- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
care a trăit în Lesbos în secolul al VII-lea î.e.n., înconjurată de discipole.
De cum am coborât de pe feribot, am zărit un centru de închiriere motociclete, așa că am plecat imediat să explorăm insula pe o motocicletă străveche, dar aparent cooperantă. Către finalul zilei, când soarele se scufunda în apele oceanului, motocicleta și-a dat obștescul sfârșit la marginea unui sat. Neavând încotro, am rămas peste noapte între ruinele unei foste pensiuni, dar Marilyn nu a închis un ochi toată noaptea după ce a văzut un rozător de mari dimensiuni scotocind prin toaleta minusculă. A doua zi, până spre amiază, centrul de închirieri ne-a trimis altă motocicletă cu un camion, și ne-am continuat drumul, trecând prin mici sate ospitaliere sau pierzând vremea prin taverne, unde am stat de vorbă cu alți turiști și am văzut bătrâni fericiți cu bărbi ca neaua, sorbind retsina în fața jocurilor de table.
Pe Yannis l-am cunoscut în 2002, la o conferință organizată de Asociația Psihiatrilor Americani în New Orleans, prilej cu care mi-a fost decernat Premiul Oskar Pfister pentru Religie și Psihiatrie.
Uimit de acest premiu, i-am întrebat pe membrii juriului de ce mă
aleseseră tocmai pe mine, un sceptic în ce privește religia, iar răspunsul lor a fost că, mai mult decât oricare alt psihiatru, eu am abordat în munca mea „întrebările religioase”. După prelegerea mea, tipărită ca monografie cu titlul Religion and Psychiatry și tradusă în limbile greacă și turcă (dar în nici o altă limbă), am luat prânzul cu Yannis, care mi-a transmis invitația lui Stavros Petsopoulos de a conferenția în Atena.
Un an mai târziu ajungeam la Atena și luam imediat un avion de mici de dimensiuni pentru un zbor de patruzeci și cinci de minute până pe micuța insulă Syros, unde se găsea casa de vacanță a lui Yannis și a Evangeliei. Am avut mereu dificultăți de adaptare la schimbările de fus orar, având nevoie de fiecare dată de câteva zile de acomodare până să pot susține conferințe publice. Ne-am refăcut 284
- IRVIN D. YALOM -
puterile pe insulă, cazați la un han din orășelul Hermoupolis, delectându-ne în fiecare dimineață cu croasanți făcuți în casă și gem de smochine culese din smochinul din fața hanului. Peste două zile ar fi trebuit să plecăm cu feribotul la Atena pentru o conferință de presă, dar angajații serviciului de transport au intrat în grevă cu o noapte înainte de plecarea noastră, astfel că a trebuit să ne deplasăm cu un avion de patru locuri închiriat de Stavros.
În timpul scurtei deplasări la Atena, pilotul, care citise Plânsul lui Nietzsche, mi-a vorbit entuziast despre roman. Apoi am fost recunoscut de șoferul de taxi de la aeroport, care mi-a povestit în timpul cursei despre pasajele lui favorite din Minciuni pe canapea.
Ajuns la Hilton, am intrat în conferința de presă la care participau aproximativ douăzeci de jurnaliști. A fost prima conferință de presă
organizată vreodată pentru mine, oriunde în lume. A fost punctul maximei mele apropieri de statutul de vedetă.
La conferința de a doua zi, susținută în sala de bal de la Hilton, au venit 2.500 de oameni. Holul era atât de aglomerat încât am fost nevoiți să trecem prin bucătăria subterană ca să ajungem în sală.
Cum organizatorii comandaseră doar nouă sute de căști, a trebuit să
improvizăm în ultimul moment o soluție de traducere. Mi-am scurtat comentariile la jumătate, ca să-i permit translatoarei să țină
pasul cu mine.
Femeia, pregătită pentru traducerea versiunii scrise a conferinței, a intrat în panică, dar până la urmă s-a descurcat excelent. Publicul a întrerupt de nenumărate ori expunerea cu întrebări și comentarii.
Un bărbat din public m-a apostrofat atât de vocal când nu am răspuns pe larg unei întrebări, încât a fost nevoie de intervenția poliției pentru a fi scos din sală.
După conferință, la sesiunea de autografe, mulți dintre cumpărătorii cărților au venit cu daruri – miere produsă de ei, sticle de vin grecesc făcut în casă, picturi. O doamnă în vârstă, foarte 285
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
simpatică, a insistat să accept un bănuț de aur ascuns de părinții ei în haina cu care era îmbrăcată când fugiseră din Turcia, în copilărie.
Spre seară, mă simțeam epuizat, satisfăcut, îndrăgit, dar și oarecum nedumerit de avalanșa de aprecieri. Am încercat să accept situația ca atare și să nu-mi pierd capul, pentru că, oricum, mare lucru nu puteam face. Încărcați de darurile primite, ne-am întors la hotel, doar pentru a descoperi încă un cadou: o barcă de șaizeci de centimetri, cu pânzele desfăcute, toată din ciocolată. Eu și Marilyn am ronțăit bucuroși la ea.
