„De data asta eu eram șoferul”, mi-a spus femeia cu tristețe, „iar râul care se vedea pe geamul șoferului era pe cât de urât și de murdar îl descrisese tatăl meu.” Ea a privit lumea prin fereastra tatălui ei, dar prea târziu – el era mort și îngropat de mult. „Priviți prin fereastra pacientului”, îi îndemn mereu pe terapeuți. „Încercați să vedeți lumea cum o văd ei.”

Recitind acum Darul psihoterapiei, mă simt destul de expus: toate strategiile și răspunsurile mele se găsesc în carte. Când o pacientă a plâns, recent, în timpul unei ședințe, am întrebat-o: „Dacă lacrimile astea ar putea vorbi, ce ar spune?” Recitind cartea, am văzut că erau exact cuvintele unuia dintre sfaturi. Am simțit că mă plagiam pe mine însumi (și am sperat că pacienta nu a citit cartea).

Unele sfaturi le recomandă terapeuților să aibă onestitatea de a-și recunoaște greșelile. Nu comiterea lor este ceea ce contează: important este ce faci cu ele. Alte sfaturi le sugerează să utilizeze raționamentul aici-și-acum, adică să rămână concentrați pe ce se întâmplă în prezent în relația terapeut-pacient.

Mă mișcă cu deosebire ultimul sfat al cății, „Prețuiți privilegiile meseriei” – sunt întrebat adesea de ce continui practica și azi, la optzeci și cinci de ani. Sfatul numărul optzeci și cinci (din pură

coincidență, este totalul anilor mei) debutează cu o afirmație simplă: munca cu pacienții îmi îmbogățește viața cu sens. Rar mi se întâmplă să

întâlnesc un terapeut care să se plângă de absența unui sens al vieții. Trăim vieți de dedicare, cu privirea atentă la nevoile celorlalți. Ne satisface deopotrivă să știm că îi ajutăm pe pacienți să

se schimbe, dar și să știm că schimbarea lor va ajunge și la ceilalți.

295

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Suntem privilegiați și prin rolul nostru de ocrotitori de secrete.

Pacienții fac zilnic gestul nobil al împărtășirii secretelor lor, adesea nemărturisite nimănui altcuiva. Secretele fac lumină în spatele scenei pe care se desfășoară condiția umană, dincolo de dansurile sociale, jocurile de rol, bravada și posturile specifice acesteia.

Încredințarea unor asemenea secrete este un privilegiu cunoscut de puțini. Unele mă apasă atât de intens, că fug acasă să-mi strâng soția în brațe și să mă bucur de binecuvântările unei vieți fericite.

Mai mult decât atât, munca noastră ne oferă oportunitatea de a transcende limitele identității personale pentru a vizualiza adevărul și tragedia condiției umane. Și încă multe altele. Ajungem exploratorii celei mai nobile misiuni – dezvoltarea și conservarea minții umane. Savurăm plăcerea descoperirii mână în mână cu pacienții noștri – experiența „aha” care se produce în clipa în care fragmente ideatice disparate se coagulează discret într-un tot coerent. Uneori mă simt ca un ghid care-i conduce pe ceilalți prin camerele caselor lor. Ce minunat este să-i vezi deschizând uși pe care nu au mai intrat vreodată, spre zone pline de fragmente frumoase și creative ale ființei lor.

Am participat de curând la predica de Crăciun ținută de reverendul Jane Shaw la capela Stanford, în care aceasta sublinia importanța iubirii și compasiunii. M-a mișcat îndemnul ei de a pune aceste sentimente în practică mai des. Gesturile de grijă și generozitate pot îmbogăți orice mediu cu care intrăm în contact.

Cuvintele ei m-au motivat să reconsider rolul iubirii în profesia mea. Am realizat că nu am folosit niciodată, nici măcar o dată, cuvintele iubire sau compasiune în discuțiile despre practica psihoterapiei. Omisiune uriașă, pe care vreau s-o îndrept acum, după ce am înțeles că am practicat sistematic iubirea și compasiunea în munca mea și am încercat tot ce mi-a stat în putință

pentru a-i ajuta să-și elibereze la rândul lor iubirea și generozitatea față de ceilalți. Dacă se întâmplă să nu am aceste sentimente pentru 296

- IRVIN D. YALOM -

un pacient, atunci șansele să-i pot fi de ajutor sunt scăzute dramatic.

De aceea încerc să rămân atent la prezența sau la absența acestor sentimente față de pacienții mei.

