- IRVIN D. YALOM -
exerciții fiecăruia dintre aceștia. Participanții nu schimbau nici măcar un cuvânt între ei – după mine, exemplul perfect de cum nu se face terapia de grup. Dacă ar fi fost doar o înregistrare, nu aș fi avut nicio problemă să o opresc și să descriu câteva abordări alternative. Dar cum aș fi putut opri o producție atent regizată, care necesitase probabil multe ore de repetiții? Ar fi fost o insultă oribilă, așa că am asistat nemișcat până la final (cu translatorul șoptindu-mi la ureche). Abia apoi, când mi-am făcut comentariul, am sugerat gentil, foarte gentil, niște tehnici de orientare interpersonală.
M-am străduit cât am putut să fiu un profesor util în timpul săptămânii petrecute la Tokyo, dar nu m-am simțit deloc eficient.
Am înțeles în timpul acelei săptămâni că ceva profund înrădăcinat în cultura japoneză se opune psihoterapiei vestice, în special terapiei de grup: mai precis rușinea indivizilor de a se autodezvălui sau de a împărtăși din secretele familiei. M-am oferit să conduc un grup pentru terapeuți, dar ideea a fost respinsă, ceea ce, ca să fiu sincer, m-a bucurat. Cred că rezistențele ar fi fost atât de mari, că nu am fi ajuns la cine știe ce progrese. În toate prezentările susținute timp de o săptămână, publicul a arătat o atenție respectuoasă, dar nu s-a făcut niciun comentariu și nu s-a pus nicio întrebare.
Marilyn a avut o experiență similară în aceeași excursie. A ținut o conferință despre literatura americană feminină din secolul XX la un institut japonez pentru femei, în fața unui public numeros aflat într-un amfiteatru frumos amenajat. Evenimentul a fost organizat cu grijă, prelegerea fiind precedată de un minunat recital de dans, în fața unei audiențe atente și politicoase. Dar la momentul comentariilor și al întrebărilor s-a lăsat o liniște deplină. A susținut aceeași conferință două săptămâni mai târziu la Universitatea de Studii Străine din Beijing, dar la final a fost bombardată cu întrebări de către studenții chinezi.
În Tokyo am avut parte de toate amabilitățile imaginabile. Mi-au plăcut la nebunie cutiile clasice bento cu masa de prânz, cu șapte 239
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
straturi de feluri de mâncare aranjate frumos, cu multă delicatețe.
Într-o seară încercam să găsim teatrul Kabuki, dar, rătăcindu-ne, i-am arătat biletele unei femei care spăla treptele unei clădiri, cerându-i ajutorul. Femeia a abandonat pe loc ce făcea și ne-a condus de-a lungul a patru străzi până la ușa teatrului. Altădată, în Kyoto, am coborât dintr-un autobuz și am pornit la plimbare pe străzile orașului, când deodată am auzit pași grăbiți în urma noastră. O femeie în vârstă, abia trăgându-și răsuflarea, ne-a întins umbrela uitată în autobuz. La puțin timp după asta am intrat în conversație cu un străin, un profesor de colegiu, în curtea unui templu budist, iar omul ne-a invitat după câteva minute să luăm cina acasă la el. Însă cultura lor nu simpatiza abordarea mea terapeutică, foarte puține dintre cărțile mele fiind traduse în japoneză.
Japonia a fost prima oprire într-un an sabatic. Mă aflam la finalul unei perioade dificile, după încă o revizuire a manualului de terapie de grup. Începătorii, ca mine, care se apucă de scris un manual, nu știu, în general, că, în cazul în care manualul are succes, se angajează la o muncă pe viață. Manualele trebuie revizuite o dată la câțiva ani, în special atunci când există noi cercetări și schimbări în domeniu – așa cum era cazul cu terapia de grup. În cazul în care nu sunt revizuite, profesorii vor căuta alte manuale pe care să le folosească la cursuri.
În toamna lui 1987, căminul nostru era gol: Ben, fiul cel mai mic, plecase să facă colegiul la Stanford. După ce am trimis textul revizuit editorului, eu și Marilyn am sărbătorit libertatea printr-un an întreg de călătorii în străinătate, cu opriri pentru lungi retrageri de scris în Bali și în Paris.
Mă gândeam deja de multă vreme la un alt fel de carte. Am fost toată viața un iubitor al narațiunilor și adesea am introdus discret în textele mele profesionale povești de terapie, unele de câteva 240
- IRVIN D. YALOM -
rânduri, altele de câteva pagini chiar. Mulți cititori îmi spuseseră
de-a lungul anilor că erau dispuși să parcurgă multe pagini de teorie aridă știind că undeva, la un moment dat, îi aștepta o altă
poveste didactică. Așa am decis să fac o schimbare majoră de viață, la cincizeci și șase de ani. Am hotărât să continui să produc texte didactice pentru tinerii psihoterapeuți, dar să așez povestea pe o poziție privilegiată: să o transform în motorul metodei mele pedagogice. Simțeam că sosise vremea să eliberez povestitorul din mine.
