- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

unică, premergătoare psihanalizei, pentru a o trata pe pacienta sa Anna O., suferindă de isterie. Medicul nu a spus nimănui despre metoda sa inovativă, în afară de studentul său, Sigmund Freud, prieten de familie, și poate și altor mediciniști, și nici nu a publicat povestea Annei decât doisprezece ani mai târziu, în Studii despre isterie, volum scris împreună cu Freud.

Dar cum să fac legătura dintre Nietzsche și Breuer? M-am agățat de un detaliu istoric convenabil: în 1882, fratele lui Lou Salomé era student în primul an la facultatea în care preda Breuer. Mi-am imaginat următorul scenariu: Lou Salomé, încărcată de vina suferinței lui Nietzsche, îi povestește despre asta fratelui său, care audiase cursul în care Breuer relatase despre terapia Annei O.

Fratele o somează pe Lou să apeleze la Breuer. Un romancier mai experimentat nu ar fi avut nicio problemă în ficționalizarea acestor evenimente, dar eu m-am ținut de mantra mea, „ficțiunea este o istorie care s-ar fi putut întâmpla”.

Prima parte a scenariului a prins, în cele din urmă, o formă.

Nietzsche ajunge, prin intermediul lui Lou, la Breuer, în speranța ameliorării suferințelor sale fizice. Breuer caută o cale de a aborda neplăcerile psihice ale filosofului, dar acesta este prea mândru și refuză să cedeze puterea. Breuer încearcă, în zadar, toate tehnicile cunoscute, dar tratamentul sfârșește într-un impas absolut. Ajuns în punctul ăsta și dorind să rămân în continuare fidel atât personalității lui Nietzsche, cât și a lui Breuer, m-am trezit eu însumi într-un impas, din care am ieșit abia după câteva zile de chin. Știu că mulți scriitori pornesc de la o schiță detaliată, dar eu prefer să las munca în seama inconștientului meu și să le permit personajelor și întâmplărilor să evolueze organic pe scena minții mele, în timp ce eu doar șlefuiesc rezultatul. De data asta, evoluția a ajuns într-un punct mort.

Am plecat cu feribotul într-un weekend la Silhouette, o insulă

superbă, puțin vizitată, din apropiere de Mahé, despre care eu și 258

- IRVIN D. YALOM -

Marilyn auziserăm din povestite. La scurt timp după sosirea noastră, insula a fost asaltată de o furtună tropicală, cu vânturi puternice și rafale torențiale, care m-a ținut în casă, unde nu aveam altceva de făcut decât să scriu. Acolo m-a lovit inspirația ca un fulger și am rezolvat problema Nietzsche-Breuer.

Atât de entuziasmat am fost de soluția găsită, că am ieșit imediat în ploaia torențială ca s-o caut pe Marilyn. Am găsit-o, în cele din urmă, în holul hotelului, și i-am citit pe loc ultimele propoziții ale capitolului, care descriu drumul lui Breuer acasă după încă o ședință în care Nietzsche i-a respins tentativele de ajutor.

Auzea vântul, propriii pași, scrâșnetul crustei fragile de zăpadă

de sub tălpi. Și, deodată, știa calea – singura cale! A călcat bucuroszăpada în picioare, cântând în ritmul pașilor: „Am aflat calea! Amaflat calea!”

Curiozitatea lui Marilyn era un semn bun, așa că am continuat lectura deznodământului. Breuer descoperea ideea inventivă de a trata rezistența feroce a pacientului său inversând rolurile – i-a cerut lui Nietzsche să-i fie lui terapeut. Această inversiune este ideea principală în jurul căreia se construiește restul romanului.

Mulți ani mai târziu, când mi s-a cerut să scriu un eseu despre roman pentru un volum intitulat The Yalom Reader, m-am întrebat de unde putea să vină această idee centrală. Poate că am luat-o din capodopera lui Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, în care apare povestea a doi vindecători, unul tânăr și unul bătrân, trăind în colțuri opuse ale continentului. Vindecătorul tânăr se îmbolnăvește și pleacă, disperat, să caute ajutorul rivalului său, Dion.

Într-o seară din timpul călătoriei sale, tânărul ajunge într-o oază, unde întâlnește un alt călător, mai vârstnic, care se dovedește a fi chiar omul pe care îl căuta, Dion însuși! Acesta îl invită pe tânăr 259

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

acasă la el, unde cei doi vor petrece mulți ani împreună, mai întâi ca elev și profesor, apoi în calitate de colegi. Ani mai târziu, Dion se îmbolnăvește și-i solicită ajutorul colegului său mai tânăr, mărturisindu-i: „Am un mare secret să-ți spun. Mai ții minte seara în care ne-am cunoscut și tu mi-ai spus că tocmai pe mine mă

căutai?”

„Da, desigur. Nu voi uita niciodată noaptea în care ne-am cunoscut.”

„Ei bine”, îi spune Dion, „și eu eram la fel de disperat în noaptea aia și plecasem să te caut!”

Un schimb similar de roluri are loc în Emergency, un fragment puțin cunoscut dintr-o piesă publicată de psihiatrul Helmut Kaiser într-un jurnal psihiatric în 1962. În piesă apare o femeie care îl imploră pe un terapeut să-l primească la consultație pe soțul ei, de asemenea terapeut, care era depresiv și amenința că se sinucide.

Terapeutul este de acord.

