Am urcat cu mașina și până în munți, pentru a vizita o austeră
mănăstire cretană. Acolo am fost invitați să rămânem la masă, dar de vizitat, ni s-a permis să vizităm doar o porțiune restrânsă a așezământului, pentru a nu deranja rugăciunea călugărilor. În plus, femeile nu aveau voie să intre în corpul principal al mănăstirii – nici animalele de sex feminin; nici măcar găinile!
Cât am stat în Heraklion, am căutat monede grecești antice pe care să le facem cadou lui Reid, fiul nostru cel mare, cu prilejul absolvirii liceului. În fiecare butic în care am intrat ni se spunea că
vânzarea de monede către turiști era ilegală, dar toți comercianții ignorau legea, fiind dispuși – chiar dacă pe ascuns – să ne arate colecțiile lor secrete. Cel mai mult ne-a impresionat prăvălia lui Sfica, peste drum de Muzeul Național, pe vitrina căreia era pictat cu auriu un bondar. După o discuție lungă cu amabilul și înțeleptul domn Sfica, am cumpărat o monedă grecească din argint pentru Victor și două monede pe care eu și Marilyn le-am purtat ca pandantive. Sfica ne-a asigurat că le puteam returna oricând în caz că eram nemulțumiți de ele. A doua zi am vizitat un mic magazin de subsol, ținut de un anticar evreu bătrân și plin de riduri. De la el am cumpărat niște monede romane din argint, ieftine, iar în timpul tranzacției i-am arătat monedele achiziționate de la Sfica. Pe acestea le-a examinat rapid și a concluzionat cu multă autoritate: „Falsuri –
falsuri bune. Și totuși falsuri.”
Ne-am întors la Sfica și i-am cerut banii înapoi. Acesta, ca și cum s-ar fi așteptat să ne vadă, s-a dus la casa de bani și, fără să scoată
189
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
un cuvânt, a extras din ea cu multă demnitate un plic cu banii noștri. Ni l-a înmânat, zicându-ne: „Vă returnez banii, așa cum am promis; dar cu o condiție: să nu mai călcați în magazinul meu.”
Continuându-ne periplul pe insulă, am ajuns și în alte anticariate, povestind de multe ori pățania cu domnul Sfica. „Cum?”, ne-au răspuns toți. „L-ați insultat pe domnul Sfica? Sfica, expertul oficial al Muzeului Național?” Se luau cu mâinile de cap și se văitau:
„Trebuie să vă cereți scuze.” Negăsind cu ce să înlocuim cadoul, am început să ne întrebăm dacă nu cumva greșiserăm returnând monedele. În ultima seară în Corfu, ne-am zis să ne bucurăm de cadoul unui prieten de la Oxford: o țigară subțirică cu marijuana.
Nefiind obișnuiți să fumăm marijuana, am ieșit să cinăm la una dintre terasele din zona pieței, desfătându-ne ore întregi cu mâncarea magică, muzica și dansurile. După cină ne-am rătăcit pe străzile din Heraklion, devenind tot mai dezorientați, ba la un moment dat chiar ușor paranoici, crezând că suntem urmăriți de poliție. Nu am reușit să găsim niciun taxi și ne-am repezit pe labirintul de străduțe în căutarea hotelului, dar am ajuns, nu se știe cum, târziu în noapte de-acum, pe o stradă pustie, în fața unui magazin pe vitrina căruia era pictat un bondar auriu – magazinul numismatic al lui Sfica! În timp ce ne holbam uluiți la bondar, a apărut ca prin minune un taxi liber. L-am luat și am ajuns în scurt timp înapoi în siguranța hotelului nostru.
Zborul către Londra era programat abia spre seară, astfel că am avut timp să discutăm despre seara precedentă în timpul unui mic dejun prelungit, în fața tartelor cu brânză specifice Cretei. Deși sceptic din fire, nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva faptul că ajunsesem întâmplător în fața magazinului lui Sfica era de fapt un mesaj misterios. Cu cât am discutat mai mult, cu atât am ajuns la concluzia că făcusem o eroare oribilă, o eroare care putea fi reparată
doar cerându-ne scuze cu disperare în fața domnului Sfica și cumpărând din nou monedele. Ne-am întors la magazin și, sfidând 190
- IRVIN D. YALOM -
interdicția lui Sfica, am pășit înăuntru. Am început să mormăim niște scuze de cum l-am văzut, însă el ne-a tăiat-o scurt ducând un deget în dreptul buzelor, după care s-a întors fără un cuvânt și a scos cele trei monede. Am plătit același preț ca prima oară. Câteva ore mai târziu, în avionul spre Londra, i-am spus lui Marilyn: „Dacă
Sfica și restul comercianților din Creta sunt în cârdășie și el a avut tupeul să-mi vândă de două ori același monede false, atunci tot ce pot spune este: «Mă-nclin, domnule Sfica!»”
