- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

a ținut mai multe ore. De aici am plecat spre Chiang Rei, trecând în drumul nostru pe lângă o puzderie de temple crenelate smulse parcă dintr-un basm, ce-ți lăsau impresia că vor decola din clipă în clipă. La Chiang Rei am urcat, împreună cu alți turiști, pe un pod care lega Thailanda de Burma, unde la jumătatea drumului eram așteptați vameșii burmanezi cu expresii severe. Ne-au permis să

atingem bariera un moment, cât să putem spune că fusesem în Burma. De aici am zburat în insula Phuket, pentru câteva zile de plimbare pe plajă și scufundări, iar apoi spre casă, în California.

Am iubit excursia asta, dar am plătit și un preț. La puțină vreme după ce m-am întors am dezvoltat o boală ciudată, care m-a necăjit câteva săptămâni cu oboseală, dureri de cap, amețeală și lipsă de apetit. Toți profesorii eminenți de la Stanford au fost de acord că

luasem o boală tropicală, dar ce anume nu și-a dat nimeni seama.

Câteva luni mai târziu am sărbătorit însănătoșirea mea cu o excursie într-o insulă din Marea Caraibilor, unde am închiriat o cabană pentru două săptămâni. În prima zi acolo am tras un pui de somn pe canapea după-amiază. Când m-am trezit, eram plin de înțepături de insecte. Până a doua zi mă simțeam mai rău decât la întoarcerea din India. Am luat imediat avionul spre casă, unde doctorii din Departamentul de Medicină al Stanford au muncit săptămâni întregi ca să mă vindece de febră tropicală și alte boli tropicale. Au aplicat toate testele de diagnostic disponibile medicinei moderne, dar nu au reușit să rezolve misterul bolii mele.

Boala a durat șaisprezece luni, timp în care abia am fost în stare să ajung zilnic la Stanford, având nevoie de foarte multă odihnă. Un prieten apropiat al lui Marilyn i-a spus că multă lume crezuse că

suferisem un atac cerebral. În cele din urmă m-am hotărât să-mi reconstruiesc corpul: m-am înscris la o sală de gimnastică și m-am forțat să mă antrenez zilnic. Oricât de rău m-aș fi simțit, am ignorat cu hotărâre orice implorare sau scuză a corpului, păstrând un ritm constant, care m-a ajutat să-mi recapăt sănătatea. Gândindu-mă

236

- IRVIN D. YALOM -

acum la perioada aceea, îmi amintesc cât de des venea Ben, în vârstă de doisprezece ani pe atunci, în dormitorul meu și stătea în liniște alături de mine. Au fost doi ani în care am dus dorul jocului nostru de tenis, în care nu l-am învățat șah și nu am mers cu el cu bicicleta (deși el își amintește că jucam table și citeam cu glas tare din Cronicile lui Thomas Covenant, Necredinciosul de Stephen Donaldson).

Am rămas de atunci cu o imensă empatie față de bolnavii suferinzi de boli misterioase nondiagnosticabile, cum ar fi sindromul oboselii cronice sau fibromialgia. A fost un capitol întunecat din viața mea, din care nu mai rețin aproape nimic – dar știu că a fost testul suprem al anduranței mele.

Deși nu am mai meditat mulți ani de atunci, am ajuns la un respect mai mare față de practica meditației, parțial deoarece am cunoscut mulți oameni cărora meditația le-a oferit o alinare și o cale spre o viață mai blândă. În ultimii trei ani am citit mai mult pe acest subiect, am discutat cu colegi care o practică și am experimentat cu mai multe abordări. De multe ori, în serile în care mă simt prea agitat, ascult una dintre nenumăratele meditații pentru somn disponibile pe internet, adormind de regulă până la final.

India a fost prima mea experiență profundă cu cultura asiatică.

Dar nu ultima.

237

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 28

JAPONIA, CHINA, BAU ȘI CĂLĂUL DRAGOSTEI

În timp ce mă cazam la hotelul meu din Tokyo, în toamna lui 1987, l-am întâlnit pe psihologul vorbitor de limbă engleză chemat de gazdele mele japoneze de la New York ca translator. Era cazat într-o cameră vecină cu a mea și urma să fie disponibil pe tot parcursul săptămânii mele de conferințe.

