222
- IRVIN D. YALOM -
În liceu și în colegiu am făcut germană, limbă în care m-am descurcat destul de bine, probabil din cauza similarității cu idiș, pe care o vorbeau părinții mei acasă. Dar ceva din inflexiunile și cadența limbii franceze mi-a zădărnicit eforturile de a o învăța. E
posibil să aibă legătură cu incapacitatea mea de a reține sau de a reproduce o melodie. Gena antitalentului la limbi străine trebuie că
vine de la mama, care a avut probleme foarte serioase în procesul de învățare a limbii engleze. Însă mâncarea franțuzească…
Așteptam cu nerăbdare mai ales croasanții de dimineață și gustările de la cinci după-amiaza. Strada noastră era o arteră comercială
pietonală, cu standuri stradale care-ți aruncau sub nas căpșune dumnezeiești de dulci și buticuri gourmet unde găseai pate din ficat de pasăre și terine de iepure. În brutării și patiserii, eu și Marilyn căutam tarte aux fraises des bois, iar Ben – pain au chocolat.
Deși nu înțelegeam suficientă franceză pentru a o însoți pe Marilyn la teatru, am mers cu ea la câteva concerte – un memorabil contratenor la Sainte-Chapelle și un Offenbach exaltant la Châtelet –
dar cel mai mult m-am bucurat de muzee. Cum să nu fi apreciat nuferii lui Claude Monet, mai ales după ce noi trei călătoriserăm cu trenul la casa de la țară a lui Monet, în Giverny, unde am văzut podurile etajate, în stil japonez, suspendate deasupra grădinilor plutitoare de nuferi. M-am plimbat prin încăperile de la Luvru, zăbovind în special în sălile artifactelor egiptene și persane și în fața maiestuoasei Frize a Leilor din Susa, din cărămidă satinată.
În timpul minunatei șederi în Paris am scris Inpatient Group Psychoterapy în șase luni; mult, mult mai repede decât restul cărților mele. Este, de asemenea, singura carte pe care am dictat-o.
Conducerea de la Stanford a fost suficient de generoasă cât să o trimită cu noi pe secretara mea, Bea Mitchell, căreia îi dictam în fiecare dimineață două sau trei pagini de ciornă pe care ea le transcria, iar după-amiaza corectam, rescriam și mă pregăteam pentru paginile de a doua zi. Cu Bea Mitchell eram și prieten 223
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
apropiat, astfel că ne plimbam zilnic împreună două străzi, până pe rue Mouffetard, unde luam prânzul la una dintre multele terase cu specific grecesc.
Inpatient Group Psychoterapy a fost publicată de Basic Books în 1983, devenind ulterior un ghid de practică a terapiei de grup în multe secții de internare. Mai mult, eficacitatea acestei abordări a fost demonstrată ulterior de un număr de studii empirice. Cu toate acestea, nu am revenit niciodată la lucrul cu pacienți internați, preferând să-mi dedic timpul aprofundării gândirii existențialiste.
Am decis să-mi continui educația filosofică studiind gândirea estică, un domeniu în care eram complet ignorant și pe care îl evitasem cu totul în Psihoterapia existențială. În ultimele luni ale șederii la Paris am început să citesc în direcția asta și să discut cu profesori de la Stanford, printre care un fost rezident, James Tenzel, care participase la mai multe retrageri, alături de un cunoscut învățător budist, S.N. Goenica, în ashramul acestuia, Dhamma Giri, în Igatpuri, India. Toți specialiștii cu care m-am consultat m-au convins că lectura era insuficientă și că important era să mă implic într-o practică meditativă personală. Așa că în decembrie, spre finalul perioadei petrecute în Franța, am spus la revedere Parisului, lui Marilyn și Ben, care au mai rămas o lună, și am plecat singur către Goenka, în India.
224
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 27
CĂLĂTORIE ÎN INDIA
Această călătorie, din care îmi amintesc multe detalii, în ciuda celor treizeci și cinci de ani scurși de atunci, a fost plină de evenimente. Fiind tot mai interesat și tot mai conștient de realitatea practicilor meditative, întâmplările acestei călătorii au căpătat o intensitate ieșită din comun.
Aterizez în Bombay, azi Mumbai, în timpul festivalului anual Chaturthi, când mulțimi uriașe de oameni omagiază statuile enorme ale lui Ganesh, zeul cu cap de elefant. Nu am călătorit de mult de unul singur și sunt încântat de o aventură nouă într-o lume nouă. A doua zi plec într-un drum de două ore cu trenul de la Mumbai la Igatpuri, într-un compartiment cu trei surori indiene drăguțe, îmbrăcate în robe șofran-deschis și magenta.
Cea mai frumoasă dintre ele stă lângă mine. Mirosul parfumului ei cu arome de scorțișoară și cardamom îmi inundă nările. Arunc din când în când câte o privire cu colțul ochiului la tovarășele mele de călătorie – frumusețea lor îmi taie respirația –, dar mare parte din drum admir pe fereastră incredibilele peisaje. Trenul urmărește albia unui râu plin de cete de oameni care se bălăcesc și cântă, scufundând mici statuete ale lui Ganesh în apă. Mulți dintre ei țin în mâini globuri galbene din hârtie presată. O abordez pe femeia de lângă mine, arătând cu degetul pe fereastră: „Scuzați-mă, mi-ați putea spune ce se întâmplă afară? Ce cântă oamenii?”
Se întoarce spre mine, mă privește direct în ochi și-mi răspunde într-o splendidă engleză cu accent indian:
— Ei spun: „Iubite Canapati, te așteptăm și anul viitor.”
— Canapati?, întreb eu.
Celelalte două femei ciripesc între ele.
Vecina mea îmi răspunde:
225
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
— Știu că limba și obiceiurile noastre sunt foarte derutante. Dar poate că ați auzit de numele mai comun al acestei zeități, Ganesh.
— Mulțumesc. Dar de ce îl scufundă în apă?
— Ritualul ne învață despre legea cosmică: ciclul de la formă la lipsă de formă este etern. Statuetele lui Ganesh sunt făcute din lut și se dizolvă în apă, revenind la lipsa de formă. Corpul piere, dar zeul care îl locuiește rămâne același.
— Foarte interesant, mulțumesc. O ultimă întrebare: de ce țin oamenii globurile acelea galbene în mâini?
Cele trei femei au chicotit din nou auzindu-mi întrebarea.
— Globurile reprezintă luna. O legendă veche spune că Ganesh a mâncat prea multe ladoo…
— Ladoo?
— Este o plăcintă de-a noastră, o bilă din făină care se prăjește și se acoperă cu sirop de cardamom. Lui Ganesh îi plăceau foarte mult și într-o noapte a mâncat atât de multe că s-a rostogolit pe o parte și i-a plesnit stomacul. Luna, singurul martor al acestei întâmplări, s-a amuzat nespus, nemaiputându-se opri din râs. Ganesh s-a enervat și a alungat-o din Univers. Dar, în scurtă vreme, tuturor, inclusiv zeilor, li s-a făcut atât de dor de Lună, așa că au creat un grup care să meargă la Domnul Shiva pentru a-l ruga să-l îmbuneze pe fiul său, Ganesh. Luna însăși a mers și și-a cerut scuze de la acesta.
Ganesh a cedat și i-a redus pedeapsa: de atunci Luna este invizibilă
o zi pe lună și parțial vizibilă în restul zilelor.
— Mulțumesc, i-am spus. Ce poveste fascinantă. Și ce nostim e zeul ăsta cu cap de elefant!
