Acolo, în fosta sufragerie a lui Freud, am purtat o discuție deschisă

despre roman cu un filosof austriac.

262

- IRVIN D. YALOM -

Autorul lângă un turn de exemplare gratuite din Plânsul lui Nietzsche, Viena, 2009

Săptămâna a culminat cu o serată uriașă, în primărie, prezidată

de primar, la care au participat sute de invitați. Am ținut un discurs, apoi a fost servită cina, urmată de un jovial vals vienez. Cum eu sunt un dansator lamentabil, Marilyn a dansat cu bunul nostru prieten Hans Steiner, psihiatru de la Stanford, originar din Viena, venit special în orașul său natal pentru acest eveniment, împreună

cu soția sa, Judith. A fost o experiență extraordinară pentru noi toți.

263

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Autorul cu soția, Marilyn, ținând în brațe un portret, în timpul unei cine la primăria Vienei, 2009

La doi ani după publicare, în timp ce mă aflam într-un turneu de conferințe în München și Berlin, am fost abordat de un regizor german, în ideea realizării unui documentar plecând de la vizitele mele în diferite locuri din Germania în care a trăit Nietzsche. Am vizitat împreună locul de naștere, casa din Röcken în care a copilărit filosoful și biserica în care a slujit tatăl acestuia. Lângă biserică se găsesc mormintele lui Nietzsche, ale surorii și părinților săi.

Zvonurile spun că sora filosofului, Elisabeth, a dispus mutarea cadavrului fratelui său, astfel încât să-i rămână ei locul dintre părinți. La școala lui Nietzsche din Pforta, un fost director ne-a informat că, deși a excelat în materiile clasice, Nietzsche nu a fost primul din clasă. La casa Elisabethei din Weimar, transformată în muzeu, am văzut documentele oficiale de internare la Jena, cu puțin timp înaintea morții; diagnosticul era clar – „sifilis paretic”. Pe unul din pereții muzeului atârna o fotografie înfățișându-l pe Hitler oferindu-i un buchet de trandafiri albi surorii filosofului. Câteva zile mai târziu am vizitat arhivele Nietzsche din Weimar, unde m-am bucurat de marele privilegiu de a ține în mâini o ciornă timpurie a cărții Așa grăit-a Zarathustra, scrisă chiar de mâna lui Nietzsche.

264

- IRVIN D. YALOM -

Ani mai târziu, romanul a fost ecranizat în regia lui Pinchas Perry. Deși a fost filmat cu un buget restrâns, filmul a beneficiat de o remarcabilă portretizare a filosofului din partea actorului Armand Assante, bine-cunoscut de cinefili. Actorul mi-a mărturisit că, dintre toate cele șaizeci de filme în care a jucat, acesta era rolul cu care se simțea cel mai mândru.

La unsprezece ani de la publicarea romanului, am avut parte de una dintre cele mai mari surprize din viața mea. Am primit o scrisoare din partea unei cercetătoare de la arhivele din Weimar, pe care o cunoscusem în timpul excursiei din trecut. Mă informa că

descoperise o scrisoare primită în 1880 de Nietzsche de la un amic, în care cel din urmă îl implora să apeleze la doctorul Joseph Breuer pentru rezolvarea problemelor sale medicale! Ideea a fost respinsă

categoric de Elisabeth, care se consultase deja cu câțiva medici cunoscuți în acest sens. Nietzsche o numea pe sora lui „gâscă

antisemită” și nu este exclus ca ea să fi respins ideea din cauză că

Breuer era evreu. Scrisoarea care conține recomandarea și cele care au urmat pot fi ascultate în varianta engleză a audiobookului romanului. Această confirmare uluitoare m-a asigurat că nu m-am îndepărtat de aforismul lui Gide: ficțiunea este o istorie care s-ar fi putut întâmpla.

265

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 30

MINCIUNI PE CANAPEA

După ce am ajuns în al nouălea cer cu Plânsul lui Nietzsche, am fost adus înapoi cu picioarele pe pământ de una dintre cărțile mele academice, Tratatul de psihoterapie de grup, care avea nevoie urgentă

de atenția mea. Veche de zece ani, avea nevoie de o aducere la zi și o rearanjare, dacă mai doream să fie competitivă în raport cu alte manuale. A urmat un an și jumătate în care am simțit că trag la jug, lucrând zi de zi în biblioteca medicală de la Stanford, citind despre cercetările ultimilor zece ani, adăugând material relevant și, cel mai dureros, eliminând materialul învechit.

În tot timpul ăsta, un nou roman se infiltra tacit în fundalul minții mele. Profitam de drumurile cu bicicleta și de momentele de liniște dinaintea somnului pentru a experimenta cu diverse direcții de scenariu și personaje, iar curând, pe nesimțite, am început să

lucrez la povestea care avea să poarte numele Minciuni pe canapea.

Mă amuza titlul cu dublu înțeles: cartea mea era despre toate minciunile și toată psihoterapia stând de pe canapea21.

