Am avut atât de mult spor, că am terminat cartea într-un an.
Cartea începe cu relatarea unei întâmplări petrecute la un curs de gastronomie armenească, susținut de Efronia Katchadourian, mama bunului prieten și coleg Herant Katchadourian. Efronia era o bucătăreasă excelentă, dar, cum nu prea vorbea engleză, lecțiile ei se bazau în principal pe demonstrații. Oricât i-aș fi urmat pașii și aș fi respectat combinația de ingrediente folosite, preparatele mele nu ieșeau niciodată atât de gustoase ca ale ei. Desigur că nu e o problemă imposibilă, mi-am spus – am fost și mai atent la demonstrațiile ei, iar la următorul curs am stat cu ochii pe ea în timp ce pregătea bucatele și i le dădea lui Lucy, asistenta ei de-o viață, să le bage la cuptor. Observând-o pe Lucy, am constatat ceva extraordinar: în drum spre cuptor, Lucy arunca la întâmplare în vas tot felul de mirodenii care i se păreau ei potrivite! Am fost absolut convins că tocmai mirodeniile acelea făceau diferența.
213
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Am folosit această istorioară introductivă pentru a-i asigura pe cititorii mei că psihoterapia existențială nu era vreo nouă abordare esoterică, ea existând dintotdeauna sub forma unor mirodenii prețioase, dar ascunse, aruncate în compoziție de psihoterapeuții experimentați.
Fiecare dintre cele patru secțiuni ale cărții – moarte, libertate, izolare și sens – descrie sursele, observațiile clinice, precum și operele filosofilor și scriitorilor care m-au inspirat.
Secțiunea cea mai lungă este cea despre moarte. În articolele de specialitate am scris mult despre pacienții aflați în pragul morții, dar în carte m-am concentrat pe rolul pe care îl poate juca conștientizarea morții în terapia pacienților sănătoși din punct de vedere fizic. Privesc moartea ca pe un tunet îndepărtat în timpul picnicului numit viață, dar cred că o confruntare autentică a morții poate schimba felul în care trăim: ne ajută să normalizăm ceea ce este normal și ne încurajează să trăim fără a aduna regrete. Mulți filosofi au exprimat, într-un fel sau altul, lamentările pacienților mei răpuși de cancer: „Ce păcat că am așteptat până acum, când corpul mi-e ciuruit de cancer, ca să învăț să trăiesc.”
Libertatea este preocuparea supremă pentru mulți gânditori existențialiști. În viziunea mea, libertatea se referă la ideea că noi trebuie să fim autorii vieților, deciziilor și acțiunilor noastre, din moment ce trăim într-un univers din care lipsește un scenariu inerent. O asemenea libertate implică atât de multă anxietate, că
mulți dintre noi preferă să paseze povara libertății zeilor sau dictatorilor. Dacă suntem, așa cum spune Sartre, „autorii incontestabili” ai tuturor experiențelor noastre, atunci ideile cele mai prețioase, adevărurile cele mai profunde, însăși fundația convingerilor noastre, sunt toate subminate de conștientizarea faptului că tot ce se petrece în univers este întâmplător.
Al treilea subiect, izolarea, nu se referă la izolarea interpersonală
(cu alte cuvinte, singurătatea), ci la una dintre formele 214
- IRVIN D. YALOM -
fundamentale de izolare: ideea că venim și plecăm singuri din această lume. Într-o poveste veche, intitulată Oricine18 un bărbat este vizitat de îngerul morții, care îl informează că i-a sosit ceasul și trebuie să meargă la judecată. Omul îl imploră pe înger să-l lase să
ia pe cineva cu el, iar acesta îi răspunde: „Sigur – dacă găsești pe cineva care ar vrea să meargă.” Restul poveștii descrie încercările nereușite ale omului de a găsi pe cineva care să-l însoțească – un văr, de exemplu, îi spune că nu poate să meargă deoarece suferă de crampe la degetul mic de la picior. Într-un final, găsește pe cineva care să meargă cu el, dar, așa cum îi stă bine oricărei povești creștine moralizatoare, nu este vorba despre o ființă, ci despre faptele sale bune. Singura alinare pe care o putem avea în ceasul morții este conștiința faptului că am trăit o viață dreaptă.
Eu abordez izolarea în primul rând din perspectiva relației terapeut-pacient, a dorinței de a fuziona unul cu celălalt și a fricii de individuație. Pe măsură ce se apropie de moarte, mulți oameni devin conștienți că odată cu ei va pieri și toată lumea lor unică și separată – tot ce au văzut și au auzit și toate experiențele necunoscute pentru alții, inclusiv pentru partenerii de viață. Trecut de optzeci și cinci de ani, simt tot mai acut acest tip de izolare. Mă
gândesc la lumea copilăriei mele – reuniunile de duminică seara de la mătușa Luba, mirosurile emanând din bucătărie, coastele la grătar, tsimmes- urile, cholent- ul19, partidele de Monopoly, partidele de șah cu tata, mirosul paltonului din blană de miel persan al mamei – și mă cutremur când realizez că toate acestea există acum doar în memoria mea.