Înainte să plec în Japonia, era imperativ să învăț cum se folosește noul meu accesoriu ultimul răcnet: un laptop. Am închiriat pentru trei săptămâni o cabană în Ashland, Oregon, oraș pe care l-am vizitat de multe ori pentru extraordinarul său festival de teatru.
Seara ieșeam să vedem piesele, dar ziua practicam asiduu scrisul la laptop. Când m-am simțit suficient de sigur pe mine, am plecat către prima noastră destinație: conferința din Tokyo.
Scriam, deocamdată, cu un singur deget. Toate cărțile și articolele mele fuseseră scrise de mână (ori, într-un singur caz, dictate). Dar pentru a folosi noul computer trebuia să învăț să scriu la tastatură, ceea ce am reușit să fac cu ajutorul unei metode mai puțin obișnuite: am profitat de zborul lung în Japonia ca să joc unul dintre primele jocuri video, în care nava mea era atacată de nave extraterestre care trăgeau cu rachete sub forma literelor alfabetului, care puteau fi contracarate doar apăsând literele corespunzătoare de pe tastatură. Un instrument pedagogic extraordinar, astfel că în momentul aterizării știam să tastez la laptop.
După vizita la Tokyo am zburat la Beijing, unde, alături de patru prieteni americani, am pornit într-un tur de două săptămâni prin China, însoțiți de un ghid, obligatoriu la vremea aceea. Am vizitat Marele Zid, Orașul Interzis și am mers pe un râu până la Guilin, unde am fost impresionați de munții cu crestele în formă de vârf de 241
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
creion din depărtare. În tot timpul călătoriilor am contemplat ideea scrierii unei colecții de povești de terapie.
Într-o zi, pe când ne aflam la Shanghai, m-am trezit prost dispus, preferând să nu-i însoțesc pe ceilalți într-un tur de o zi, ca să mă mai pot odihni. Am scos la întâmplare un dosar (aveam douăzeci și cinci la mine) din servieta burdușită cu comentariile dictate ale ședințelor și am citit rezumatele a șaptezeci și cinci de ședințe de terapie cu Saul, un cercetător în biochimie în vârstă de șaizeci de ani.
După-amiaza, în timp ce bântuiam singur pe străzile lăturalnice ale orașului, am descoperit o biserică catolică mare și frumoasă, abandonată de multă vreme. Am intrat pe ușa deschisă și m-am plimbat pe coridoarele sale, până ce am observat confesionalul.
Asigurându-mă că sunt singur, am făcut ceva ce voiam de mult să
fac: m-am strecurat în confesional și m-am așezat pe locul preotului.
M-am gândit la generațiile de preoți care ascultaseră spovedanii în cabina aceea și la tot ce auziseră de la oameni – atât de multe regrete, rușine și vinovăție. I-am invidiat pe acei oameni ai Domnului; le-am invidiat capacitatea de a le spune suferinzilor:
„Sunteți iertați.” Ce forță terapeutică! Abilitățile mele îmi păreau minuscule în comparație cu ale lor.
După o oră de meditație pe acel vechi scaun al autorității, s-a întâmplat un lucru uimitor: am intrat într-o reverie în care mi s-a revelat întreaga intrigă a povestirii „Trei scrisori nedesfăcute”. Am știut imediat totul despre poveste – personajele, dezvoltarea, momentele de suspans. Eram disperat să notez totul înainte de a se evapora, dar nu aveam nici creion, nici hârtie (vorbim despre epoca pre-iphone) – nicio variantă de a-mi nota visele. Scotocind prin biserică, am găsit un ciot de creion de doi centimetri, pe un raft vechi, dar niciun petic de hârtie, așa că am scos singurul material din hârtie pe care îl aveam asupra mea – paginile goale ale pașaportului – schițând pe el coordonatele principale ale poveștii.
242
- IRVIN D. YALOM -
Era prima povestire dintr-o colecție care avea în cele din urmă să
poarte numele Călăul dragostei.
Câteva zile mai târziu ne despărțeam de amicii noștri și de China și zburam spre Bali, unde închiriaserăm pentru două luni o casă
într-o locație exotică. Acolo am început să scriu mai serios. Avea și Marilyn un proiect de scriere (care s-a concretizat în cartea sa Blood Sisters: The French Revolution în Women’s Memory). Deși ne iubeam nespus cei patru copii, ne-am bucurat enorm de libertatea noastră: era primul nostru sejur prelungit, fără copii, de la luna de miere din Franța, cu treizeci și trei de ani în urmă.
Bali, 1988
Casa din Bali era diferită de tot ce întâlniserăm în viața noastră.
Din exterior se vedea doar zidul înalt care înconjura proprietatea abundentă într-o luxuriantă floră tropicală. Casa nu avea pereți, ci draperii suspendate care separau și delimitau camerele. Zona de dormit era la etaj, iar toaleta, într-o structură separată. Prima noapte acolo a fost de neuitat: pe la miezul nopții am fost acoperiți de un roi de insecte, atât de numeroase că a trebuit să ne ascundem sub 243
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
