primele mele amintiri, povestea emigrării părinților mei, jocurile de șah și pinacle cu tata și unchii mei – se găsesc toate împrăștiate în roman, inclusiv tentativele mele de a scutura rumegușul din prăvălie de pe tălpi. În carte apare și povestea tatălui unui personaj pe nume Marshal Streider, proprietarul unei mici băcănii situate la intersecția străzilor Fifth și R, în Washington, D.C. Într-o zi intră un client și cere mănuși de lucru. Tatăl personajului îi spune că are în depozit, se duce în spate, iese pe ușa de serviciu și aleargă cât îl țin puterile până la piață, de unde cumpără o pereche de mănuși cu zece cenți și i le vinde clientului cu treisprezece. Povestea e adevărată; mi-a povestit-o tatăl meu, care a ținut o prăvălie la adresa respectivă chiar înainte să mă nasc eu.
Relatarea amănunțită a excluderii unui analist din institutul psihanalitic se bazează în linii mari pe episodul excluderii lui Masud Khan din Societatea Britanică de Psihanaliză, în 1988. Mi-a povestit-o în amănunt Charles Rycroft, analistul meu britanic, martor al întâmplării. Până și visul cu „Ursul Smokey” e al meu; l-am visat în noaptea morții lui Rollo May. Multe dintre numele personajelor au avut o semnificație personală – cum ar fi cel al lui Ernest Lash, protagonistul romanului. Scriind despre Ernest, care era într-adevăr un om de onoare, și pacienta sa seducătoare, m-am gândit adesea la Ulise, care se legase el însuși de corabia sa, pentru a scăpa de cântecul seducător al sirenelor – de unde și numele său, Ernest Lash22. Un alt personaj, membru al institutului psihanalitic fictiv, poartă numele Terry Fuller, o anagramă a numelui unui fost student, Fuller Torrey, ajuns una dintre figurile emblematice ale psihiatriei. Marshall Streider, inspirat de unul dintre supervizorii mei de la Johns Hopkins, are pasul ferm și este un susținător loial al legii (cu excepția unei flagrante erori de judecată).
22 Joc de cuvinte bazat pe omofonia Ernest - earnest (serios, de onoare - în engleză, în original) și Lash - to lash (a lega - în engleză, în original).
269
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Deși personal argumentez în favoarea ideii autenticității terapeutului, pe Ernest Lash l-am supus unei provocări uriașe. Din motivele explicate în roman, Ernest își asumă, cu curaj, riscurile unui experiment: va fi complet transparent în relația cu următorul pacient care-i intră pe ușă. Dar, vai, o pură coincidență narativă face ca următorul său pacient, o avocată, să fi venit la terapie cu propriile planuri ascunse: este soția unui fost pacient, necunoscută
lui Ernest, și a venit la terapie pentru a se răzbuna pe terapeutul despre care crede că l-a convins pe soțul ei să divorțeze. Femeia plănuiește să-l seducă și să-l distrugă. Nu m-am distrat niciodată
mai bine scriind ca atunci când am construit episodul în care un terapeut dedicat autenticității întâlnește un pacient dedicat înșelăciunii. Dar și mai amuzantă a fost compunerea intrigii secundare, în care descriam cum Societatea Britanică de Psihanaliză
îl dă afară cu surle și trâmbițe pe un analist vinovat de interpretare eretică, emițând o notă publică de retragere – cum trimit companiile de automobile – tuturor pacienților tratați cu ajutorul interpretărilor vătămătoare.
Au existat mai mulți regizori interesați de ecranizarea romanului Minciuni pe canapea. Drepturile au fost achiziționate de Harold Ramis, regretatul actor și regizor al filmelor Ziua cârtiței, Vânătorii de fantome și Cu nașu’ la psihiatru, cu care m-am văzut destul de mult în timp ce filma Pact cu diavolița, a cărui acțiune se petrece în San Francisco. Din nefericire, Pact cu diavolița a fost un eșec din punct de vedere comercial, astfel că studioul a refuzat să finanțeze filmarea Minciunilor pe canapea, până ce Ramis nu a livrat un alt film cu succes de casă garantat: Nașul stresat – o continuare a succesului Cu nașu’ la psihiatru. Dar Analyze That a fost la fel de dezastruos. Harold Ramis a continuat în următorii ani să achiziționeze drepturile de ecranizare, dar nu a reușit niciodată să strângă banii pentru producerea filmului. Îl simpatizam mult, iar vestea dispariției lui din 2014 m-a întristat.
270
- IRVIN D. YALOM -
Un alt episod la limita întâmplării a avut loc prin intermediul lui Wayne Wang, regizorul unor lungmetraje reușite, ca Clubul Joy Luck, Fum de țigară, și Camerista. A cumpărat și el drepturile, dar, de asemenea, nu a reușit să găsească finanțare. Ulterior a realizat un film, Ultima vacanță, despre o femeie (Queen Latifah) suferind de o boală fatală, cerându-mi să conduc un grup-T de două zile, în New Orleans, cu actorii, pentru a-i sensibiliza în legătură cu problemele asociate bolilor fatale. M-am distrat copios lucrând cu Queen Latifah, LL Cool J și Timothy Hutton, actori deosebit de deschiși, bine informați, serioși în munca lor și cu adevărat interesați de observațiile mele.
În fine, în ultimii ani a apărut în peisaj Ted Griffin, scenarist talentat ( Ocean’s Eleven, Șarlatanii). El a scris un scenariu și l-a abordat pe Anthony Hopkins – unul dintre idolii mei de pe marele ecran, cu care am purtat discuții telefonice cât se poate de plăcute.
Însă, din păcate, de materializat încă nu s-a materializat nimic. În plus, o parte din mine se teme de o posibilă variantă a filmului care ar ignora mesajul mai serios al romanului, concentrându-se excesiv, poate exclusiv, pe povestea înșelătoriei și pe detaliile sexuale.
Admit că mă simt oarecum stânjenit acum de exuberanța erotică a protagonistului. Soția mea, întotdeauna primul cititor, a notat cu litere mari pe ultima pagină a manuscrisului: „MAI AI ȘI ALTCEVA SĂ SPUI AMERICII DESPRE FANTEZIILE TALE
SEXUALE?”
271
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 31
MAMA ȘI SENSUL VIEȚII
Rezidenții de la psihiatrie obișnuiesc să organizeze anual, cu ocazia absolvirii de departament, o scenetă parodică în care ironizează unele aspecte ale experienței lor la Stanford. Mi-a venit și mie rândul într-un an să fiu ironizat. Rezidentul care juca rolul meu a ieșit pe scenă mângâind un teanc de cărți cu numele „Yalom” pe cotor. Nu m-am supărat: mai degrabă mi-a plăcut să văd brațul de cărți scrise de mine.
La vremea aceea lucram la o antologie, The Yalom Reader23, frumos editată de fiul meu, Ben, alcătuită din fragmente ale cărților mele anterioare și eseuri noi. După finisarea ultimului eseu din carte am avut un vis intens, de neuitat, despre mama mea, pe care l-am descris în povestea care dă titlul următoarei mele cărți, Mama și sensul vieții.
Amurg. Poate că mor. Forme sinistre adunate în jurul patuluimeu: aparate de monitorizare cardiacă, tuburi cu oxigen, perfuzii,rulouri de tuburi din plastic – măruntaiele morții. Închid pleoapeleși alunec în întuneric.
Dar sar deodată din pat și ies în fugă pe ușa spitalului, direct înlumina strălucitoare a soarelui din Parcul de Distracții Glen Echo,unde am petrecut multe duminici de vară în ultimele decenii. Audmuzica caruselului. Respir aroma densă, caramelizată, de popcorn șimere însiropate. Merg tot înainte – fără să ezit când trec pe lângă
standul Polar Bear Frozen Custard, roller-coaster-ul cu două buclesau roata de bâlci – și-mi iau locul în rând la Casa Ororilor. Plătesc 23 Irvin D. Yalom, Selecție din opera unui maestru al terapiei și al povestirii. Antologie îngrijită de Ben Yalom, Editura Trei, 2012
272
- IRVIN D. YALOM -
biletul și aștept să se oprească următoarea cabină care tocmai aparede după colț. Intru în ea, trag bara de siguranță în fața mea și arunco ultimă privire în jur – și atunci o văd, e acolo, printre cei câțivaspectatori.
Dau din amândouă mâinile și strig „Mama! Mama!”, suficient detare cât să mă audă toți cei prezenți. Dar cabina se clatină și pleacă
de pe loc, lovind ușile duble care se deschid spre un bot negru, gatasă mă înghită. Mă las cât pot de mult pe spate și, înainte să fiuînghițit de întuneric, mai strig o dată: „Mama! Cum m-amdescurcat, mamă? Cum m-am descurcat?”
Să însemne oare visul – și posibilitatea asta mă înspăimântă – că
mi-am condus întreaga viața având-o pe această femeie demnă de milă drept public principal? Am căutat toată viața să evadez, să ies din trecutul meu – ghetoul, prăvălia –, dar mă întreb dacă am reușit să scap vreodată, cu adevărat, de trecutul meu și de mama mea.
Mama a avut o relație conflictuală cu mama ei, care și-a petrecut ultimii ani de viață într-un azil din New York. Pe lângă curățenie, gătit și munca în prăvălie, mama obișnuia să facă un drum de patru ore cu trenul ca să-i ducă mamei ei plăcinte coapte în casă, iar aceasta, în loc să-i mulțumească, îi vorbea la nesfârșit despre Simon, celălalt copil al ei. Simon nu i-a dus nimic niciodată, în afară de o sticlă de 7UP.
Mama mi-a spus povestea asta de atâtea ori, că încetasem să o mai ascult – eram sătul de lamentările ei. Acum văd altfel lucrurile.
E clar că mama s-a simțit complet neapreciată de unicul său fiu. Mă
întreb adesea: De ce nu am empatizat cu ea? De ce nu am fost niciodată
în stare să-i spun: „Cât de nedrept! Tu muncești atâta, coci plăcinte șimergi ore cu trenul și ea îl laudă doar pe Simon pentru o amărâtă de sticlă
de 7UP. Cred că ai fost tare supărată!” Serios vorbind, cât de greu mi-ar fi fost să-i spun asta? Ah, cât îmi doresc acum să fi fost atât de blând încât să rostesc cuvintele astea. Un simplu gest de apreciere, 273
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
dar pentru ea ar fi contat enorm. Și poate că, dacă i-aș fi spus-o, nu m-ar mai fi bântuit în vise.
Pe lângă asta, visul mă surprinde cu ideea că încă mai caut recunoaștere, deși mă apropii de moarte, simbolizată prin casa neagră a ororilor. Și nu din partea soției, copiilor, prietenilor, colegilor, studenților sau pacienților, ci a mamei! Mama, pe care am detestat-o profund și cu care mi-a fost rușine. Ei bine, da, în visul meu, o caut. Ei îi adresez ultima întrebare: „Cum m-am descurcat?”
Ce dovadă mai bună că atașamentele timpurii sunt extraordinar de puternice?
Un astfel de regret a jucat un rol important în terapia unei tinere femei pe care o văd în prezent. Mi-a solicitat câteva consultații pe Skype, iar cu prilejul celei de-a doua, am întrebat-o despre relația cu părinții ei.
— Mama e o sfântă, mi-a spus ea. Relația noastră a fost întotdeauna caldă și apropiată. Dar tata… eh, cu el e altă poveste.
— Povestește-mi despre relația cu el.
— Cea mai bună descriere a relației noastre e că seamănă mult cu relația pe care ai avut-o tu cu mama ta, așa cum o povestești în Mama și sensul vieții. Tatăl meu a muncit din greu ca să-și susțină
familia, dar era un tiran. Nu l-am auzit niciodată să facă un compliment sau să adreseze un cuvânt bun niciunui membru al familiei și nici angajaților companiei sale. Apoi, acum aproximativ opt ani, s-a sinucis fratele său, totodată partener de afaceri; afacerea a intrat în declin, sfârșind în faliment. A pierdut tot. Acum e furios și deprimat și privește toată ziua în gol pe fereastră. L-am susținut financiar de când a dat faliment, dar nu am auzit niciodată un cuvânt de mulțumire din partea lui. Ne-am certat groaznic chiar ieri, la micul dejun. A trântit farfuria de podea și a ieșit din cameră.
Am făcut până acum doar trei ședințe împreună, dar, din moment ce a citit povestea mea, am decis să-i mărturisesc regretul de a nu fi empatizat mai mult cu mama mea.
274