Discuția ultimei teme, sensul, atinge întrebări ca „De ce suntem aici? Dacă totul este efemer, atunci ce sens poate să aibă viața? Care 18 Everyman (Oricine) sau The Summoning of Everyman, este o poveste apărută
în spațiul britanic în timpul dinastiei Tudorilor, în jurul anului 1530. Autorul a rămas anonim.
19 Mâncăruri din legume (uneori și carne) specific evreiești.
215
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
este rostul vieții?”. Am fost întotdeauna mișcat de povestea lui Allen Wheelis, în care acesta aruncă un băț pe care câinele său, Monty, să-l aducă înapoi:
Dacă mă aplec să ridic un băț, el trece automat în fața mea.
Tocmai s-a întâmplat ceva grozav. Are o misiune… Nici prin gândnu i-ar trece să evalueze misiunea. Este dedicat întru totulîndeplinirii ei. Ar fi în stare să alerge sau să înoate oricât, să treacă
de orice obstacol, doar să recupereze bățul ăla.
După ce l-a recuperat, îl aduce înapoi: misiunea lui nu e doar să-lrecupereze, ci să-l și returneze. Totuși, când se apropie de mine, semișcă tot mai încet. Vrea să mi-l dea și să-și încheie misiunea, darurăște să facă asta, deoarece va trebui din nou să aștepte…
E norocos că mă are pe mine să-i arunc bățul. Eu Îl aștept peDumnezeu să mi-l arunce pe-al meu. Aștept de multă vreme. Cineștie când sau dacă se va întâmpla vreodată să se uite din nou la mineși să-mi permită, așa cum îi permit eu lui Monty, să-mi îndeplinescmisiunea?
E reconfortant să crezi că Dumnezeu are un scop pentru noi.
Oamenilor nonreligioși li se pare neplăcut să știe că trebuie să-și arunce singuri bățul. Cât de plăcut ar fi să știm că există undeva acolo un adevărat sens al vieții, unul palpabil, și nu doar sentimentul unui sens al vieții? Îmi amintesc de comentariul lui Ovidiu: „Îi face bine omului să creadă că există zei. Să credem, așadar, că ei există.”
Deși am perceput adesea Psihoterapia existențială ca manualul unui curs inexistent, nu am intenționat niciodată să creez un nou domeniu în terapie. Intenția mea a fost să-i ajut pe terapeuți să fie mai conștienți de problemele existențiale din viața pacienților lor. În anii din urmă au apărut mai multe organizații ale terapeuților existențialiști, iar în 2015 am vorbit în videoconferință la primul congres internațional de mari dimensiuni de terapie existențială, 216
- IRVIN D. YALOM -
organizat la Londra. Deși accentul tot mai serios pe chestiunile existențiale în psihoterapie mă bucură, conceptul de școală separată
de terapie îmi creează dificultăți. Organizatorii congresului au întâmpinat probleme uriașe în stabilirea unei definiții coerente a noii școli. În definitiv, vor exista întotdeauna pacienți care vin la terapie în primul rând pentru probleme de natură interpersonală, de stimă de sine, sexuale ori legate de dependență, iar pentru aceștia, întrebările existențiale s-ar putea să nu aibă o relevanță
imediată. Această realitate are implicațiile ei în formare. Arareori trece o săptămână fără ca un student să mă întrebe unde se poate forma în psihoterapie existențială. Le sugerez tuturor să se formeze mai întâi ca terapeuți generali, să învețe o gamă de abordări terapeutice și să se familiarizeze cu materialul specializat al psihoterapiei existențiale mai târziu, în timpul programelor postuniversitare sau în timpul supervizării.
217
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 26
GRUPURILE DE PACIENȚI INTERNAȚI ȘI PARISUL
În 1979 mi s-a cerut să fiu, temporar, directorul medical al secției de internări psihiatrice de la Stanford. La vremea aceea, spitalizarea pe motive psihiatrice era într-o dezordine generală la nivel național: companiile de asigurări tăiaseră fondurile pentru spitalizarea psihiatrică, insistând ca pacienții să fie transferați urgent în secții și facilități mai puțin costisitoare. Cum majoritatea pacienților erau internați doar o săptămână sau chiar mai puțin de-atât, componența grupurilor era rareori aceeași de la o ședință la alta, întâlnirile devenind haotice și ineficiente. Această debandadă a fost motivul principal pentru care moralul personalului a ajuns la cele mai joase cote înregistrate vreodată.
Eu nu plănuiam să inițiez un alt proiect de terapie de grup, dar eram neliniștit și căutam o provocare. Cu biroul curat și cartea de terapie existențială încheiată, eram pregătit pentru un nou proiect.