Având de-acum ucenicia de romancier încheiată, am renunțat la roțile ajutătoare și nu mi-am mai bătut capul cu amplasarea personajelor și evenimentelor într-un cadru temporal și spațial fidel istoriei. Eram hotărât, cu prilejul acestui nou proiect, să-mi ofer plăcerea compunerii unui scenariu complet fictiv, populat numai cu personaje inventate, într-o ficțiune care nu s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu cumva lumea era un loc mai nebunesc decât îmi imaginasem. Intenția mea era de a aborda subiecte serioase și substanțiale, sub acoperirea unui roman comic condimentat cu 21 Joc de cuvinte intraductibil. Lying (a minți) este omofon cu laying (a așeza, a sta întins).

266

- IRVIN D. YALOM -

întâmplări suprarealiste. Oare chiar ar trebui, așa cum au sugerat primii psihanaliști, să blocăm exprimarea adevăratului sine și să

oferim doar interpretări și un ecran gol? Ori e mai bine să fim deschiși și autentici față de pacienți cu sentimentele și experiențele noastre? Și dacă e așa, oare ce capcane ne așteaptă în drumul nostru?

Am scris mult, în literatura psihiatrică de specialitate, despre importanța generală a relației terapeutice. Forța transformatoare a terapiei nu stă în descoperirile intelectuale, nici în interpretări, nici în catharsis, ci în întâlnirea profundă și autentică dintre doi oameni.

Gândirea psihanalitică contemporană a ajuns treptat, la rândul ei, la concluzia că interpretarea nu este suficientă. În timp ce scriu paginile acestea, unul dintre cele mai citate articole de psihanaliză

din ultimii ani este intitulat „Mecanisme non-interpretative în terapia psihanalitică: factorul «mai mult decât» interpretare”. Acel

„mai mult decât”, numit „momentele prezentului” sau „momentele de întâlnire”, nu este prea diferit de conceptul descris de Ernest, personajul meu fictiv din Minciuni pe canapea, în articolul pe care încearcă să-l scrie, intitulat „Despre întrepătrundere: pledoaria pentru autenticitate în psihoterapie”.

Mă străduiesc, în practica mea, să ajung la o relație autentică cu pacienții mei, atât în terapia individuală, cât și în cea de grup. Tind să fiu activ, să mă implic la nivel personal și mă concentrez, de multe ori, pe aici-și-acum: rar trece o ședință fără să le solicit pacienților opinia despre relația noastră. Însă cât anume din sinele lui/ei trebuie să dezvăluie un terapeut? Romanul acesta satiric analizează, disecă și împinge până dincolo de limită chestiunea esențială a transparenței terapeutului.

Tocmai am citit, după mulți ani, Minciuni pe canapea, și sunt șocat de multe amănunte uitate între timp. În primul rând, deși fictiv, scenariul conține multe evenimente reale din viața mea. Nu e o practică rară: l-am auzit odată pe Saul Bellow spunând: „Când se 267

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

naște un romancier, familia lui e pierdută.” Se știe că oamenii din primii ani ai vieții sale și-au făcut loc în paginile scrierilor sale de ficțiune. I-am urmat și eu exemplul. Cu aproximativ un an înainte să mă apuc de scrierea romanului, era să fiu escrocat de prietenul unui prieten, care mi-a vândut acțiuni în valoare de 50.000 de dolari pentru o companie care de fapt nu exista. Eu și soția mea i-am dat 50.000 de dolari pentru investiții. Deși am primit în scurt timp certificate aparent oficiale care atestau depunerea banilor în contul unei bănci elvețiene, ceva din comportamentul persoanei în cauză

mi-a stârnit suspiciuni. Am dus certificatele la filiala americană a băncii elvețiene, ca să aflu că semnăturile erau false. Am sunat la FBI și l-am anunțat pe escroc că am pus autoritățile pe urmele lui.

Acesta a apărut la ușa casei noastre cu toți cei 50.000 de dolari, bani gheață, chiar înainte să mă întâlnesc cu ofițerii FBI. Acest episod și individul în cauză mi-au servit drept inspirație pentru personajul Peter Macondo din roman, un escroc specializat în jefuirea terapeuților.

Dar, dincolo de asta, în romanul meu și-au găsit locul multe alte cunoștințe, evenimente, ba chiar părți din mine însumi. Există acolo și detalii despre partidele mele de poker (inclusiv caricatura mea și a altor jucători). Vederea slabă m-a obligat să renunț la poker, dar foștii mei parteneri de joc își spun și azi, când ne vedem la câte un prânz, pe numele cu care i-am botezat în roman. Mai apar, de asemenea, o pacientă (cât se poate de deghizat) de care am fost atras în mod deosebit în realitate, precum și un psihiatru sofisticat, dar arogant, care m-a supervizat la un moment dat. Am introdus și un prieten din perioada Hopkins, Saul, transformat în roman în Paul.

Mare parte din mobilă și din obiectele artistice sunt autentice, inclusiv o sculptură din sticlă făcută de Saul și dedicată mie, intitulată „Sisif bucurându-se de priveliște”, care înfățișează un bărbat care privește în zare de pe marginea unui bazin. Lista e suficient de lungă: defecte personale agasante, cărți, haine, gesturi, 268

- IRVIN D. YALOM -