inevitabilitatea morții și a izolării. Dileme fatale, cu care rezonam pe deplin. Simțeam că ei spun povestea mea: și nu doar povestea mea, ci a fiecărui pacient consultat vreodată de mine. Am început să
înțeleg tot mai bine că multe dintre problemele cu care se confruntau pacienții mei – îmbătrânire, pierdere, moarte, decizii majore de viață, cum ar fi ce profesie să urmezi sau cu cine să te căsătorești – erau adesea abordate mult mai convingător de către romancieri și filosofi decât de specialiștii domeniului meu.
Mi-a încolțit în minte ideea că aș fi putut scrie o carte care să
valorifice o parte din ideile literaturii existențiale în psihoterapie, temându-mă totodată ca nu cumva un asemenea pas să fie prea arogant. Oare filosofii autentici nu ar fi întrevăzut prin poleiala mea subțire de informații? Am lăsat deoparte aceste scrupule și am început lucrul, însă de anxietatea personajului prefăcut din fundal nu am reușit să scap niciodată. Îmi dădeam seama că acesta era un formidabil proiect de lungă durată. Mi-am aranjat ziua astfel încât să pot dedica patru ore în fiecare dimineață scrisului și cititului în micul meu birou improvizat în garaj, iar la amiază să parcurg drumul de douăzeci de minute cu bicicleta până la Stanford, pentru a-mi petrece restul zilei cu studenții și pacienții.
Pe lângă literatura academică, am conspectat și teancurile de note clinice despre pacienți. Am încercat iar și iar să-mi golesc mintea de preocupările de zi cu zi și să meditez la experiența ireductibilă a ființei. Adesea eram invadat de gânduri legate de moarte, atât în stare de trezie, cât și în somn. La începutul lucrului la carte am avut un vis atât de puternic, încât mi-l amintesc până azi de parcă l-aș fi visat noaptea trecută.
Mama, împreună cu rudele și prietenii săi, toți morți astăzi, stauașezați pe niște rânduri de scări, O aud pe mama strigându-mă – ba 194
- IRVIN D. YALOM -
chiar țipând după mine. Din grupul de oameni, o observ cuprecădere pe mătușa Minnie, care stă complet nemișcată pe treaptacea mai de sus. Apoi începe să se miște, la început ușor, apoi tot mairepede, până ce vibrează mai ceva ca un bărzăune. În momentulacela, toți oamenii așezați pe trepte, toți adulții din copilăria mea, azimorți, încep să vibreze din ce în ce mai repede. Unchiul Abe seîntinde să mă ciupească de obraz, plescăie prietenos din limbă și-mispune „Flăcău drag”, cum făcea de fiecare dată. Apoi se întind șialții să mă prindă de obraz. Ciupiturile lor, la început afectuoase,devin tot mai puternice și dureroase. Mă trezesc îngrozit, la 3
noaptea, cu obrajii pulsându-mi.
Visul sugerează o întâlnire cu moartea. Mai întâi sunt strigat de mama mea moartă, iar apoi văd toate rudele moarte încremenite într-o nemișcare ciudată pe trepte. După care încep să se miște. Îmi atrage atenția mătușa Minnie, cea care înainte de a muri a zăcut un an într-un sindrom paralitic. Un atac devastator o lăsase paralizată
mai multe luni, incapabilă să miște un mușchi în tot corpul, în afară
de ochi. Mă îngrozea să mă gândesc la ea în starea aia. În visul meu, Minnie începe să se miște, dar ajunge foarte repede la delir. Eu încerc să scap de groază imaginându-mi că morții mă ciupesc afectuos de obraz. Dar ciupiturile devin tot mai puternice și răuvoitoare: mă vor lângă ei și este sigur că moartea va veni și după
mine. Imaginea mătușii mele vibrând ca o insectă m-a urmărit zile întregi. Nu am reușit să scap de ea. Paralizia ei generală și dispariția sa cât era încă în viață au fost atât de greu de suportat, că am încercat în vis să îndrept situația, făcând-o să vibreze. S-a întâmplat de multe ori să fiu vizitat de coșmaruri provocate de vizionarea unor filme despre moarte sau violență, în special de filme despre Holocaust. Principala mea metodă de adaptare la teroarea morții?
Evitarea, desigur.
195
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Am trăit cu convingerea că voi muri la șaizeci și nouă de ani, vârsta la care a murit tatăl meu. De când mă știu, îmi amintesc că
despre bărbații din familia Yalom se spuneau două lucruri: că sunt foarte blânzi și că mor de tineri. Cei doi frați ai tatălui meu au murit de infarct când aveau cincizeci de ani, iar pe tata aproape l-a ucis infarctul la patruzeci și șapte de ani. În timpul facultății am studiat fiziologia și am aflat ce impact are dieta asupra afecțiunilor coronariene și de atunci mi-am schimbat brusc și pentru totdeauna obiceiurile alimentare, reducând masiv consumul de grăsimi animale. Am evitat carnea roșie, adoptând treptat o dietă
preponderent vegetariană. Am luat statine zeci de ani, mi-am monitorizat cu atenție greutatea, am făcut mișcare în mod regulat și mi-am oferit surpriza de a trăi mai mult de șaizeci și nouă de ani.
