Munca cu pacienții muribunzi m-a condus, treptat, la confruntarea pacienților sănătoși cu propria mortalitate, în vederea modificării stilului de viață. Un proces care adesea implică simpla ascultare și susținere a pacientului în momentul în care acesta conștientizează că este muritor. De multe ori am folosit un exercițiu simplu și explicit: le-am cerut pacienților să deseneze o linie pe o bucată de hârtie, zicându-le: „Imaginează-ți că un capăt reprezintă
nașterea ta, iar celălalt moartea ta. Acum, te rog, pune un semn în locul în care consideri că te afli în prezent și meditează câteva momente la această diagramă.” Rareori s-a întâmplat ca acest exercițiu să nu stimuleze o conștientizare și mai profundă a efemerității prețioase a vieții.
203
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 24
CONFRUNTAREA MORȚII CU ROLLO MAY
Toți cei cincizeci de bărbați și femei care au trecut prin grupul nostru pentru bolnavi de cancer au murit răpuși de boala lor, cu excepția Paulei. A supraviețuit cancerului, dar a murit mai apoi de lupus. Am știut din capul locului că, pentru a scrie onest despre rolul pe care îl joacă moartea în viață, trebuia să învăț de la cei care se confruntau cu dispariția iminentă, dar am plătit un preț pentru lecția asta. De multe ori părăseam ședințele cu o anxietate severă: cugetam la propria moarte, aveam dificultăți cu somnul și eram adesea bântuit de coșmaruri.
Și studenții-observatori au ajuns să aibă probleme, întâmplându-se de mai multe ori ca vreunul dintre ei să plece brusc, plângând, înainte de finalul ședinței. Regret până azi că nu i-am pregătit cum trebuia pentru această experiență sau că nu le-am oferit terapie.
Pe măsură ce nivelul anxietății mele devenea tot mai ridicat, am început să mă gândesc la toată psihoterapia pe care o făcusem în trecut – analiza de lungă durată din timpul rezidențiatului, anul de terapie din Londra, un an de terapie Gestalt cu Pat Baumgarten, precum și cele câteva sesiuni de terapie comportamentală și un curs scurt de bioenergie. Privind în urmă la toate aceste ore de terapie, nu mi-am putut aminti nici măcar o singură discuție despre anxietatea produsă de ideea morții. Să fi fost adevărat? Moartea, principala sursă de anxietate, nu era menționată niciodată – în niciuna dintre terapiile mele?
Nu puteam să continui munca cu pacienți muribunzi fără să
reiau propria-mi terapie, de data asta cu cineva dispus să mă
însoțească în întuneric. Auzisem recent că Rollo May, autorul lucrării Existence, se mutase de la New York în California și primea pacienți la Tiburon, la vreo optzeci de minute de Stanford. I-am 204
- IRVIN D. YALOM -
telefonat pentru programare, iar o săptămână mai târziu ne întâlneam în splendida lui reședință din Sugarloaf Road, cu vedere spre golful San Francisco.
Rollo era un bărbat înalt, impunător și frumos, de aproape șaptezeci de ani. De obicei se îmbrăca cu malete cu guler pe gât, bej sau albe, și sacouri ușoare din piele. Își făcuse cabinet în birou, perete în perete cu sufrageria. Era și un artist talentat, pe pereții cabinetului atârnând câteva pânze realizate în tinerețe. Îmi plăcea în special lucrarea în care reprezentase una dintre bisericile cu acoperiș ascuțit de pe Muntele Saint Michel din Franța (după
moartea sa, Georgia, văduva lui, mi-a dăruit această pictură, pe care o văd acum zilnic în biroul meu). După câteva ședințe mi-am dat seama că aș fi putut folosi cele optzeci de minute de drum ascultând înregistrarea ședinței anterioare. I-am sugerat ideea mea, iar el a fost de acord imediat, nefiind deloc stânjenit de înregistrarea întâlnirilor noastre. Ascultarea înregistrării ședinței anterioare, în mașină, înaintea unei noi ședințe, mi-a sporit mult atenția și a accelerat, cred eu, munca noastră. Începând de atunci, le-am sugerat acest format tuturor pacienților care aveau de parcurs un drum mai lung până la cabinetul meu.
Cât mi-aș dori să pot asculta acele casete acum, când scriu paginile acestea, dar, vai, acest lucru nu este posibil. Am depozitat toate casetele în sertarul unui scrin vechi din biroul meu amenajat în căsuța din copac, care la un moment dat avea nevoie disperată de reparații. Când am plecat la Oxford cu familia, în 1974, am aranjat cu Cecil, un bărbat amabil, în vârstă, genul de om bun la toate din Vestul Mijlociu, care a apărut la ușa casei noastre cu niște ani înainte, căutând de lucru, să-mi refacă biroul. A găsit suficiente de făcut la noi, întrucât eu nu am niciun fel de talent în chestiunile gospodărești. În scurt timp, Cecil și Martha, nevasta lui grăsuță și amabilă, expertă în plăcinte cu mere, desprinsă parcă dintr-un film cu Mary Poppins, și-au mutat micuța lor rulotă într-un colț ascuns 205
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
al proprietății noastre, unde au trăit și s-au ocupat de toate muncile de întreținere ale casei noastre timp de câțiva ani. Când ne-am întors din deplasarea mea sabatică, am descoperit că Cecil făcuse o treabă minunată reconstruind studioul din copac, doar că în timpul procesului dispăruse toată mobila șubredă, inclusiv biroul degradat, în sertarele căruia înghesuisem toate înregistrările ședințelor cu Rollo. Nu le-am regăsit niciodată, motiv să-mi imaginez uneori, speriat, că tot conținutul lor ar putea să apară într-o bună zi pe internet.
