terminat și pe acesta, i-am trimis manuscrisul editorului, cu un mare sentiment de satisfacție.

După două sau trei săptămâni am fost contactat de Phoebe Hoss, redactorul de la Basic Books care primise cartea mea în lucru.

Phoebe era un redactor demonic (dar și angelic), cu care mă aștepta o bătălie de proporții epice. Din câte îmi amintesc, a intervenit foarte puțin în texte, cu excepția introducerii expresiei „o avalanșă

de carne” în povestirea pacientei obeze. Nu am uitat expresia asta, deoarece este singura adăugire gratuită operată vreodată de un redactor într-o carte a mea (deși uneori mi-aș fi dorit să existe mai multe). Însă mai apoi, când a citit lungul meu epilog, Phoebe a luat-o razna, insistând că trebuia eliminat în întregime. Era absolut sigură că volumul nu avea nevoie de o încheiere și că fiecare povestire vorbea de la sine. Am început un război major, întins pe mai multe luni. Toate variantele de epilog trimise s-au întors ciuntite nemilos, până ce, după câteva luni, a redus cele șaizeci de pagini la zece, insistând totodată să fie mutate în deschiderea cărții.

Azi, când recitesc cartea, începând cu prologul succint, mă

întristează amintirea rezistenței mele înverșunate: Phoebe, un redactor binecuvântat, cum nu aveam să mai întâlnesc vreodată, avea dreptate.

Am zburat, împreună cu Marilyn, la New York pentru petrecerea de lansare a cărții – eveniment rar astăzi, dar comun în epocă.

Petrecerea, programată pentru o seară de luni, a fost umbrită de o cronică proastă în New York Times. Genul acesta de carte nu prea cunoștea precedente: doar câteva istorii de caz scrise de Freud și volumul lui Robert Lindner despre hipnoterapie, Ora de 50 de minute, se apropiau întru câtva. Autoarea recenziei din New York Times, psihanalistă începătoare, se declara ofensată de structura cărții, menționând că prefera să citească istorii de caz în jurnalele de specialitate.

248

- IRVIN D. YALOM -

Însă mai apoi, duminică, la câteva minute după miezul nopții, am fost trezit din somn de apelul editorului meu, peste măsură de încântat să mă anunțe că New York Times urma să publice în ediția de miercuri recenzia prețioasă a Evei Hoffman, bine-cunoscută

scriitoare și critic. Evei Hoffman, pe care am cunoscut-o câțiva ani mai târziu, îi sunt recunoscător până în ziua de azi. A urmat o serie de lecturi în New York și în librăriile din alte câteva zeci de orașe.

Turneele naționale de prezentare a cărților nu mai sunt de actualitate, cum nu mai e de actualitate nici meseria de ghid al acestor turnee, persoana care îl recuperează pe autor de la aeroport și-l duce la lecturi. În majoritatea librăriilor în care am citit am ajuns imediat după Oliver Sacks, care își promova ultima lui carte, Omul care își confunda soția cu o pălărie. Drumurile noastre s-au intersectat atât de des, că am rămas cu sentimentul că ne cunoșteam, deși, din păcate, nu ne-am întâlnit niciodată. I-am admirat mult munca, ba chiar i-am scris și o scrisoare de admirator, cu puțin timp înainte să

moară, după ce am citit emoționanta sa carte de memorii, În mișcare.

Spre totala mea uluire, Călăul dragostei a ajuns în câteva săptămâni de la publicare pe lista bestseller a New York Times, unde a și rămas mai multe săptămâni. Curând eram asediat de cereri de interviuri și lecturi și-mi amintesc că m-am plâns de oboseală și stres în timpul unui prânz cu Phillip Lopate, un eseist rafinat care mi-a fost instructor într-un atelier de scris la Colegiul Bennington.

Sfatul său a fost: „Relaxează-te și bucură-te de atenție – un bestseller e ceva rar și nu se știe dacă o să mai ai parte de încă unul.” Vai, câtă

dreptate avea.

Douăzeci și trei de ani mai târziu, editorul a hotărât să reediteze Călăul dragostei cu o copertă nouă, solicitându-mi să scriu și o postfață nouă. Lectura cărții – prima după mulți ani – mi-a stârnit reacții puternice: mândrie amestecată cu întristare provocată de îmbătrânire și invidie față de eul meu mai tânăr. Nu m-am putut abține să-mi spun că tipul ăsta scrie mult mai bine ca mine. A fost o 249

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

plăcere să-i întâlnesc pe foștii mei pacienți, majoritatea decedați de-acum. Cu o singură excepție: povestirea „Grasa”. Îmi amintesc de orele petrecute pe terasa cafenelei pariziene, muncind la paragraful introductiv, în care încercam să introduc conceptul de contratransfer, reacțiile emoționale spontane ale terapeutului față

de pacient.

Din prima zi în care Betty a venit în cabinetul meu, în clipa încare am văzut-o manevrându-și cu dificultate corpul greoi – o sută

douăsprezece kilograme la o înălțime de un metru și cincizeci și șaptede centimetri – spre frumosul meu scaun cu tapițerie din piele și cadru metalic, am știut că mă așteaptă un contratransfer foarte serios.

Povestea, în care personajul principal sunt eu, mai degrabă decât pacienta, a fost gândită ca un instrument didactic pentru terapeuți.

