- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

petrecute împreună și discuțiile, mersul cu bicicleta, jocurile și mesele împreună.

Larry s-a bucurat de o lungă carieră de chirurg cardiolog în Rochester, New York, după care, după treizeci de ani de practică, a schimbat direcțiile și și-a luat doctoratul în istoria medicinei la Stanford. În anii din urmă le-a predat literatură studenților de colegiu și mediciniștilor, până ce a fost răpus brusc de ruptura unui anevrism aortic. În scurta cuvântare ținută la înmormântarea sa, am încercat să detensionez atmosfera povestind o excursie făcută de noi șase la Poconos, în epoca în care Larry trecea prin faza lui de neglijență vestimentară și a intrat într-un restaurant rafinat îmbrăcat cu un tricou foarte ponosit. Ne-am luat toți de el până ce s-a ridicat de la masă și a plecat. S-a întors după zece minute arătând destul de șic: cumpărase cămașa chelnerului (acesta, din fericire, avea una de rezervă în vestiar). Dar, deși îmi propusesem să spun o istorioară care să relaxeze atmosfera, abia am reușit să formulez și să emit cuvintele.

Herb, format inițial ca ginecolog, apoi ca oncolog, a suferit de demență progresivă. Și-a trăit ultimii ani într-o asemenea stare de confuzie și durere fizică, încât am simțit că l-am pierdut cu mult înainte să moară, la fel ca pe sora mea. Eram prea afectat de gripă ca să zbor la Washington, D.C., la înmormântarea sa, dar am trimis printr-un prieten câteva cuvinte, ca să fie rostite la mormântul lui.

M-am simțit ușurat pentru el și familia lui, dar asta nu m-a împiedicat să izbucnesc pe neașteptate în plâns, într-o scurtă

plimbare prin San Francisco, la ora exactă a înmormântării lui Herb, când mi-am amintit o scenă la care nu mă gândisem de multă

vreme. În colegiu și în facultate, eu și Herb obișnuiam să jucăm duminicile pinacle cu unchiul său, Louie, care era burlac și locuia cu familia lui. Louie, un om adorabil, cu tendințe ipohondre, începea fiecare seară cu anunțul prin care ne informa că nu știa dacă va putea juca bine, deoarece exista, și arăta cu degetul spre cap, „o 312

- IRVIN D. YALOM -

problemă la mansardă”. Acesta era indiciul la care ne scoteam stetoscoapele nou-nouțe și tensiometrele ca să-i luăm pulsul, să-i ascultăm inima și, pentru o taxă de cinci dolari, să-l declarăm sănătos. Louie juca atât de bine, că bancnotele de cinci dolari nu rămâneau prea mult în buzunarele noastre: aproape de fiecare dată, la finalul serii, se ridica de la masă cu banii recuperați și încă ceva pe deasupra.

Iubeam aceste seri. Dar unchiul Louie e mort de mult și acum, după ce ne-a părăsit și Herb, mă încearcă o singurătate năucitoare când realizez că nu mai există niciun martor al unei scene atât de îndepărtate. Ea există acum doar în mintea mea, undeva printre misterele trosnetelor circuitelor neuronale; când voi muri și eu, se va pierde definitiv. Sunt lucruri pe care le știu, în sens abstract, de zeci de ani, am vorbit despre ele în cărți și în conferințe și în multe ore de terapie, însă acum le simt; simt că odată cu noi se sting și toate amintirile noastre prețioase, voioase și unice.

Îl plâng și pe Bob Berger, prietenul meu drag vreme de peste șase decenii, care a murit la câteva săptămâni după Herb. Bob a făcut un infarct în urma căruia a rămas inconștient câteva ore până să fie resuscitat. Dar, într-un scurt interval de luciditate, mi-a telefonat.

„Îți aduc un mesaj de pe lumea cealaltă”, mi-a spus, glumeț ca întotdeauna. Și atât: situația lui s-a agravat la scurt timp după asta.

A intrat din nou în comă și a murit după două săptămâni.

Pe Bob l-am cunoscut la Boston, pe când eram în anul doi la medicină. Deși după studii am locuit pe coaste diferite, am rămas prieteni pe viață, păstrând legătura prin telefoane și vizite frecvente. După cincizeci de ani de prietenie, m-a rugat să-l ajut să

scrie despre viața lui de adolescent în Ungaria natală sub ocupație germană. S-a prefăcut că e creștin și a luptat în Rezistență împotriva ocupației naziste a Budapestei. A povestit amintiri care te înfioară, una după alta. La șaisprezece ani, de exemplu, el și încă un membru al Rezistenței au urmărit cu motocicleta șirurile de evrei legați unii 313