— Îmi poți spune mai exact ce voi face aici?, l-am întrebat.

— Directorul programului Spitalului Hasegawa nu mi-a dat detalii despre pianul săptămânii.

— Mă întreb de ce. Am întrebat, dar nu mi-au răspuns: par să fie în mod intenționat secretoși.

M-a privit nedumerit, ridicând din umeri.,

În dimineața următoare ajungeam împreună la Spitalul Hasegawa și eram întâmpinați grațios, cu un buchet imens de flori, de un grup consistent de psihiatri și personal administrativ în holul instituției. Ne-au spus că prima dimineață acolo era un moment special: tot personalul urma să participe la discuția mea despre ședințele grupurilor de terapie dedicate pacienților internați. M-au ghidat spre un auditorium amenajat pentru patru sute de persoane.

Cum comentasem de nenumărate ori despre terapia de grup, mă

simțeam foarte relaxat, așteptând o descriere verbală sau înregistrarea video a unei ședințe. Am descoperit cu uimire că

personalul pregătise o versiune dramatizată a unei ședințe.

Înregistraseră o ședință ținută în ultima lună într-una din secțiile spitalului, o transcriseseră, alocaseră roluri unor membri ai personalului și petrecuseră, evident, multe ore repetând piesa.

Punerea în scenă era foarte lucrată, dar, vai, reda una dintre cele mai jalnice ședințe de grup din câte văzusem. Conducătorii se învârteau în jurul membrilor, oferind sfaturi și recomandând 238

- IRVIN D. YALOM -

exerciții fiecăruia dintre aceștia. Participanții nu schimbau nici măcar un cuvânt între ei – după mine, exemplul perfect de cum nu se face terapia de grup. Dacă ar fi fost doar o înregistrare, nu aș fi avut nicio problemă să o opresc și să descriu câteva abordări alternative. Dar cum aș fi putut opri o producție atent regizată, care necesitase probabil multe ore de repetiții? Ar fi fost o insultă oribilă, așa că am asistat nemișcat până la final (cu translatorul șoptindu-mi la ureche). Abia apoi, când mi-am făcut comentariul, am sugerat gentil, foarte gentil, niște tehnici de orientare interpersonală.

M-am străduit cât am putut să fiu un profesor util în timpul săptămânii petrecute la Tokyo, dar nu m-am simțit deloc eficient.

Am înțeles în timpul acelei săptămâni că ceva profund înrădăcinat în cultura japoneză se opune psihoterapiei vestice, în special terapiei de grup: mai precis rușinea indivizilor de a se autodezvălui sau de a împărtăși din secretele familiei. M-am oferit să conduc un grup pentru terapeuți, dar ideea a fost respinsă, ceea ce, ca să fiu sincer, m-a bucurat. Cred că rezistențele ar fi fost atât de mari, că nu am fi ajuns la cine știe ce progrese. În toate prezentările susținute timp de o săptămână, publicul a arătat o atenție respectuoasă, dar nu s-a făcut niciun comentariu și nu s-a pus nicio întrebare.

Marilyn a avut o experiență similară în aceeași excursie. A ținut o conferință despre literatura americană feminină din secolul XX la un institut japonez pentru femei, în fața unui public numeros aflat într-un amfiteatru frumos amenajat. Evenimentul a fost organizat cu grijă, prelegerea fiind precedată de un minunat recital de dans, în fața unei audiențe atente și politicoase. Dar la momentul comentariilor și al întrebărilor s-a lăsat o liniște deplină. A susținut aceeași conferință două săptămâni mai târziu la Universitatea de Studii Străine din Beijing, dar la final a fost bombardată cu întrebări de către studenții chinezi.

În Tokyo am avut parte de toate amabilitățile imaginabile. Mi-au plăcut la nebunie cutiile clasice bento cu masa de prânz, cu șapte 239

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

straturi de feluri de mâncare aranjate frumos, cu multă delicatețe.

