Când mi-am imaginat-o pe Paula dezbrăcată, am văzut un pieptcu cicatrici în diagonală, fără sâni, carne sau mușchi, precum ruinaunui vas eșuat, iar dedesubtul pieptului, un abdomen purtândurmele intervențiilor chirurgicale, susținut de niște coapse groase,dizgrațioase, umflate de steroizi. Pe scurt, o femeie de cincizeci șicinci de ani, fără sâni, glande suprarenale, ovare, uter și, sunt destulde sigur, fără libido.
198
- IRVIN D. YALOM -
Am apreciat dintotdeauna femeile cu trupuri ferme și grațioase,sâni naturali și o senzualitate aparent relaxată. Însă când amcunoscut-o pe Paula mi s-a întâmplat un lucru ciudat: mi-a părutfrumoasă și m-am îndrăgostit de ea.
Paula a fost de acord să participe la un grup alături de alți trei pacienți muribunzi. Am ținut ședințe de nouăzeci de minute în cinci oameni, într-o cameră confortabilă din clădirea psihiatriei. Am început simplu, afirmând că toți membrii grupului se luptau cu cancerul și că eu credeam că ne putem ajuta unii pe ceilalți împărtășindu-ne gândurile și sentimentele.
Unul dintre participanți era Sal, un bărbat de treizeci de ani întrun scaun cu rotile, care, la fel ca Paula, era plin de viață. Deși avea multiple mieloame avansate (un tip de cancer osos invaziv și foarte dureros care provoacă multe fracturi de oase) și era îmbrăcat în ghips de la gât la coapse, spiritul său era neîmblânzit. Iminența morții îi inundase existența cu un nou sens și îl transformase atât de mult, încât ajunsese să perceapă boala ca pe o misiune. A fost de acord să se alăture grupului, în speranța că ar fi reușit să-i ajute pe ceilalți să găsească o eliberare similară.
Sal a intrat în grupul nostru cu șase luni prea devreme – când grupul era încă prea mic pentru a-i oferi genul de audiență de care avea nevoie dar a găsit alte platforme de exprimare, în special licee, unde se adresa adolescenților cu probleme. L-am auzit transmițându-și mesajul cu vocea sa răsunătoare.
Vreți să vă distrugeți corpul cu droguri? Să-l ucideți cu băutură,iarbă și cocaină? Să-l faceți bucăți în mașini? Să-l omorâți pur șisimplu? Să-l aruncați de pe Golden Gate Bridge? Nu-l mai vreți?
Atunci dați-mi-l mie! Îl vreau eu. Am nevoie de el! Îl iau eu – vreausă trăiesc!
199
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Cuvintele lui m-au zguduit. Forța mesajului său era alimentată
de puterea pe care o investim întotdeauna în cuvintele muribunzilor. Elevii de liceu îl ascultau în liniște, simțind, la fel ca mine, că este autentic, că nu are timp de jocuri și prefăcătorii.
O altă pacientă, Evelyn, grav bolnavă de leucemie, i-a oferit lui Sal un nou prilej de a-și îndeplini misiunea. Evelyn, în scaun cu rotile și cu perfuziile de sânge după ea, a spus grupului: „Știu că
mor: pot să accept asta. De-acum nici nu mai contează. Dar ce contează este fiica mea. Îmi otrăvește ultimele zile de viață!” A descris-o pe fiica ei ca pe „o femeie răzbunătoare și neiubitoare”. Cu câteva luni în urmă se certaseră urât și prostește, pe motiv că fiica ei îi hrănise pisica cu altă mâncare decât de obicei. Nu-și mai vorbiseră de atunci.
După ce a ascultat-o, Sal i-a vorbit simplu, dar cu entuziasm:
„Ascultă ce vreau să-ți spun, Evelyn. Și eu sunt pe moarte. Dă-mi voie să te întreb: cât de mult contează ce anume mănâncă pisica ta?
Cât de mult contează cine cedează primul? Știi că nu mai ai mult de trăit. Hai să nu ne mai prefacem. Dragostea fiicei tale este cel mai important lucru din lume pentru tine. Să nu mori; te rog să nu mori până nu-i spui asta! Altfel îi vei otrăvi viața, ea nu-și va reveni niciodată și va pasa otrava mai departe, către fiica ei! Rupe cercul vicios! Rupe-l, Evelyn!”
Apelul lui Sal a funcționat. Evelyn a murit după doar câteva zile, însă infirmierele de pe secție ne-au povestit că, mișcată de cuvintele lui Sal, femeia a căutat-o pe fiica ei și au avut parte de o împăcare scăldată în lacrimi. Am fost foarte mândru de Sal. Prima victorie a grupului nostru!