Este povestea sentimentelor iraționale, adesea de respingere, pe care le poate simți terapeutul față de pacient și care pot constitui un formidabil obstacol în calea procesului terapeutic. Terapeutul poate dezvolta sentimente de atracție extrem de puternice față de un pacient, dar poate la fel de bine să experimenteze reacții negative la fel de puternice, izvorâte din surse inconștiente, poate din întâlnirile cu personaje negative din trecutul său. Deși nu am depistat toate motivele emoțiilor mele negative față de femeia obeză, am fost sigur că era ceva legat de relația cu mama mea, fiind conștient că trebuie să lupt foarte serios împotriva reacțiilor mele perturbatoare, pentru a relaționa cu pacienta într-o manieră umană și pozitivă. Asta era povestea pe care voiam s-o spun și, pentru a reuși să o formulez, am simțit nevoia să amplific dimensiunea contratransferului meu.

Tema principală a povestirii este conflictul dintre contratransferul negativ față de Betty și dorința mea de a o ajuta.

250

- IRVIN D. YALOM -

A existat un episod, în relația cu ea, care mi-a stârnit o empatie profundă. Betty își aranjase o întâlnire pornind de la anunțurile matrimoniale din ziarul local (practică comună în epoca anterioară

Match.com), la care s-a dus purtând un trandafir în păr, pentru a fi mai ușor identificată. Bărbatul nu și-a făcut apariția. Nu era prima dată când i se întâmpla asta, așa că a bănuit că bărbatul făcuse cale întoarsă după ce o văzuse de la distanță. Mi-a rupt inima și abia mi-am stăpânit lacrimile când mi-a povestit cum s-a așezat să bea singură într-un bar aglomerat, încercând să nu-și piardă cumpătul.

Am fost mândru de deznodământul poveștii, când Betty mi-a cerut o îmbrățișare finală: „Îmbrățișând-o, am fost surprins să

constat că o puteam cuprinde cu brațele.”

Descrierea brută a gândurilor mele rușinoase legate de obezitate este intenționată. Ba chiar mai mult de-atât: am accentuat, de dragul forței narative, repulsia mea și am dus povestea în direcția duelului dintre rolul meu de vindecător și asaltul chinuitor al gândurilor din fundal.

Nu mică mi-a fost emoția când i-am trimis manuscrisul lui Betty, cerându-i acordul de a publica povestirea. Modificasem, desigur, toate detaliile care țineau de identitate, dar am întrebat-o dacă

considera că era nevoie și de alte modificări. I-am spus că

sentimentele mele erau redate exagerat, pentru a spori eficiența instrumentului didactic. Betty mi-a răspuns că înțelege și mi-a trimis acordul scris pentru publicare.

Reacțiile la povestea ei au fost deosebit de vocale. „Grasa” a stârnit un potop de reacții negative din partea femeilor care s-au simțit lezate și înfuriate de poveste. Dar a stârnit și mai multe reacții, de data asta pozitive, din partea tinerilor terapeuți, ușurați să citească povestea mea în timp ce se confruntau ei înșiși cu emoții negative în lucrul cu o parte dintre pacienții lor. Onestitatea mea, mărturiseau aceștia, îi ajutase să depășească emoțiile negative și să

vorbească deschis despre ele cu supervizorii sau cu colegii.

251

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Terry Gross m-a întrebat, deși „desființat” cred că este termenul corect, despre povestea „Grasa” în cadrul interviului făcut împreună pentru populara emisiune Fresh Air, de la PBS. Până la urmă am ajuns să mă răstesc, defensiv: „Dar tu chiar nu ai citit finalul poveștii? Nu ai înțeles că povestea era despre drumul meu într-un proces terapeutic în care experimentam prejudecăți negative și că până la finalul terapiei mă schimbasem și mă maturizasem ca terapeut? Eu sunt personajul principal din poveste, nu pacienta.”

Nu am mai fost invitat niciodată în emisiunea ei.

Deși Betty nu a fost, probabil, capabilă să-mi spună asta, îmi imaginez că povestea i-a provocat suferință. Am purtat ochelari de cal. Am fost prea ambițios, prea nesăbuit și prea consumat de eliberarea impulsurilor mele scriitoricești. Regret și azi la fel de mult. Dacă aș scrie povestea azi, aș încerca să transform obezitatea în ceva cu totul diferit și aș ficționaliza mai radical momentele terapiei.

Am încheiat noua postfață pentru Călăul dragostei cu o observație care l-ar fi surprins pe eul meu mai tânăr: anume că priveliștea pe care o ai la optzeci de ani asupra vieții e mai bună decât m-am așteptat. Nu neg, firește, că viața în ultimii ani a fost un șir de pierderi; dar, chiar și așa, în deceniile șapte, opt și nouă de viață am găsit mai multă fericire și liniște sufletească decât credeam că e cu putință. Și un bonus: recitirea propriilor scrieri poate fi acum și mai entuziasmantă! Pierderile de memorie au avantajele lor nebănuite.

Răsfoind paginile povestirilor „Trei scrisori nedesfăcute”, „A murit cine nu trebuia” și „Călăul dragostei”, m-am simțit nerăbdător să

aflu ce urmează. Am uitat finalul propriilor povești!

252

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 29

PLÂNSUL LUI NIETZSCHE