Acum, după patruzeci de ani, îmi amintesc cu dificultate detaliile ședințelor noastre, dar știu că m-am concentrat foarte mult asupra gândurilor despre moarte, iar Rollo, deși inconfortabil cu subiectul, nu a dat niciodată înapoi de la discutarea celor mai morbide gânduri ale mele. Munca cu pacienții muribunzi îmi provoca coșmaruri foarte intense, care se evaporau imediat ce mă trezeam.
La un moment dat i-am sugerat lui Rollo că ar trebui să dorm la un motel din apropiere și să ne vedem la prima oră a dimineții. A fost de acord, iar ședințele matinale, cu visele încă proaspete în minte, au fost unele dintre cele mai animate. I-am spus de teama mea că
voi muri la șaizeci și nouă de ani, vârsta la care a murit tata. I s-a părut ciudat că un om rațional ca mine este tentat să cedeze unor credințe superstițioase. Povestindu-i despre munca mea cu pacienți muribunzi cu care discutam mult despre anxietatea morții, mi-a spus că mă consideră curajos și că nu se miră de anxietatea mea subsidiară.
Îmi amintesc că i-am povestit lui Rollo cât de tulburat am fost dintotdeauna de pasajul din Macbeth, în care personajul principal spune: „Că viața-i doar o umbră călătoare / Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă / Se zbuciumă, și-apoi nu-l mai auzi”17, și cum în 17 Macbeth, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, traducere de Ion Vinea.
206
- IRVIN D. YALOM -
adolescență aplicam vorbele acestea tuturor personalităților contemporane – Franklin Roosevelt, Harry Truman, Richard Nixon, Thomas Wolfe, Mickey Vernon, Charles de Gaulle, Winston Churchill, Adolf Hitler, George Patton, Mickey Mantie, Joe Dimaggio, Marilyn Monroe, Laurence Olivier, Bernard Malamud –
toți acei oameni mândri, care s-au zbătut și au făcut istorie în lumea mea, și care au dispărut ca praful în vânt. Nu a rămas nimic din ei.
Totul, absolut totul trece. Suntem binecuvântați doar cu o clipă în soare. Un gând în care m-am scufundat de multe ori și care nu încetează să mă tulbure.
Nu l-am întrebat niciodată, dar sunt sigur că multe din ședințele noastre îl făceau să se simtă inconfortabil, el fiind la vremea aceea cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine și mai aproape deci de moarte. Dar nu a tresărit niciodată și nu a ezitat să mă însoțească în cele mai întunecate explorări ale mortalității mele. Nu-mi amintesc să se fi produs vreun moment de revelație, dar am început, treptat, să mă schimb și să mă simt mai confortabil în lucrul cu muribunzii.
Rollo a citit majoritatea lucrărilor scrise de mine, inclusiv varianta finală a Psihoterapiei existențiale, adoptând întotdeauna o poziție generoasă în relația noastră. Îi rămân profund recunoscător.
Îmi amintesc de ziua în care Rollo a văzut-o prima dată pe Marilyn. Se întâmpla la mulți ani după încheierea terapiei noastre, într-o seară în care am mers la cina pe care o organizase el în cinstea psihiatrului britanic R.D. Laing (la care mersesem la consultație în Londra). Rollo a deschis ușa, m-a salutat, apoi s-a întors spre Marilyn cu ambele brațe desfăcute. Ea a spus: „Nu credeam că ești un om așa de cald.” La care el i-a răspuns pe loc: „Iar eu nu credeam că ești o femeie așa de frumoasă.”
Este foarte neobișnuit și foarte problematic ca pacienții și terapeuții să dezvolte o relație socială după încheierea terapiei, dar în cazul acesta relația a funcționat de minune pentru toți cei implicați. Am ajuns prieteni buni și am rămas apropiați până la 207
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
moartea sa. Obișnuiam să luăm din când în când prânzul împreună
la Capri, restaurantul lui favorit din Tiburon, discutând uneori despre terapia noastră. Știam amândoi la fel de bine că mă ajutase, dar mecanismul acestui ajutor era un mister. Cum a spus el de mai multe ori: „Știam că vrei ceva de la mine în terapia noastră, dar nu am știut ce anume sau cum să-ți dau ce vrei”. Privind retrospectiv, cred că ceea ce mi-a oferit Rollo a fost prezența – m-a însoțit fără să
stea pe gânduri în zone întunecate, oferindu-mi o protecție paternă
eficientă și foarte necesară. Era un bărbat mai în vârstă care mă
înțelegea și mă accepta. După lectura manuscrisului Psihoterapiei existențiale, mi-a spus că e o carte foarte bună și a scris un text foarte serios pentru copertă. Cuvintele pe care mi le-a oferit pentru o carte ulterioară, Călăul dragostei („Yalom scrie ca un înger despre demonii care ne asediază”), reprezintă cel mai măgulitor compliment primit în viața mea.
Aproximativ în aceeași perioadă, eu și Marilyn am început să
avem probleme semnificative în mariaj. Ea a demisionat din postul de profesor titular la Universitatea de Stat California, din Hayward, pentru a accepta postul de director al Centrului de Cercetare a Femeii (CROW), departament nou înființat la Stanford, unde și-a construit o nouă carieră în domeniul incipient al studiilor feministe.
