- IRVIN D. YALOM -

— Textul vechi simbolizează moartea fratelui meu, decedat când aveam douăzeci de ani. Textul nou simbolizează moartea iminentă

a soțului meu.

— Să înțeleg că visul ne spune că nu vei putea accepta moartea soțului tău până ce nu vei accepta moartea fratelui.

— Întocmai. Ai înțeles.

Conținutul conversației noastre era revelatoriu, însă procesul (adică natura relației dintre noi) era confruntațional și extrem de încărcat. Adevărata sursă a vindecării avea să fie, în cele din urmă, munca asupra relației dintre noi. O discuție aprinsă din timpul unei alte sesiuni, despre un vis în care noi doi eram separați de un zid compus din trupuri, a dus la o ieșire furioasă din partea ei:

— Ce vreau să spun e: cum ai putea să mă înțelegi? Tu trăiești o viață ireală – călduță, comodă, inocentă. Ca biroul ăsta.

A arătat cu degetul rafturile burdușite cu cărți din spatele ei și arțarul japonez roșu-aprins din fața ferestrei.

— Lipsesc doar niște perne din creton și un șemineu din care să

se audă pârâitul lemnelor. Ești înconjurat de familie – toți în același oraș. Un cerc familial intact. Ce poți ști tu cu adevărat despre pierdere? Crezi că te-ai descurca mai bine? Dacă ți-ar muri chiar acum soția sau unul dintre copii? Cum ai face față? Urăsc până și cămașa aia arogantă în dungi pe care o porți! Mă strânge în spate de fiecare dată când te văd îmbrăcat cu ea. Urăsc mesajul pe care-l transmite.

— Ce mesaj transmite?

— Parcă spune: „Eu mi-am rezolvat toate problemele. Povestiți-mi-le pe ale voastre.”

Multe dintre comentariile ei erau adevărate. Există o poveste despre sculptorul elvețian Alberto Giacometti, în care acesta suferă

un accident în trafic și-și rupe un picior. Așteptând întins pe asfalt ambulanța, acesta ar fi exclamat: „În sfârșit, în sfârșit mi se întâmplă

279

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

și mie ceva.” Eram profesor la Stanford de peste trei decenii, locuiam în aceeași casă, copiii mergeau la aceleași școli și nu fusesem vizitat niciodată de tragedii profunde: nicio moarte nedreaptă, timpurie – părinții mei au murit la vârste înaintate; tata la șaizeci și nouă, mama la peste nouăzeci. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, era încă în viață la vremea aceea. Nu pierdusem încă niciun prieten apropiat; copiii mei erau sănătoși.

Pentru un terapeut dedicat abordării existențiale, o viață atât de protejată aduce cu sine și o mare răspundere. De câte ori nu mi-am dorit să evadez din turnul de fildeș în mijlocul necazurilor lumii reale. Ani de-a rândul mi-am imaginat că voi lua un an sabatic în care să experimentez o muncă fizică, poate ca șofer de ambulanță în Detroit, bucătar de fast-food în Bowery sau băiat de sandviciuri într-o piață. Dar nu am făcut-o niciodată. Atracția retragerilor pentru scris în Bali, vizitarea apartamentului venețian al vreunui coleg sau o bursă la Bellagio, pe lacul Como, au fost mereu mai puternice. Am fost izolat de vitregiile vieții, în multe sensuri. Nu am cunoscut niciodată experiența de maturizare a separării maritale; nu m-am confruntat niciodată cu singurătatea omului adult. Relația mea cu Marilyn nu a fost întotdeauna placidă – slavă

Cerului pentru mișcarea Sturm und Drang, căci amândoi am învățat din ea.

I-am spus lui Irene că avea dreptate, recunoscând că uneori îi invidiam pe cei ce trăiesc mai aproape de limită. Ba chiar mă

temeam, i-am mărturisit, ca nu cumva uneori să-mi încurajez pacienții să-și asume riscuri eroice în locul meu.

— Dar, i-am spus, nu ai dreptate când spui că nu am cunoscut niciodată tragedia. Mă gândesc neîncetat la moarte. Când mă

întâlnesc cu tine, nu mă pot abține să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă soția mea s-ar îmbolnăvi fatal, iar gândul acesta îmi provoacă, de fiecare dată, o tristețe de nedescris. Sunt conștient, pe deplin conștient de vârsta mea și de faptul că am ajuns într-o altă etapă de 280

- IRVIN D. YALOM -

viață. Toate semnele îmbătrânirii – cartilajul distrus de la genunchi, vederea slabă, durerile de spate, senilizarea plăcilor, părul și barba tot mai albe, visele despre moarte – toate îmi amintesc că mă

apropii de sfârșitul vieții.