— Da, desigur că îl primesc. Spuneți-i să mă sune pentru o programare.

— Tocmai asta e problema, răspunde femeia. Soțul meu neagă că

ar fi deprimat și refuză să apeleze la ajutor.

— Păi, spune terapeutul, în cazul ăsta nu am cum să-l ajut.

— L-ați putea căuta pretinzând că sunteți pacient și poate veți găsi o modalitate să-l ajutați.

Din păcate, nu știm ce s-a întâmplat mai departe, întrucât restul piesei nu a mai fost scris.

Abia mai târziu mi-am dat seama că și în viața mea a avut loc un episod de tipul ăsta. L-am văzut cândva pe Don Jackson, un psihiatru foarte inventiv, consultând un pacient cu schizofrenie cronică, îmbrăcat în niște pantaloni de culoare mov și un halat cu tentă magenta. Pacientul își petrecea zilele în salon, cocoțat pe un scaun ca pe un jilț imperial, de la înălțimea căruia îi privea pe angajați și pe ceilalți pacienți ca pe supușii săi. Dr. Jackson a 260

- IRVIN D. YALOM -

analizat câteva minute comportamentul regal al pacientului, după

care a căzut în genunchi, și-a aplecat capul în pământ și i-a oferit pacientului, cu brațele întinse, cheile de la salon: „Maiestate, domnia voastră trebuie să dețineți cheile, nu eu.”

Nedumerit, pacientul a holbat ochii la mănunchiul de chei, apoi la doctorul îngenuncheat, după care a rostit primele sale cuvinte după multe zile. „Dom’le, unul dintre noi este complet țicnit.”

Spre finalul șederii în Seychelles, am început să am probleme cu vederea și să resimt senzații foarte dureroase la contactul cu lumina de dimineață. Unguentul prescris de un medic local a ameliorat întru câtva durerea, dar nu și fotofobia, care mă ținea în casă până

la amiază, când lumina de-afară devenea mai puțin intensă. Cum singura încăpere fără ferestre era baia, mi-am instalat acolo biroul de dimineață până la prânz, scriind la lumina laptopului. Erau primele simptome ale distrofiei Fuchs, o tulburare a corneei ce avea să-mi provoace mult disconfort și probleme cu văzul în următoarele decenii. Această tulburare produce o diminuare a numărului celulelor epiteliale din cornee responsabile cu procesarea lichidului acumulat în timpul nopții, când pleoapele sunt închise. Dificultățile de vedere apar din pricina îngroșării și tumefierii corneei. Fluidul acumulat se evaporă treptat, după deschiderea ochilor, și de aceea vederea se îmbunătățește progresiv pe parcursul zilei.

Romanul mergea atât de bine, că aș fi rămas în Seychelles și nu aș

mai fi însoțit-o pe Marilyn la Paris, de n-ar fi fost obligatoriu să

consult un oftalmolog. La Paris am aflat că singura scăpare era operația de înlocuire a corneei, procedură pe care am amânat-o până am ajuns la Stanford.

Am închiriat un apartament lângă Grădinile Luxembourg, dotat cu niște jaluzele eficiente, grație cărora am scris pe întuneric încă

două luni, până ce am terminat cartea. I-am trimis manuscrisul agentului meu, Knox Burger, care se ocupase și de Călăul dragostei.

261

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

L-a respins imediat, zicându-mi: „Nu voi putea vinde niciodată

romanul ăsta. Nu se întâmplă nimic în el!” Mi-a sugerat să citesc manuscrisul romanului Red Square, al unui alt autor din portofoliul său, Martin Cruz Smith, ca să învăț cum se compune un scenariu.

Căutându-mi alt agent, i-am trimis manuscrisul lui Owen Laster de la agenția William Morris, care l-a acceptat pe loc și l-a vândut editurii Basic Books, o casă editorială specializată în lucrări de nonficțiune, care publicase un singur roman în toată istoria sa (The Doctor of Desire, de Allen Wheelis).

După publicare, o cronică din New York Times descria Plânsul lui Nietzsche drept „un mic roman care o să vă adoarmă”. Dar ăsta a fost nivelul cel mai slab de recepție. După asta au urmat o serie de cronici pozitive în alte ziare și reviste, iar după câteva luni Plânsul lui Nietzsche a primit medalia de aur din partea Commonwealth Club of California pentru cea mai bună carte de ficțiune a anului.

Ce carte s-a clasat pe locul doi? Red Square, de Martin Cruz Smith!

Marilyn nu a stat pe gânduri și a trimis o înștiințare a decernării premiului, atât criticului de la New York Times, cât și fostului meu agent, Knox Burger.

Plânsul lui Nietzsche s-a vândut bine în Statele Unite, dar nici pe departe la fel de bine ca în alte țări. A fost tradus în douăzeci și șapte de limbi, cei mai numeroși cititori fiind înregistrați în Germania, iar cel mai însemnat procent raportat la populația generală fiind în Grecia. În 2009, romanul a fost declarat cartea anului de către primarul Vienei. Primăria obișnuiește să selecteze în fiecare an o carte, o tipărește în 100.000 de exemplare pe care le distribuie gratuit locuitorilor orașului, lăsând mormane de cărți în farmacii, brutării, școli, precum și la târgul anual de carte. Am luat avionul, împreună cu Marilyn, la Viena, pentru câteva zile de prezentări publice, dintre care una susținută chiar la Muzeul Freud.