- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

creion din depărtare. În tot timpul călătoriilor am contemplat ideea scrierii unei colecții de povești de terapie.

Într-o zi, pe când ne aflam la Shanghai, m-am trezit prost dispus, preferând să nu-i însoțesc pe ceilalți într-un tur de o zi, ca să mă mai pot odihni. Am scos la întâmplare un dosar (aveam douăzeci și cinci la mine) din servieta burdușită cu comentariile dictate ale ședințelor și am citit rezumatele a șaptezeci și cinci de ședințe de terapie cu Saul, un cercetător în biochimie în vârstă de șaizeci de ani.

După-amiaza, în timp ce bântuiam singur pe străzile lăturalnice ale orașului, am descoperit o biserică catolică mare și frumoasă, abandonată de multă vreme. Am intrat pe ușa deschisă și m-am plimbat pe coridoarele sale, până ce am observat confesionalul.

Asigurându-mă că sunt singur, am făcut ceva ce voiam de mult să

fac: m-am strecurat în confesional și m-am așezat pe locul preotului.

M-am gândit la generațiile de preoți care ascultaseră spovedanii în cabina aceea și la tot ce auziseră de la oameni – atât de multe regrete, rușine și vinovăție. I-am invidiat pe acei oameni ai Domnului; le-am invidiat capacitatea de a le spune suferinzilor:

„Sunteți iertați.” Ce forță terapeutică! Abilitățile mele îmi păreau minuscule în comparație cu ale lor.

După o oră de meditație pe acel vechi scaun al autorității, s-a întâmplat un lucru uimitor: am intrat într-o reverie în care mi s-a revelat întreaga intrigă a povestirii „Trei scrisori nedesfăcute”. Am știut imediat totul despre poveste – personajele, dezvoltarea, momentele de suspans. Eram disperat să notez totul înainte de a se evapora, dar nu aveam nici creion, nici hârtie (vorbim despre epoca pre-iphone) – nicio variantă de a-mi nota visele. Scotocind prin biserică, am găsit un ciot de creion de doi centimetri, pe un raft vechi, dar niciun petic de hârtie, așa că am scos singurul material din hârtie pe care îl aveam asupra mea – paginile goale ale pașaportului – schițând pe el coordonatele principale ale poveștii.

242

- IRVIN D. YALOM -

Era prima povestire dintr-o colecție care avea în cele din urmă să

poarte numele Călăul dragostei.

Câteva zile mai târziu ne despărțeam de amicii noștri și de China și zburam spre Bali, unde închiriaserăm pentru două luni o casă

într-o locație exotică. Acolo am început să scriu mai serios. Avea și Marilyn un proiect de scriere (care s-a concretizat în cartea sa Blood Sisters: The French Revolution în Women’s Memory). Deși ne iubeam nespus cei patru copii, ne-am bucurat enorm de libertatea noastră: era primul nostru sejur prelungit, fără copii, de la luna de miere din Franța, cu treizeci și trei de ani în urmă.

Bali, 1988

Casa din Bali era diferită de tot ce întâlniserăm în viața noastră.

Din exterior se vedea doar zidul înalt care înconjura proprietatea abundentă într-o luxuriantă floră tropicală. Casa nu avea pereți, ci draperii suspendate care separau și delimitau camerele. Zona de dormit era la etaj, iar toaleta, într-o structură separată. Prima noapte acolo a fost de neuitat: pe la miezul nopții am fost acoperiți de un roi de insecte, atât de numeroase că a trebuit să ne ascundem sub 243

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

cearșafuri. Am căutat valiza cu privirea, plănuind să plecăm de acolo de cum ne ridicam din pat dimineață. La răsăritul soarelui era din nou liniște, nicio insectă nicăieri, iar angajații ne-au asigurat că

roiul de împerechere al termitelor se aduna într-o singură noapte pe an. Păsări în culori incandescente cântau melodii ciudate cocoțate pe crengile sofisticat răsucite ale copacilor din grădină. Eram amețiți de parfumul unor flori necunoscute, iar în bucătărie am găsit mai multe tipuri de fructe cu aspect ciudat. Un personal de șase oameni care trăiau în colibe răspândite pe proprietate avea grijă de curățenie, bucătărie, grădină, muzică și aranjamentele florale utilizate în cadrul frecventelor festivaluri religioase. O cărare nisipoasă pleca de la poarta din spate a proprietății și ducea în trei minute la încântătoarea plajă Kuta – pe atunci încă pustie și neatinsă. Toate acestea la o chirie mult mai mică decât ce plăteam pentru casa din Palo Alto.