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

de ceilalți și duși prin păduri spre a fi înecați în Dunăre. Deși șansele de a salva pe cineva erau practic inexistente, Bob și camaradul său au aruncat cu grenade în paznicii naziști. Mai târziu, când Bob era plecat de câteva zile să-și caute mama, proprietarul casei în care locuia l-a turnat pe colegul său, prieten apropiat, naziștilor, care l-au scos în stradă și l-au pus să se dezbrace. Când au văzut că era circumcis, l-au împușcat în abdomen și l-au abandonat pe stradă, avertizând martorii să nu-i acorde niciun fel de ajutor, nici măcar un pahar cu apă. Bob mi-a spus – pentru prima dată – o mulțime de istorii oribile într-o singură zi, la finalul căreia l-am întrebat: „Bob, am fost atât de apropiați. Ne știm de cincizeci de ani. De ce nu mi-ai spus niciodată nimic din toate astea?”

Răspunsul lui m-a lăsat fără cuvinte: „Irv, nu erai pregătit să auzi.”

N-am protestat. Știam că avea dreptate: nu fusesem pregătit să

aud și probabil că i-am transmis astea printr-o mulțime de indicii.

Am evitat multă vreme orice contact cu istoria Holocaustului. Am fost dezgustat, în adolescență, după eliberarea lagărelor de concentrare de către Aliați, de imaginile buletinelor de știri proiectate înaintea filmelor, în care i-am văzut pe puținii supraviețuitori aduși la stadiul de schelete umblătoare și mormanele de cadavre mutate cu buldozerul. Zeci de ani mai târziu, când am mers la cinema să vedem filmul Lista lui Schindler, Marilyn a preferat să vină cu altă mașină, fiind sigură că nu voi putea rezista până la finalul filmului. Și așa a fost. Pentru mine, formula era previzibilă. Dacă vedeam sau citeam o descriere explicită despre ororile Holocaustului, eram înghițit de o furtună de emoții: tristețe teribilă, furie insuportabilă, agonie debilitantă, la gândul a ce au avut de suportat victimele și la ce-aș fi suportat eu dacă aș fi fost în locul lor (doar norocul a făcut să mă aflu în Statele Unite, în siguranță, nu în Europa, unde au pierit mătușa mea cu toată familia și soția cu cei patru copii ai unchiului Abe). Nu mi-am exprimat niciodată sentimentele în mod direct față de Bob, dar cred 314

- IRVIN D. YALOM -

că le-a înțeles prin multe alte căi: mi-a spus că remarcase că nu-i pusesem nicio întrebare, deși auzisem și alte amintiri de-ale lui din vremea războiului.

Bob a avut parte de o experiență oribilă cincizeci de ani mai târziu, într-un aeroport nicaraguan, când cineva a încercat să-l răpească. Atunci m-a contactat, puternic traumatizat, cerându-mi să

scriu despre experiența lui de viață în timpul ocupației naziste a Budapestei. Am petrecut multe ore împreună discutând despre tentativa de răpire și toate amintirile din război provocate de acest episod.

Am împletit experiența lui ca adolescent cu povestea prieteniei noastre într-o nuvelă intitulată I’m Calling the Police, publicată în Statele Unite sub formă de ebook. Opt țări din Europa au publicat-o pe hârtie. Titlul este inspirat de o întâmplare deosebit de înfiorătoare povestită în carte. Cu toate că volumul a apărut la peste șaizeci de ani de la terminarea războiului, lui Bob îi era în continuare atât de frică de naziști, încât nu a fost de acord să-și pună numele pe copertă. I-am amintit că orice nazist în viață avea peste nouăzeci de ani și era inofensiv, dar el a insistat să folosească

un pseudonim – Robert Brent – pentru edițiile în engleză și maghiară. A fost nevoie de o campanie îndelungată de convingere pentru a accepta să-și treacă numele adevărat pe alte șapte traduceri, printre care și cea în germană.

M-am minunat adesea de curajul și tenacitatea lui Bob. După al Doilea Război Mondial, rămas orfan, a plecat dintr-un centru de refugiați în Statele Unite, fără să știe o boabă de engleză. A fost acceptat la Harvard după doar doi ani la Boston Latin High School, unde nu doar că a fost suficient de bun încât să intre la medicină, dar a jucat și fotbal în echipa universității – și toate acestea fiind singur pe lume. S-a căsătorit, mai târziu, cu Pat Downs, medic, fiica unor medici și nepoata lui Harry Emerson Fosdick, eminentul pastor al bisericii interconfesionale Riverside din Manhattan. Bob i-315

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

a cerut lui Pat să se convertească la iudaism înainte de căsătorie și ea a acceptat. Procesul convertirii a mers bine, mi-a povestit Pat, până ce a fost informată de rabin că legea culinară iudaică interzicea consumul de fructe de mare, inclusiv de homar. Crescută în bună

măsură în Maine, Pat a fost șocată. Se delectase cu homar toată viața și simțea că regula era exagerată, poate chiar o problemă pentru convertire. Rabinul, poate din cauza bunicului eminent al lui Pat, își dorea să o aducă pe aceasta în obștea lui, așa că, în urma consultărilor cu un consorțiu alcătuit din mai mulți rabini, a făcut o excepție extraordinar de rară: doar ea, dintre toți evreii, avea voie să

mănânce homar.