A doua zi am dat autografe la Hestia Bookstore, o mică librărie din centrul Atenei. Am susținut zeci de alte sesiuni de autografe, și până atunci, și de atunci încoace, dar asta a fost de departe cea mai amplă dintre toate. Coada de oameni ieșea din librărie și se întindea pe opt străzi, provocând neplăceri serioase în trafic. Cititorii nu doar că au cumpărat cărțile noi, dar au venit și cu cele mai vechi pentru autograf. Necunoscând limba, ortografierea numelor lor –
Dochia, Ianthe, Nereida, Tatiana – a fost destul de obositoare.
Clienții au fost rugați să-și scrie numele pe niște bucăți de hârtie galbenă, pe care să mi le înmâneze odată cu cărțile. Mulți au vrut să
facă poze cu mine, dar asta întârzia prea mult coada, așa că au fost rugați să renunțe. După vreo oră, cumpărătorii au fost anunțați că
nu pot aduce la semnat mai mult de patru cărți împreună cu cărțile cumpărate atunci. După încă o oră, li s-a spus că nu pot aduce mai mult de trei, ajungându-se în cele din urmă la o singură carte pe lângă cele cumpărate din librărie. Sesiunea a durat, chiar și așa, aproape patru ore, timp în care am semnat peste opt sute de cărți noi și mult mai multe cărți mai vechi. M-a întristat vestea, recentă, a închiderii definitive a librăriei Hestia, victimă a crizei financiare elene.
Majoritatea clienților așezați la coadă pentru autografe erau femei – așa cum se întâmplă la cele mai multe dintre sesiunile mele de autografe –, ocazie cu care m-am bucurat de experiența unică de 286
- IRVIN D. YALOM -
a auzi cel puțin cincizeci de grecoaice frumoase șoptindu-mi la ureche „Te iubesc”. Îngrijorat că mi s-ar putea urca la cap, Stavros m-a tras deoparte și mi-a explicat că în Grecia femeile folosesc frecvent aceste cuvinte, într-un sens mult mai comun decât în America.
Mi-am amintit de autografele de la Hestia după zece ani, când am fost contactat de un medic britanic în vârstă pentru consultație.
Era nemulțumit de viața lui de burlac și de potențialul său neîmplinit, dar și ambivalent față de ideea unei consultații cu mine: pe de o parte, avea nevoie de ajutorul meu; pe de altă parte, era foarte invidios pe succesul meu ca scriitor, fiind convins că era și el capabil să scrie cărți reușite. Către finalul consultației mi-a relatat o poveste-cheie care îl bântuia de cincizeci de ani, din vremea în care fusese profesor în Grecia la o școală de fete. La sfârșitul ceremoniei de despărțire, când se pregătea să plece, a venit la el o elevă
superbă, l-a îmbrățișat și i-a șoptit „te iubesc” la ureche. Nu a încetat niciodată să se gândească la ea, i-a auzit mereu vocea șoptită
în capul lui, și s-a torturat cu gândul că nu a avut curajul să-și îmbrățișeze destinul. I-am oferit cele mai bune sfaturi, ferindu-mă
de singurul lucru pe care nu puteam să i-l spun: „Grecoaicele nu folosesc cuvintele «te iubesc» în același sens ca noi, americanii, și poate și voi, britanicii. Mie mi-au spus într-o singură după-amiază
nu mai puțin de cincizeci de grecoaice că mă iubesc.”
A doua zi după sesiunea de autografe de la Hestia, Universitatea Panteion mi-a decernat titlul de doctor honoris causa. Am fost copleșit să văd o audiență numeroasă adunată în sala cu pereții acoperiți cu portetele unor Aristotel, Platon, Socrate, Epicur și Eschil. În seara următoare, Marilyn a conferențiat la Universitatea din Atena pe subiecte de feminism. Amețitor pentru familia Yalom!
Următoarea vizită în Grecia a avut loc patru ani mai târziu, în 2009, când Marilyn a fost invitată de Universitatea Ioannina să țină
287
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
o prelegere despre cartea ei, A History of the Breast. Aflând de sosirea noastră, Fundația Onassis m-a invitat să țin o cuvântare despre ultima mea carte, Soluția Schopenhauer, la Megaron, cea mai mare sală de concerte din Atena.
Ajunși în Atena, am avut privilegiul de a vizita noul Muzeu Acropolis, cu câteva săptămâni înainte de deschiderea oficială. Ne-a surprins, la intrare, podeaua din sticlă, prin care pot fi văzute, strat după strat, rămășițele civilizațiilor ultimelor câteva mii de ani. În alt colț al muzeului pot fi văzute basoreliefurile Elgin, botezate după
britanicul care a dus jumătate dintre ele de pe Acropolis la Muzeul Britanic. Secțiunile dispărute (furate, ar spune unii), sunt reproduse în ghips, cu o culoare diferită de cea a plăcilor originale. Returnarea operelor de artă în țările de origine este o problemă spinoasă în zilele noastre pentru toate muzeele. În Grecia totuși, am empatizat cu poporul grec.
Conferința de la Megaron, Atena, 2009
288
- IRVIN D. YALOM -
Muzeul Acropolis, Atena, 2009
Din Atena am zburat la Ioannina, unde Marilyn fusese invitată