După ce am scris „Trei scrisori nedesfăcute”, povestea lui Saul, plecând de la ce îmi notasem în paginile pașaportului, mi-am petrecut diminețile pe o bancă din grădină, studiind atent dosarele de notițe pentru următoarea poveste. După-amiaza mă plimbam cu Marilyn cu orele pe plajă și, aproape imperceptibil, înmugurea o poveste care-mi dădea elanul să las deoparte notele și să mă ocup de scrierea ei. Când mă apucam să le scriu, nu știam încotro mă vor duce sau ce formă vor lua. Mă simțeam aproape un spectator care urmărea cum înfloresc poveștile și scot fire ce mai apoi se întrepătrund.

Îi auzisem adesea pe scriitori spunând că o poveste se scrie singură, dar nu am înțeles până atunci ce ar putea să însemne asta.

După două luni de lucru aveam o perspectivă complet nouă și incomparabil mai profundă asupra poveștii despre romancierul britanic de secol XIX William Tackeray, relatată de Marilyn cu ani în urmă. Într-o seară, pe când ieșea din biroul său, soția îl întreabă

244

- IRVIN D. YALOM -

pe scriitor cum i-a mers ziua de lucru. „Oh, ce zi teribilă!”, îi răspunde acesta, „Pendennis (unul dintre personajele sale) s-a făcut de râs în ultimul hal și eu nu am putut face nimic ca să-l opresc.”

Curând am ajuns să mă obișnuiesc ca personajele mele să poarte dialoguri între ele. Am fost mereu cu o ureche la conversațiile lor, chiar și după ce terminam programul de scris și mă plimbam de mână cu Marilyn pe una dintre nesfârșitele plaje albe ca untul. Nu după mult timp am avut parte de o altă experiență scriitoricească, una dintre cele mai frumoase din viața mea. Eram implicat profund într-o poveste, când am început să observ cum mintea mea nestatornică începe să flirteze cu altă poveste care începuse să

prindă o formă sub pragul percepției mele imediate. Am luat-o ca pe un semn – unul ciudat, de la mine pentru mine – că povestea la care lucram se apropia de final și o alta era pregătită să se nască.

Am început să-mi fac griji că acum cuvintele mele existau doar în memoria unui computer neobișnuit și nu aveam copii tipărite ale muncii de până atunci – alternative ca Dropbox, Time Machine sau stickuri de memorie încă nu existau. Din nefericire, imprimanta mea Kodak portabilă nu suportase prea bine călătoria și-și dăduse duhul după doar o lună în Bali. Tot mai alarmat de perspectiva rătăcirii rezultatelor muncii mele în măruntaiele computerului, m-am gândit sa cer ajutor. Prilej cu care am descoperit că în Bali exista o singură imprimantă, la o școală de computere din capitala țării, Denpasar. M-am dus într-o zi cu computerul la această școală, am așteptat finalul orelor și l-am implorat sau l-am mituit – am uitat care din două, poate ambele – pe profesor să-mi facă o copie fizică a paginilor scrise până în ziua aia.

În Bali, inspirația te găsește repede. Nedistras de scrisori, telefon și toate celelalte, am scris mai bine și mai repede ca oricând. În cele două luni petrecute acolo am scris patru dintre cele zece povestiri.

Am consumat mult timp cu mascarea identității pacienților prezentați în fiecare dintre ele. Le-am modificat aspectul, ocupațiile, 245

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

vârsta, naționalitatea, statutul marital, de multe ori chiar și sexul.

Am căutat să mă asigur că nu ar putea fi recunoscuți de nimeni, iar odată povestea încheiată, le trimiteam, desigur, pacienților variantele finale, solicitându-le permisiunea scrisă de a le publica.