După câteva luni simțeam că învățasem suficiente încât să pot lucra cu grupuri mai mari. M-am gândit, de asemenea, că un grup omogen ar fi fost mai eficient. Majoritatea pacienților pe care îi văzusem la consultații aveau cancer la sân în metastază, așa încât am hotărât să creez un grup format din pacienți ce sufereau de 200
- IRVIN D. YALOM -
aceeași boală. Paula s-a apucat foarte serios de recrutări. În urma interviurilor, am acceptat șapte pacienți și am dat drumul la treabă.
Paula m-a surprins din nou, deschizând prima ședință a grupului cu o veche povestire hasidică:
Un rabin stătea de vorbă cu Dumnezeu despre Rai și Iad. „Îți voiarăta Iadul”, i-a spus Dumnezeu rabinului, conducându-l într-oîncăpere în care se afla o masă rotundă. Oamenii așezați în jurulmesei erau flămânzi și disperați. Pe mijlocul mesei se găsea un ceaunimens cu tocană din care se ridica un miros atât de îmbietor că
rabinul a simțit că-i plouă în gură. Fiecare persoană de la masă țineaîn mână o lingură cu coada foarte lungă. Lingurile ajungeau laceaun, dar erau mai lungi decât brațele înfometaților, astfel că
aceștia nu reușeau să aducă mâncarea la gură. Rabinul a văzut câtde rău sufereau oamenii aceștia.
„Acum îți voi arăta Raiul”, i-a spus Dumnezeu rabinului și l-acondus într-o cameră identică cu prima. Aceeași masă mare,rotundă, același ceaun cu tocană. Oamenii așezați la masă țineau înmâini aceleași linguri cu coada lungă – dar aici toți păreau bine hrăniți, erau durdulii, veseli și vorbăreți. Rabinul nu înțelegea.
„Este simplu, dar presupune o anumită abilitate”, i-a spusDumnezeu. „Vezi tu, oamenii din camera asta au învățat să sehrănească unii pe ceilalți.”
Deși am condus grupuri zeci de ani, nu am avut parte niciodată
de o asemenea introducere. Grupul s-a coagulat rapid, iar când un membru dispărea, aduceam pe cineva nou, astfel că am reușit să-l țin vreme de zece ani. Mai târziu i-am invitat pe rezidenții de la psihiatrie să conducă grupul împreună cu mine timp de un an, după care mi s-a alăturat, pentru mai mulți ani, profesorul David Spiegel.
201
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Nu doar că acest grup a oferit alinare multor pacienți, dar și pentru mine a fost extrem de educativ. Pentru a oferi doar un exemplu din nenumărate situații, îmi amintesc de o femeie care venea săptămână de săptămână la întâlniri cu o privire atât de dezolată și de ostenită, că toate eforturile noastre de a o consola erau în zadar. Apoi, într-o bună zi, și-a făcut apariția cu o sclipire în ochi, îmbrăcată într-o rochie viu colorată. „Ce s-a întâmplat?”, am întrebat-o noi. Ne-a mulțumit, mărturisindu-ne că discuțiile purtate în sesiunea anterioară o ajutaseră să ia o decizie cardinală: avea de gând să-i învețe pe copiii ei cum să înfrunte moartea cu grație și curaj. Nu am întâlnit un exemplu mai bun de stare de bine generată în urma adoptării unui sens al vieții. Este și un exemplu uimitor de „efect în lanț”, fenomen care îi ajută pe mulți să facă față terorii morții.
Efectul în lanț se referă la transmiterea unor părți din tine celorlalți, chiar și unor persoane necunoscute, exact așa cum undele create de aruncarea unei pietre într-o apă se propagă tot mai departe până ce nu mai sunt vizibile, continuând însă la nivel micro.
I-am invitat încă de la început pe rezidenții de la Stanford, pe mediciniști, ocazional și pe studenți, să observe întâlnirile grupului prin fereastra dublă. Spre deosebire de grupurile tradiționale de la Stanford, care nu tolerau prea ușor observatorii, pacienții cu cancer au răspuns într-o manieră uimitor de diferită: ei voiau să fie observați și îi întâmpinau călduros pe studenți. Învățaseră atât de multe din confruntarea cu moartea și erau nerăbdători să
împărtășească cu alții din experiența lor.
Paula era foarte critică față de stadiile suferinței muribunzilor, în concepția Elizabethei Kübler-Ross. În schimb, punea un mare accent pe învățare și pe creștere în confruntarea cu moartea, pomenind adesea de „Perioada de Aur” în care trăise în ultimii trei ani. De aceeași părere au fost și alți membri ai grupului. După cum spunea unul dintre ei: „Ce păcat că am așteptat până acum, când corpul mi-e ciuruit de cancer, ca să învăț să trăiesc.” O frază pe care nu am 202
- IRVIN D. YALOM -
uitat-o niciodată și care m-a ajutat să dau formă practicii terapiei existențiale. Am formulat-o astfel: deși realitatea morții ne distruge, ideea de moarte s-ar putea să ne salveze. Ne ajută să realizăm că avem o singură șansă de a trăi această viață, așa că cel mai bine ar fi să
trăim deplin și să plecăm cu cât mai puține regrete.