Într-o seară încercam să găsim teatrul Kabuki, dar, rătăcindu-ne, i-am arătat biletele unei femei care spăla treptele unei clădiri, cerându-i ajutorul. Femeia a abandonat pe loc ce făcea și ne-a condus de-a lungul a patru străzi până la ușa teatrului. Altădată, în Kyoto, am coborât dintr-un autobuz și am pornit la plimbare pe străzile orașului, când deodată am auzit pași grăbiți în urma noastră. O femeie în vârstă, abia trăgându-și răsuflarea, ne-a întins umbrela uitată în autobuz. La puțin timp după asta am intrat în conversație cu un străin, un profesor de colegiu, în curtea unui templu budist, iar omul ne-a invitat după câteva minute să luăm cina acasă la el. Însă cultura lor nu simpatiza abordarea mea terapeutică, foarte puține dintre cărțile mele fiind traduse în japoneză.

Japonia a fost prima oprire într-un an sabatic. Mă aflam la finalul unei perioade dificile, după încă o revizuire a manualului de terapie de grup. Începătorii, ca mine, care se apucă de scris un manual, nu știu, în general, că, în cazul în care manualul are succes, se angajează la o muncă pe viață. Manualele trebuie revizuite o dată la câțiva ani, în special atunci când există noi cercetări și schimbări în domeniu – așa cum era cazul cu terapia de grup. În cazul în care nu sunt revizuite, profesorii vor căuta alte manuale pe care să le folosească la cursuri.

În toamna lui 1987, căminul nostru era gol: Ben, fiul cel mai mic, plecase să facă colegiul la Stanford. După ce am trimis textul revizuit editorului, eu și Marilyn am sărbătorit libertatea printr-un an întreg de călătorii în străinătate, cu opriri pentru lungi retrageri de scris în Bali și în Paris.

Mă gândeam deja de multă vreme la un alt fel de carte. Am fost toată viața un iubitor al narațiunilor și adesea am introdus discret în textele mele profesionale povești de terapie, unele de câteva 240

- IRVIN D. YALOM -

rânduri, altele de câteva pagini chiar. Mulți cititori îmi spuseseră

de-a lungul anilor că erau dispuși să parcurgă multe pagini de teorie aridă știind că undeva, la un moment dat, îi aștepta o altă

poveste didactică. Așa am decis să fac o schimbare majoră de viață, la cincizeci și șase de ani. Am hotărât să continui să produc texte didactice pentru tinerii psihoterapeuți, dar să așez povestea pe o poziție privilegiată: să o transform în motorul metodei mele pedagogice. Simțeam că sosise vremea să eliberez povestitorul din mine.

Înainte să plec în Japonia, era imperativ să învăț cum se folosește noul meu accesoriu ultimul răcnet: un laptop. Am închiriat pentru trei săptămâni o cabană în Ashland, Oregon, oraș pe care l-am vizitat de multe ori pentru extraordinarul său festival de teatru.

Seara ieșeam să vedem piesele, dar ziua practicam asiduu scrisul la laptop. Când m-am simțit suficient de sigur pe mine, am plecat către prima noastră destinație: conferința din Tokyo.

Scriam, deocamdată, cu un singur deget. Toate cărțile și articolele mele fuseseră scrise de mână (ori, într-un singur caz, dictate). Dar pentru a folosi noul computer trebuia să învăț să scriu la tastatură, ceea ce am reușit să fac cu ajutorul unei metode mai puțin obișnuite: am profitat de zborul lung în Japonia ca să joc unul dintre primele jocuri video, în care nava mea era atacată de nave extraterestre care trăgeau cu rachete sub forma literelor alfabetului, care puteau fi contracarate doar apăsând literele corespunzătoare de pe tastatură. Un instrument pedagogic extraordinar, astfel că în momentul aterizării știam să tastez la laptop.

După vizita la Tokyo am zburat la Beijing, unde, alături de patru prieteni americani, am pornit într-un tur de două săptămâni prin China, însoțiți de un ghid, obligatoriu la vremea aceea. Am vizitat Marele Zid, Orașul Interzis și am mers pe un râu până la Guilin, unde am fost impresionați de munții cu crestele în formă de vârf de 241