc cartea, începând cu prologul succint, mă
întristează amintirea rezistenței mele înverșunate: Phoebe, un redactor binecuvântat, cum nu aveam să mai întâlnesc vreodată, avea dreptate.
Am zburat, împreună cu Marilyn, la New York pentru petrecerea de lansare a cărții – eveniment rar astăzi, dar comun în epocă.
Petrecerea, programată pentru o seară de luni, a fost umbrită de o cronică proastă în New York Times. Genul acesta de carte nu prea cunoștea precedente: doar câteva istorii de caz scrise de Freud și volumul lui Robert Lindner despre hipnoterapie, Ora de 50 de minute, se apropiau întru câtva. Autoarea recenziei din New York Times, psihanalistă începătoare, se declara ofensată de structura cărții, menționând că prefera să citească istorii de caz în jurnalele de specialitate.
248
- IRVIN D. YALOM -