După luni de studiu și reflecție am ajuns la concluzia că miezul unei abordări existențialiste a psihoterapiei trebuie să fie confruntarea noastră cu moartea. Am crezut că acest lucru este justificat de intensitatea și universalitatea spaimei noastre de moarte, dar acum, privind retrospectiv decizia mea, nu pot anula posibilitatea ca viziunea mea să fi fost influențată de propria-mi angoasă legată de moarte. Luni de-a rândul am citit tot ce am găsit legat de moarte, de la Platon la Moartea lui Ivan Ilici, a lui Tolstoi, Moartea și gândirea vestică, a lui Jacques Choron și Negarea morții, de Ernest Becker.
Literatura academică despre moarte era atât de vastă, de diversă
și atât de frecvent ezoterică și îndepărtată de domeniul psihiatriei, încât am înțeles că o contribuție unică putea veni doar din munca mea cu pacienții. La vremea respectivă, literatura clinică atingea atât de rar subiectul morții, că mi-a fost clar că va trebui să-mi croiesc propriul drum. Însă, oricât aș fi încercat să discut cu pacienții mei despre îngrijorările lor legate de moarte, nu am reușit să-i angajez într-o discuție susținută. Discutam câteva momente 196
- IRVIN D. YALOM -
despre asta, după care schimbam, inevitabil, subiectul. Privind retrospectiv epoca aceea, cred că eu le transmiteam inconștient pacienților că nu eram pregătit să vorbesc despre asta.
Am luat atunci o decizie importantă, decisivă pentru următorii mei zece ani de practică clinică: aveam să lucrez doar cu pacienți care trebuiau să vorbească despre moarte, deoarece se confruntau iminent cu ea. Am început să consult pacienți din departamentul oncologic de la Stanford, ce fuseseră diagnosticați cu cancer în fază
terminală. Am asistat pe atunci la o prelegere susținută Elisabeth Kübler-Ross, pionier în munca cu muribunzii, fiind impresionat de prima întrebare pe care aceasta o adresa pacienților foarte grav bolnavi: „Cât de bolnav ești?” Cred că e o întrebare foarte importantă: transmite enorm de mult – mai precis, transmite faptul că sunt deschis și disponibil să merg cu pacientul acolo unde vrea el, chiar și în cele mai întunecate locuri.
La pacienții muribunzi, cel mai mult m-a șocat imensa lor izolare.
O izolare bidirecțională: pacienții evită să vorbească despre gândurile lor morbide și înfricoșătoare de teamă să nu-i deprime pe membrii familiei și pe prieteni, dar și apropiații pacientului evită
subiectul, pentru a nu-l mâhni și mai mult pe acesta. Cu cât am întâlnit mai mulți pacienți cu cancer, cu atât mai convins am fost că
terapia de grup îi poate ajuta să reducă din izolare. Oncologii cu care am discutat despre planurile mele au fost extrem de circumspecți și neimplicați. Vorbim încă de începutul anilor 1970, când grupurile de genul ăsta erau percepute ca imprudente și potențial nocive. În plus, propunerea mea nu cunoștea precedent: în literatura de specialitate nu exista nicio relatare despre grupuri dedicate bolnavilor de cancer.
Dar, pe măsură ce am acumulat experiență, am devenit tot mai convins că acest tip de grup ar putea oferi foarte multe și am început să împrăștii vorba în comunitatea științifică de la Stanford.
Nu după mult timp am fost vizitat la cabinet de Paula West, o 197
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
pacientă cu cancer de sân intrat în metastază. Ea a jucat un rol esențial în munca mea cu pacienții bolnavi de cancer. Paula îndura metastaze cumplite la nivelul coloanei, dar înfrunta boala cu o grație ieșită din comun. Am descris relația cu ea mai târziu, în povestea „Călătorii cu Paula”, publicată în volumul Mama și sensul vieții. Povestea începe în felul următor:
Când a intrat prima dată în cabinetul meu, am fost captivat pe locde înfățișarea ei: demnitatea ținutei sale, zâmbetul ei radios cu carem-a cucerit, ciuful ei tuns scurt, băiețește, părul alb strălucitor șiceva ce nu pot numi altfel decât luminozitate, care părea să
strălucească din ochii săi înțelepți, de un albastru intens.
„Mă numesc Paula West”, mi-a spus. „Am cancer în fază
terminală. Dar nu sunt un pacient canceros.” Și, într-adevăr, în toțianii călătoriilor noastre, nu am privit-o niciodată ca pe un pacient.
Apoi mi-a descris în propoziții scurte și sacadate istoricul ei medical:cancer la sân diagnosticat cu cinci ani în urmă, extirparea sânului,cancer la celălalt sân, extirparea celuilalt sân. Apoi chimioterapie, cualaiul bine-cunoscut de efecte secundare: amețeli, greață, cădereapărului. Terapie cu radiații; la intensitate maximă. Dar cancerul nua putut fi oprit – s-a extins la craniu, șira spinării și orbitele ochilor.
Cancerul Paulei voia să consume și, în ciuda sacrificiilor aduse demedici – sânii, nodulii limfatici, ovarele, glandele suprarenale – a rămas la fel de vorace.