A ascultat fără să răspundă.

— Și încă ceva, i-am mai spus, am ales să lucrez cu pacienți muribunzi în speranța că ei mă vor ajuta să mă apropii mai mult de nucleul tragic al vieții mele. Și au reușit; am avut nevoie de o nouă

rundă de trei ani de terapie în urma lucrului cu ei.

După un asemenea răspuns, Irene a dat din cap. Îi cunoșteam bine mișcările – succesiunea ei caracteristică de mișcări din cap; o scuturătură rapidă din bărbie, urmată de două sau trei mișcări mai lente ale capului – codul ei morse somatic prin care mă lăsa să

înțeleg că a primit un răspuns satisfăcător. Așa am înțeles prima lecție – terapeutul care vrea să vindece suferința trebuie să se apropie cât mai mult de moarte. Au urmat multe alte lecții, devenite apoi parte din structura poveștii. Adevăratul învățător din această

poveste este pacientul, eu fiind doar vehiculul care a transmis mesajul.

Povestea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere a fost, de departe, „Blestemul pisicii ungurești”. În povestea asta, Ernest Lash (plecat în permisie din Minciuni pe canapea) încearcă să îl vindece pe Merges, un motan nărăvaș, vorbitor de germană, aflat la cea de-a noua și ultima sa viață. Merges, cotoi umblat peste tot, tovarăș, într-o viață anterioară, cu Xanthippe, una dintre pisicile lui Heidegger, o vâna acum cu cruzime pe Artemis, iubita lui Ernest.

Pe de o parte, povestea este o farsă, dar pe de altă parte cred că

este cel mai profund text al meu despre moarte și ameliorarea terorii de moarte. Am scris mare parte din poveste în timpul vizitei lui Bob Berger, prieten apropiat, decedat acum puțin timp. Povestea 281

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

se desfășoară în Budapesta, iar Bob, care a crescut în Ungaria, m-a ajutat cu nume pentru personaje, străzi, poduri și râuri.

Îmi amintesc cu drag de o lectură publică din Mama și sensul vieții organizată la Book Depot în Mill Valley, când am citit împreună cu Ben, fiul meu, director de teatru, dialogul Ernest – Merges. Nu sunt un adept al discursurilor funerare, dar dacă familia mea va dori să

țină unul după moartea mea, aș vrea să fie acest dialog – ar face mai luminos evenimentul. Ben, te rog să joci tu pisica și să-l alegi pe unul dintre frații tăi, sau dintre actorii tăi preferați, să-l joace pe Ernest.

282

- IRVIN D. YALOM -

Capitolul 32

CUM AM DEVENIT GREC

Dintre toate țările în care mi-au fost traduse cărțile, Grecia, una dintre cele mai mici, ocupă cel mai mult loc în mintea mea. În 1997, Stavros Petsoupoulos, proprietarul editurii Agra Publications, a cumpărat drepturile de publicare ale tuturor cărților mele și a angajat un cuplu, pe Yannis Zevras și Evangelia Andritsanou, pentru traducerea lor. Așa a început o relație lungă, importantă

pentru familia noastră. Yannis este psihiatru format în Statele Unite și un cunoscut poet grec, iar Evangelia este psiholog și traducător.

Cu toate că Grecia nu a jucat niciodată un rol semnificativ în domeniul psihoterapiei și are o populație alfabetizată de aproximativ 5 milioane de locuitori, a devenit imediat țara cu cel mai mare număr de cititori raportat la numărul de locuitori. Sunt mai cunoscut acolo decât oriunde în altă parte. N-am înțeles niciodată de ce.

De la prima noastră întâlnire cu Grecia, când ni s-au rătăcit bagajele și am călătorit cinci zile cu strictul necesar, am mai avut parte de două excursii extraordinare acolo, împreună. Prima a fost precedată de o vizită în Turcia. În 1993 am ținut un atelier pentru psihiatri la Spitalul Bakirkoy din Istanbul, urmat de un grup de dezvoltare personală de două zile la care au participat optsprezece psihologi și psihiatri turci, în Bodrum, un vechi oraș de la Marea Egee, despre care Elomer spunea că e „pământul albastrului etern”.

Grupul a lucrat intens două zile, eu fiind profund impresionat de sofisticarea și deschiderea multora dintre participanți. După atelier, unul dintre psihiatri, Ayça Cermak, cu care am ținut legătura până

azi, ne-a fost ghid într-o excursie în vestul Turciei și înapoi la Istanbul. Acolo am luat un avion către Grecia și apoi feribotul până

în insula Lesbos. Marilyn era de mult interesată de poeta Sappho, 283