După revenirea la Oxford, am dus monedele la Muzeul Ashmolean pentru o expertiză oficială. Am primit verdictul după o săptămână: toate monedele erau false, cu excepția micilor monede romane cumpărate din subsolul evreului bătrân! Și așa a început o viață de aventuri în Grecia.
191
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 23
TERAPIA EXISTENȚIALĂ
M-am întrebat, încă de la începutul rezidențiatului, când am citit Existence, cartea lui Rollo May, și am urmat primele cursuri de filosofie la Hopkins, cum aș fi putut încorpora înțelepciunea trecutului în domeniul meu, psihoterapia. Cu cât citeam mai multă
filosofie, cu atât realizam ce multe idei profunde ignora psihiatria.
Regretam că dețineam o bază atât de șubredă în filosofie, și în domeniile umaniste în general, fiind tot mai hotărât să mă ocup de aceste goluri în educația mea.
Am început să particip la o serie de cursuri de fenomenologie și existențialism pentru studenții de la Stanford, multe dintre ele susținute de Dagfinn Føllesdal, un profesor și un gânditor remarcabil de lucid. Materia mi s-a părut fascinantă, chiar dacă
densă și dificilă, iar cele mai multe probleme le-am avut cu filosofia lui Edmund Husserl și cea a lui Martin Heidegger. Lucrarea celui din urmă, Ființă și timp, mi s-a părut neclară, dar atât de interesantă
că am audiat de două ori cursul lui Dagfinn despre Heidegger. Noi doi aveam să devenim prieteni pe viață. Celălalt profesor de la Stanford care se ocupa de domeniile mele de interes era Van Harvey, șeful de cursă lungă al Departamentului de Studii Religioase de la Stanford, în ciuda agnosticismului său înverșunat.
Am audiat vrăjit prelegerile sale despre Kierkegaard și Nietzsche, două dintre cele mai memorabile cursuri la care am asistat vreodată. Și Van Harvey mi-a devenit prieten apropiat; ne întâlnim și azi, cu regularitate, ca să luăm prânzul împreună și să discutăm despre filosofie.
Viața mea profesională, în ansamblul ei, se modifica: căutam din ce în ce mai rar să mă implic în proiectele științifice conduse de membrii departamentului meu. Când profesorul de psihologie 192
- IRVIN D. YALOM -
David Rosenhan a plecat într-un an sabatic, am preluat cursul său general de psihopatologie pentru studenți, dar a fost ultima oară –
ultimul meu curs de acest tip.
M-am îndepărtat, gradual, de afilierea mea originală cu știința medicală, apropiindu-mă tot mai mult de domeniile umaniste. A fost o epocă interesantă, chiar dacă plină de îndoieli: mă simțeam adesea marginal și simțeam că pierd contactul cu ultimele descoperiri ale psihiatriei, în timp ce în materie de filosofie și literatură eram doar un amator. Am recuperat încet, concentrându-mă asupra gânditorilor cei mai relevanți pentru domeniul meu. I-am studiat pe Nietzsche, Sartre, Camus, Schopenhauer, Epicur/Lucrețiu, ocolindu-i pe Kant, Leibniz, Husserl și Kierkegaard, întrucât nu întrevedeam posibilitatea unor aplicații clinice ale ideilor acestora.
Am avut, de asemenea, șansa de a audia cursurile profesorului de engleză Albert Guerard, remarcabil critic literar și romancier, bucurându-mă mai apoi de onoarea de a preda alături de el. El și soția lui, Maclin – scriitoare și ea –, au devenit prietenii noștri apropiați. Profesorul Guerard a inițiat la începutul anilor 1970 un nou program doctoral în gândire și literatură modernă, în care eu și Marilyn am fost cooptați ca profesori. Am început să predau mai mult în domeniul umanist decât în cel medical. Unul dintre primele cursuri din programa de studii doctorale era intitulat „Psihiatrie și biografie”, ținut de mine împreună cu Tom Moser, șeful Departamentului de Engleză de la Stanford, ulterior bun prieten.
Împreună cu Marilyn, am ținut cursul „Moartea în ficțiune”; iar împreună cu Dagfinn Føllesdal, cursul „Filosofie și psihiatrie.”
Lecturile mele s-au mutat masiv în zona existențialiștilor din literatură și filosofie: autori precum Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis și Hamsun nu erau preocupați în primul rând de problematica claselor sociale, de chestiunile amoroase, sexuale, de mister sau răzbunare – subiectele lor erau mult mai 193
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
profunde, atingând chiar parametrii existenței. S-au luptat să
găsească sens într-o lume fără sens, confruntând fățiș