Încrederea mea profundă în eficiența terapiei de grup și provocarea tentantă de a crea o nouă metodă de conducere a grupurilor de pacienți internați m-au făcut să accept poziția oferită pe o perioadă
de doi ani. Pentru partea de medicație în secție am recrutat un psihiatru absolvent al programului Stanford (psihofarmacologia nu s-a numărat niciodată printre punctele forte sau interesele mele), iar eu m-am concentrat, în principal, pe conceperea unei noi abordări în terapia de grup pentru secțiile de pacienți internați ce-și modificau constant componența. Am început cu o serie de vizite la întâlnirile de grup ale secțiilor de internare ale celor mai importante spitale psihiatrice din țară. Peste tot domnea confuzia: nici măcar cele mai cunoscute spitale universitare nu aveau programe eficiente pentru grupurile de pacienți internați. Dat fiind ritmul accelerat al schimbărilor, conducătorii de grup erau obligați să introducă unul 218
- IRVIN D. YALOM -
sau doi membri noi la începutul fiecărei sesiuni, pe care îi invitau să
explice de ce se aflau în spital. Relatările lor – împreună cu răspunsurile smulse de terapeuți de la ceilalți membri ai grupului –
umpleau, aproape invariabil, tot timpul ședințelor. Oamenii nu păreau să beneficieze prea mult de pe urma grupurilor, iar gradul de uzură al acestora era ridicat. Era nevoie de o strategie cu totul diferită.
Unitatea de terapie intensivă de la Stanford dispunea de douăzeci de locuri pentru pacienți, pe care i-am împărțit în două
grupuri de șase până la opt membri, după nivelul de funcționalitate al acestora (restul pacienților, în general persoane abia spitalizate în unitatea de terapie intensivă, erau prea dezorganizați pentru a putea fi încadrați într-unul din grupuri în primele zile de spitalizare). După câteva experimente am ajuns la un format cu care puteam lucra. Schimbările fiind rapide, am renunțat la ideea continuității de la o sesiune la cealaltă și am dezvoltat o nouă
paradigmă: viața fiecărui grup avea să se consume într-o singură ședință, conducătorului revenindu-i responsabilitatea de a face ședința cât mai eficientă și cât mai valoroasă cu putință. Pentru pacienții înalt funcționali am conceput o schemă în patru pași: 1. Fiecare pacient, pe rând, formula planul abordării unei probleme interpersonale la care să lucreze în cadrul ședinței (sarcină care consuma aproximativ o treime din timpul ședinței).
2. Restul întâlnirii era dedicat îndeplinirii planului fiecărui pacient.
3. Apoi, la finalul ședinței, observatorii (studenți, rezidenți la medicină, psihologie sau consiliere și infirmiere care asistau la ședință printr-o fereastră-oglindă) intrau în cameră și comentau desfășurarea ședinței, în timp ce pacienții îi observau dintr-un cerc exterior.
219
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
4. În ultimele zece minute, membrii grupului răspundeau discuției postședință a observatorilor.
Primul pas, formularea unui plan, era cel mai dificil, atât pentru pacienți, cât și pentru terapeuți. În concepția mea, planul nu trebuia să vizeze motivele pentru care fuseseră internați pacienții – vocile înspăimântătoare pe care poate le auzeau, efectele adverse ale medicației antipsihotice sau vreun eveniment traumatizant din viața lor. Planul trebuia să abordeze, în schimb, o problemă din relația cu ceilalți – de exemplu, „Sunt singur. Am nevoie de prieteni, dar nu vrea nimeni să stea în preajma mea”, „De fiecare dată când mă deschid, oamenii mă ridiculizează” sau „Simt că
oamenii mă găsesc respingător și mă consideră o pacoste și vreau să
aflu dacă e adevărat.”
Următorul pas al terapeutului era să transforme afirmațiile de tipul acesta într-un plan de acțiune aici-și-acum. Când un membru al grupului spunea „Sunt singur…”, terapeutul îi putea răspunde cu „Poți spune mai multe despre felul în care te simți singur aici, în grupul ăsta?”, „De cine din grupul nostru ai dori să te apropii?” sau
„Să investigăm, în continuare, rolul pe care-l joci tu în însingurarea ta în cadrul grupului de azi.”
Terapeutul trebuie să fie foarte activ, dar când lucrurile funcționează bine, membrii grupului se ajută unii pe alții să-și îmbunătățească comportamentul interpersonal, cu rezultate semnificativ mai bune decât atunci când întâlnirea se concentrează
pe motivele spitalizării.
M-am străduit să le ofer observatorilor – infirmiere, rezidenți la psihiatrie și studenți – un rol activ în cadrul grupului, ceea ce a dus la o contribuție sporită din partea lor. Aplicând un chestionar, am aflat că pacienții considerau că ultimele douăzeci de minute ale ședințelor (discuția cu observatorii) erau cele mai prețioase! Mai mult, unii pacienți obișnuiau să arunce un ochi în camera 220
- IRVIN D. YALOM -
observatorilor la începutul ședințelor, iar atunci când camera era goală, aveau tendința de a absenta. Reacțiile lor erau similare cu reacțiile grupurilor de ambulatoriu. Munca de terapie este facilitată
atunci când pacienții îi văd pe observatori și obțin feedback de la aceștia.
Pentru grupul zilnic de pacienți puțin funcționali am conceput un model care includea o serie de exerciții sigure și structurate de autodezvăluire, empatie, antrenare a aptitudinilor sociale și identificarea a dorințelor de schimbare personală.
Și, în final, pentru a regla și problema moralului scăzut al personalului, am conceput un grup procesual săptămânal – adică
un grup în care membrii personalului (inclusiv directorul medical și asistenta-șefă) discutau despre relațiile dintre ei. Un grup de tipul ăsta este greu de condus, dar poate fi un instrument neprețuit în ameliorarea tensiunilor dintre angajați.
După ce, doi ani, am condus grupuri de pacienți internați, am decis să iau o pauză sabatică (profesorii de la Stanford au dreptul la șase luni sabatice o dată la șase ani, cu salariu întreg, sau douăsprezece luni, cu jumătate de salariu) pentru a scrie o carte despre abordarea terapiei de grup destinate pacienților internați.
Intenția mea a fost de a merge din nou la Londra, unde avusesem parte de condiții excelente pentru scris, dar Marilyn a insistat să
mergem la Paris. Așadar, în vara lui 1981 am plecat către Franța, împreună cu Ben, fiul nostru în vârstă de doisprezece ani (Eve era deja studentă la medicină, Reid terminase colegiul la Stanford, iar Victor studia la colegiul Oberlin).
Am început excursia cu o vizită la bunii noștri prieteni Stina și Herant Katchadourian, la casa lor situată pe o insulă în largul coastei Finlandei. Herant făcuse câțiva ani parte din Departamentul de Psihiatrie de la Stanford, unde dovedise aptitudini executive atât de bune, că fusese numit în posturile de mediator al universității și 221
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
decan al studenților. Era un conferențiar talentat, iar cursul său de sexualitate umană a ajuns legendar, de departe cel mai frecventat curs din istoria Universității Stanford. Stina, soția sa, era jurnalist, traducător și autor, având interese similare cu Marilyn, iar Nina, fiica lor, a devenit prietenă pe viață cu Ben.
Insula era un refugiu de basm, acoperită de pini și tufe de afine, înconjurată de o întindere de apă amenințătoare. Cât am stat la ei, Herant m-a convins să fac saltul șocant din saună în apele înghețate ale Mării Nordului, salt pe care l-am făcut – dar doar o dată. Din Finlanda am luat feribotul de noapte la Copenhaga. De obicei am rău de mare numai dacă mă uit la poza unei bărci, dar o mică doză
de marijuana m-a ajutat să plutesc liniștit până la Copenhaga, unde am ținut un atelier de o zi pentru terapeuții danezi. Am văzut și din obiectivele turistice, vizitând mormintele lui Søren Kierkegaard și Hans Christian Andersen, îngropați foarte aproape unul de celălalt în cimitirul Assistens.
Ajunși la Paris, ne-am instalat într-un apartament situat la etajul cinci al unui bloc fără lift, pe rue Saint-André-des-Arts, în Arondismentul Cinci, la trei străzi de Sena. Marilyn m-a ajutat să
obțin un birou rezervat de guvernul francez profesorilor străini, aflat la o stradă distanță de rue Mouffetard.
Am avut parte de o ședere minunată. Ben cobora și urca în fiecare dimineață cele cinci etaje pentru a lua croasante și Internațional Herald Tribune, înainte de a se urca în metroul parizian cu destinația École Internaționale Bilingue. Marilyn lucra la o nouă
carte, Maternity, Mortality, and the Literature of Madness, o lucrare de critică literară psihologică. I-am cunoscut pe mulți dintre prietenii ei francezi și am fost invitați la multe dineuri, însă comunicarea era destul de dificilă: puțini dintre ei vorbeau engleză, iar progresele mele în franceză au fost modeste, deși am lucrat din greu cu un profesor particular. La întâlnirile sociale m-am simțit, în general, ca idiotul satului.