În timpul liber exploram insula împreună cu Marilyn. Îi adoram pe băștinașii grațioși, admirându-le arta, dansurile, teatrul de păpuși, sculptura, pictura, minunându-ne de paradele lor religioase. Plimbările pe plajă și scufundările erau divine. Într-o zi am urcat cu bicicletele, însoțiți de un ghid, pe cele mai înalte puncte din Bali, de unde am coborât câțiva kilometri prin sate, trecând pe lângă standuri stradale care vindeau felii de jackfruit și durian. Spre surpriza mea, în Bali era foarte popular șahul, întâlnind la tot pasul oameni care jucau. Mergeam adesea la un restaurant din apropiere pentru a juca șah cu chelnerul.

Înțelegerea cu Marilyn era să petrecem a doua parte a anului sabatic în Europa. Eu iubesc insulele tropicale, Marilyn iubește Franța, așa că de-a lungul căsniciei noastre am făcut amândoi compromisuri în acest sens. Marilyn tocmai renunțase oficial la postul ei administrativ de la Stanford (deși a rămas până azi profesor onorific), dar încă mai avea niște îndatoriri profesionale, din cauza cărora a trebuit să treacă prin Palo Alto în drum spre Europa. Eu m-am oprit în Hawaii, într-o retragere de scris la Oahu, în splendidul apartament al gazdei noastre japoneze, unde am scris încă două povestiri. După cinci săptămâni în Oahu m-a sunat Marilyn să mă informeze că sosise vremea să ne continuăm călătoria.

Următoarea oprire: Bellagio, Italia. Cu un an în urmă

candidaserăm și fuseserăm acceptați amândoi pentru rezidență la Rockefeller Foundation Center, în Bellagio; ea, pentru a lucra la cartea despre memoriile femeilor din Revoluția Franceză, eu – la cea de povești de psihoterapie.

246

- IRVIN D. YALOM -

Rezidența la Bellagio trebuie că este una dintre cele mai mari realizări din cariera unui profesor. Amplasat la o aruncătură de băț

de lacul Como, complexul Rockefeller deține grădini superbe, un bucătar excepțional, care ne-a servit în fiecare seară feluri diferite de paste făcute în bucătăria lui, și o splendidă vilă centrală, cu spațiu pentru treizeci de bursieri, fiecare având la dispoziție propriul birou. Invitații se întâlneau doar la masă și la seminariile de seară, când fiecare dintre noi își prezenta munca. Eu și Marilyn scriam dimineața, iar după-amiaza luam feribotul către unul dintre fermecătoarele sătucuri din jurul lacului Como. Am petrecut destul de mult timp cu un alt bursier, Stanley Elkins, un minunat scriitor satiric. Stanley suferise de poliomielită și se deplasa într-un scaun cu rotile. Asculta în fiecare seară radioul, căutând neobosit scenarii și personaje.

După Bellagio, am plecat la Paris, unde am petrecut restul de patru luni din anul sabatic, închiriind un apartament pe bulevardul Port Royal. Marilyn lucra acasă, iar eu, pe terasa unei cafenele de lângă Panthéon, unde am reușit să termin restul de patru povestiri.

Am reluat și de data asta lecțiile de franceză – ca de obicei, fără

niciun rezultat –, dar după-amiezile târzii și serile le petreceam plimbându-ne pe străzi sau cinând cu prietenii parizieni ai lui Marilyn.

Mi-a priit să scriu pe terasele cafenelelor și am ajuns să lucrez cu foarte mult spor. Mai târziu, acasă, am descoperit o cafenea cu terasă în North Beach, San Francisco (Café Malvino), cu o atmosferă

plăcută pentru scris, unde mi-am putut relua obiceiul. Cum intenția mea era ca această colecție de povestiri să le fie utilă tinerilor terapeuți, am compus câteva paragrafe de încheiere pentru fiecare poveste, în care explicam implicațiile teoretice ilustrate prin ea. S-a dovedit a fi o idee prea complicată, pe care am abandonat-o în favoarea unui epilog didactic de șaizeci de pagini. După ce l-am 247

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -