În 1988 am revenit la catedră și la practica clinică, începând totodată o colaborare cu Sophia Vinogradov, fostă rezidentă la Stanford, pentru scrierea unui manual, A Concise Guide to Group Psychoterapy pentru American Psychiatric Press. Nu după mult timp am început să mă simt cuprins de o neliniște bine-cunoscută: eram debusolat din pricina lipsei unui proiect literar. Tot pe atunci m-am reapropiat de operele lui Friedrich Nietzsche. Mi-a plăcut dintotdeauna să-i citesc cărțile, iar de data asta eram atât de intoxicat de forța limbajului său că nu-mi puteam lua mintea de la acest filosof ciudat din secolul al XIX-lea – un personaj sclipitor, dar foarte izolat și tulburat, care ar fi avut nevoie de ajutor. După câteva luni în compania operelor sale, mi-am dat seama că inconștientul meu alesese deja următorul proiect.

Mă simțeam consumat de două dorințe: continuarea vieții de cercetător și profesor la Stanford sau asumarea riscului de a scrie un roman. Nu-mi amintesc detaliile acestei lupte interioare. Dar îmi amintesc soluția care le-a împăcat: scrierea unui roman didactic prin care să încerc să-i transpun pe studenți înapoi în timp, în Viena sfârșitului de secol XIX, pentru a fi martorii apariției psihoterapiei.

De ce Nietzsche? Deși a trăit în epoca în care Freud punea pe picioare psihoterapia, filosoful nu a stârnit niciodată interesul psihiatrilor. Totuși multe dintre afirmațiile sale, împrăștiate în cărțile lui, scrise înainte de apariția psihoterapiei, pot fi extrem de relevante în educația terapeuților. Gândiți-vă doar la acestea:

„Medici, ajutați-vă pe voi înșivă; doar așa îi veți ajuta pe pacienți.

Ce ajutor mai bun decât acesta – ca pacientul să-l vadă în fațaochilor pe cel care s-a vindecat pe sine.”

253

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

„Trebuie să construiești peste și dincolo de tine. Dar pentru astatrebuie ca mai întâi să fii tu însuți construit, în trup și spirit. Darnu trebuie să te oprești după ce te-ai făurit pe tine; trebuie să

construiești ceva mai mare.”

„Eu asta am făcut, iar și iar: am pendulat dintr-o parte în alta, m-am ridicat, am crescut, un crescător, un cultivator, un spartan, careîntr-o zi și-a dat un sfat, și nu degeaba: devino tu însuți.”

„Cel care are un «de ce» în viață nu se va împiedica în niciun

«cum».”

„Adesea iubim mai mult dorința decât obiectul ei.”

„Cei care nu se pot scutura de propriile lanțuri nu-i vor puteasalva nici pe prietenii lor.”

Mi-am imaginat o istorie alternativă în care Nietzsche ar fi jucat un rol important în nașterea psihoterapiei. Mi l-am imaginat interacționând cu personajele asociate de obicei cu apariția psihoterapiei: Sigmund Freud, Josef Breuer (mentorul lui Freud) și pacienta acestuia, Anna O. (prima persoană tratată prin metoda psihanalitică). Cum ar fi arătat psihoterapia azi, m-am întrebat, dacă

Nietzsche, un filosof, ar fi jucat un rol în apariția domeniului nostru?

În timpul perioadei de gestație a cărții mele s-a întâmplat să

citesc romanul lui André Gide Aventurile lui Lafcadio, în care am găsit următoarea frază inspirată: „Istoria este o ficțiune care s-a întâmplat, pe când ficțiunea este o istorie care s-ar fi putut întâmpla.” Cuvintele lui Gide m-au mișcat profund: descriau întocmai ce-mi propusesem eu să fac – să scriu o ficțiune care s-ar fi 254

- IRVIN D. YALOM -

putut întâmpla. Intenția mea era să descriu o geneză absolut plauzibilă a psihoterapiei, dacă istoria s-ar fi mișcat câtuși de puțin pe axul său. Îmi doream ca întâmplările romanului meu să aibă un aer de veridicitate.

Apucându-mă de scris, simțeam că personajele se agită de parcă

și-ar fi dorit să mai trăiască o dată. Aveau nevoie de toată atenția mea, dar îndatoririle mele la Stanford erau foarte solicitante: le predam rezidenților și studenților, participam la întrunirile de departament și primeam pacienți, atât la consultații individuale, cât și la ședințe de grup. Știam că nu pot scrie romanul dacă nu scap de toți factorii perturbatori, așa că am aranjat să pot lua patru luni de vacanță sabatică în 1990. Ca de obicei, Marilyn a decis unde urma să

petrecem jumătate din vacanță, iar eu, cealaltă jumătate. Am ales unul dintre cele mai izolate și mai liniștite arhipelaguri din lume –

Seychelles –, iar ea, Parisul, desigur.

Prima lună am petrecut-o în Mahé, insula principală din Seychelles, iar următoarea, pe o insulă mai mică, Praslin.

Amândouă erau neatinse, înconjurate de plaje spectaculoase și aproape nepământesc de liniștite – fără ziare, internet sau telefoane

–, locul cel mai propice scrierii din câte am cunoscut. Am dedicat scrisului prima parte a zilei, eu – la romanul meu, iar Marilyn – la Blood Sisters, versiunea în limba engleză, adăugită, a cărții sale în franceză despre femeile martore ale Revoluției Franceze. După-amiezile le-am dedicat explorării insulei, plimbărilor pe plajă și scufundărilor la mică adâncime – în timpul cărora personajele prindeau încet contur în mintea mea. Seara citeam, jucam scrabble, ori luam cina în singurul restaurant din apropiere, iar eu întorceam pe toate părțile dezvoltarea acțiunii pentru a doua zi.

La început am fost precaut, încercând să rămân cât mai fidel faptelor istorice, acolo unde era posibil. Prima decizie a fost legată

de perioada desfășurării acțiunii. Mi-am propus ca primul contact cu psihoterapia al suferindului Nietzsche să aibă loc până în 1882, 255

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

anul în care a început să contemple ideea suicidului, având nevoie urgentă de ajutor. Scrisorile din perioada asta descriu peste trei sute de zile de suferință atroce pe an, incluzând dureri severe de cap, slăbiciune, probleme cu vederea și neplăceri gastrice. Starea tot mai precară de sănătate l-a făcut să renunțe în 1879 la postul de profesor la Universitatea din Basel, rămânând un dezrădăcinat pentru tot restul vieții. A călătorit din pensiune în pensiune prin toată Europa, în căutarea unor condiții atmosferice care să-i aline angoasa.

Corespondența sa sugerează o depresie profundă. Într-o scrisoare tipică perioadei, datată 1882, către singurul său prieten apropiat, Franz Overbeck, filosoful scria: „…la bază e o melancolie neagră, neclintită… Nu mai văd ce sens ar avea să continui viața, nici măcar pentru jumătate de an, totul este plin, dureros, dégoutant20. Am renunțat la orice și doar sufăr… Nu voi mai face nimic bun pe lumea asta, deci de ce aș mai face orice!”

Anul 1882 i-a adus lui Nietzsche un eveniment de-a dreptul catastrofic: sfârșitul relației pasionale (deși neconsumate) cu Lou Salomé, o tânără rusoaică încântătoare care avea să-i obsedeze și pe alți mari bărbați, printre care Sigmund Freud și Rainer Maria Rilke.

Nietzsche și amicul său Paul Rée erau la fel de înamorați de Lou Salomé, iar cei trei făcuseră planuri să se mute împreună la Paris.

Dar planul s-a făcut țăndări în 1882, când Lou și Paul au început o relație sexuală. Nietzsche, devastat, a ajuns pe culmile disperării.

Deci, toate detaliile istorice păreau să mă trimită către 1882: anul în care Nietzsche atinge punctul cel mai de jos – când ar fi avut cel mai mult nevoie de ajutor. În plus, era și unul dintre cei mai documentați ani, pentru toate personajele mele: Nietzsche, Breuer, Freud (încă student) și Lou Salomé.

Am trăit în romane toată viața, dar din perspectiva cititorului. Ca scriitor, eram abia un amator. M-am gândit foarte serios cum să

20 „Dezgustător“, în franceză, în original.

256

- IRVIN D. YALOM -

introduc scenariul meu imaginar în 1882 fără a altera evenimentele istorice. Singura soluție rezonabilă mi s-a părut a fi localizarea întregii acțiuni a romanului într-o lună imaginară, a treisprezecea din an. Poate că am fost exagerat de precaut: mi-am permis să fac saltul în ficțiune, păstrând totodată un picior în realitate, folosind personaje și evenimente autentice, mai degrabă decât inventate, mergând până la decuparea unor fraze din scrisorile filosofului.

Simțeam că învăț să merg pe bicicletă folosind roți ajutătoare.

În cele din urmă, mi-am imaginat un experiment mintal care s-a dovedit a fi crucial pentru scrierea cărții: ce s-ar fi întâmplat dacă

Friedrich Nietzsche ar fi trăit într-un context istoric care i-ar fi permis să

inventeze, plecând de la scrierile sale, psihoterapia, metodă prin care s-ar fivindecat în primul rând pe el însuși.

Ce păcat, mi-am spus de multe ori, că nu puteam plasa acțiunea zece ani mai târziu, pentru a-mi imagina cum ar fi arătat o întâlnire între cele două genii copleșitoare: Nietzsche, filosoful, și Freud, psihanalistul. Istoria a vrut altfel. În 1882, Freud era încă un tânăr student la medicină și aveau să mai treacă cel puțin zece ani până să

ajungă un practician cunoscut. Între timp, Nietzsche suferea deja de o necruțătoare boală a creierului (cel mai probabil sifilis terțiar), de pe urma căreia avea să rămână cu o demență severă.

La cine ar fi putut apela Nietzsche pentru ajutor în 1882 dacă nu la Freud? Din cercetările mele, la vremea respectivă nu existau psihoterapeuți în Viena – și nicăieri în lume: încă nu exista psihoterapie. Cum am spus mai sus, de cele mai multe ori îl considerăm pe Freud părintele psihanalizei, dar el a fost mult mai mult de-atât: a fost părintele psihoterapiei în sine.

Până la urmă am hotărât ca Nietzsche să fie consultat de dr. Josef Breuer, mentorul și profesorul lui Freud. Breuer era un medic excepțional, solicitat adesea să trateze personalități de marcă, inclusiv figuri princiare suferinde de tulburări misterioase. Mai mult, Breuer a inventat în 1880 o metodă de terapie psihologică

257