Am lucrat, cu foarte puțin timp în urmă, cu Joyce, o tânără

femeie foarte furioasă și deprimată, aflată în recuperare după

intervenții chirurgicale extinse pentru îndepărtarea unui cancer care-i amenința viața. I-am simțit teroarea și mi-am deschis inima față de ea de cum a intrat în cabinet. Dar la prima noastră ședință

nu m-am simțit aproape de ea. Evident tulburată, transmitea totuși mesajul că deține controlul. Mă derutau însă nemulțumirile ei fluctuante: într-o săptămână se plângea de obiceiurile enervante ale vecinilor și prietenilor, în următoarea deplângea izolarea în care trăia. Ceva lipsea și gândul următoarei ședințe începuse să-mi provoace o reacție de crispare. M-am gândit uneori să o recomand altui terapeut, dar am renunțat la idee, pentru că-mi citise cărțile și accentuase de la început că văzuse mulți terapeuți și mă considera ultima soluție.

În timpul primei ședințe s-a întâmplat ceva ciudat: mi-am dat seama dintr-odată că semăna foarte bine cu Aline, soția unui bun prieten, ceea ce m-a făcut de câteva ori să trăiesc senzația stranie că

vorbesc cu Aline, nu cu Joyce. Am revenit cu greu la realitate, de fiecare dată. Cu adevărata Aline mă înțelegeam bine în prezent, dar după un început în care o etichetasem drept arogantă și neinteresată. Într-atât încât aș fi evitat-o dacă n-ar fi fost soția uni bun prieten. Mi-am pus întrebarea, la fel de stranie, dacă nu cumva inconștientul meu proiecta pe Joyce o parte din iritarea mea față de Aline.

Joyce s-a purtat cu totul neobișnuit la începutul celei de-a patra ședințe. „Nu știu de unde să încep”, mi-a spus, după un moment de tăcere. „Spune-mi cum te-ai simțit după ultima noastră ședință”, i-am răspuns, știind cât de important era să rămânem concentrați 297

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

asupra relației noastre problematice. În trecut, evitase să răspundă

unor solicitări similare, dar de data asta reacția ei m-a surprins:

— Groaznic. Ca după toate ședințele noastre. Complet confuză.

Am suferit ore întregi.

— Îmi pare rău să aud asta, dar zi-mi mai multe, Joyce. Ce fel de suferință?

— Tu știi atât de multe. Ai scris toate cărțile alea. De asta te-am contactat. Ești înțelept. Mă simt inferioară. Și știu că mă consideri un nimic. Pun pariu că știi totul despre problemele mele, dar nu vrei să-mi spui.

— Nu sunt orb față de suferința ta, Joyce, și mă bucur că vorbești deschis: pentru că exact asta trebuie să facem.

— Atunci de ce nu-mi spui ce nu e în regulă? Care e problema cu mine? Cum o rezolv?

— Ai o părere prea bună despre mine. Eu nu știu care este problema cu tine. Dar știu că putem afla împreună. Cum știu și că

ești speriată și furioasă. Înțeleg și de ce, cunoscându-ți trecutul: aș

simți exact la fel. Dacă vom continua să lucrăm ca acum, cred că te voi putea ajuta.

— Dar de ce simt asta? Că nu merit să-ți consumi timpul cu mine.

Că mă fac tot mai rău.

Am înțeles ce trebuia să fac și n-am mai stat pe gânduri.

— Lasă-mă să-ți spun ceva poate important pentru tine.

Am ezitat – presiunea unei autoexpuneri atât de profunde mă

făcea să mă simt nesigur.

— Tu semeni foarte bine cu soția unui prieten apropiat – au existat câteva momente, la ultima întâlnire, când pentru o clipă sau două am crezut că în scaunul tău se află ea, nu tu. Am ajuns să fiu prieten cu femeia cu care semeni, deși la început îmi părea excesiv de ascuțită și dominatoare și nu mă simțeam confortabil în preajma ei. Știu că sună ciudat, motiv pentru care mă și simt atât de stânjenit, dar îți spun asta deoarece e posibil ca sentimentele mele 298

- IRVIN D. YALOM -

față de ea să fi fost redirecționate inconștient către tine. Și cred că tu reacționezi la asta.

Am tăcut câteva clipe, după care am adăugat:

— Dar, Joyce, vreau să fiu limpede, nu simt asta față de tine. Sunt de partea ta cu totul. Simt compasiune și sunt dedicat ajutorului pe care aș putea să ți-l ofer.

Joyce a fost atât de uimită încât a plâns.