Bob a decis să se specializeze în chirurgia cardiacă – momentele în care ținea o inimă pulsândă în palme erau momentele în care se simțea cel mai viu, după cum mi-a mărturisit chiar el. A avut parte de o carieră de chirurg cardiac de excepție, fiind numit profesor de chirurgie la Universitatea Boston, cu peste cinci sute de articole clinice și de cercetare publicate în jurnalele de specialitate. A fost pe punctul de a opera primul transplant de inimă din lume, fiind depășit cu foarte puțin de un alt chirurg, Christiaan Barnard.

La finalul lui 2015, după pierderea surorii și a celor trei prieteni, am trecut prin câteva săptămâni de gripă severă, marcate de scăderea poftei de mâncare și pierderi în greutate, urmate de o criză

acută de gastroenterită, cel mai probabil provocată de o intoxicație alimentară, care m-a lăsat deshidratat după puseuri de vomă și diaree. Aveam presiunea arterială atât de scăzută, că Reid, fiul meu, m-a băgat în mașină și m-a dus din San Francisco la camera de urgențe de la Stanford, unde am rămas o zi și jumătate. Presiunea arterială a revenit la normal după injectarea a șapte litri de lichid intravenos. În timp ce așteptam rezultatul unei analize chinuitoare la tomograf, am simțit prima dată în viața mea, cu intensitate, că aș

putea muri. Eve, fiica mea, medic, și Marilyn au rămas lângă mine, 316

- IRVIN D. YALOM -

încercând să mă liniștească, în timp ce eu căutam să mă relaxez meditând la ceva ce le-am spus adesea pacienților mei: teroarea de moarte e cu atât mai mare cu cât senzația unei vieți netrăite bine e mai puternică. O combinație de factori care m-a calmat, întrucât am înțeles ce puține motive de regret am la sfârșitul vieții mele.

La ieșirea din spital cântăream șaizeci și trei de kilograme – cu vreo nouă mai puțin decât greutatea mea medie normală. Uneori amintirile vagi ale educației mele medicale îmi creează probleme.

De data asta am fost bântuit de o maximă medicală: Atunci când pacientul pierde semnificativ în greutate din cauze necunoscute, gândiți-vă la un cancer ascuns. Mi-am văzut abdomenul traversat de leziuni metastatice. Am găsit puțină alinare într-un exercițiu de imaginație propus de Richard Dawkins: imaginați-vă un punct luminos de dimensiunea unui fascicul de laser deplasându-se implacabil pe linia timpului. Toate cele peste care trece fasciculul luminos se găsesc de-acum în bezna trecutului; toate cele care se află înaintea fasciculului, așteaptă în bezna viitorului. Vii și conștiente sunt doar cele care se găsesc în lumina fasciculului. Gândul acesta mă

liniștește întotdeauna: mă face să mă simt recunoscător că sunt viu acum, în momentul ăsta.

Uneori mă gândesc că scrisul este efortul meu a risipi sentimentul trecerii timpului și ideea morții inevitabile. Faulkner a spus-o cel mai bine: „Intenția fiecărui artist este de a captura clipa și de a o fixa în așa fel încât să revină la viață altădată, prin ochii altcuiva.” Cred că gândul acesta explică intensitatea pasiunii mele de a scrie – de a scrie la nesfârșit.

Iau foarte în serios ideea că o viață trăită bine, care nu lasă

regrete adânci, face posibilă o abordare mai senină a morții. Am auzit acest mesaj nu doar de la pacienții mei aflați pe moarte, ci și de la spiritele mari ale lumii, cum ar fi Tolstoi, al cărui Ivan Ilici are parte de o conștientizare atât de neplăcută a propriei mortalități din cauză că a trăit o viață urâtă. Toate lecturile și experiențele mele de 317

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

viață m-au învățat cât de important este să trăiești în așa fel încât să

nu mori încărcat de regrete. Am făcut eforturi conștiente, în ultimii ani, de a fi generos și blând cu toți oamenii care îmi ies în cale, astfel că mă apropii de nouăzeci de ani cu un grad ridicat de împăcare.

Un alt memento al mortalității mele este e-mailul. Am primit, vreme de mai bine de douăzeci de ani, cantități însemnate de e-mailuri apreciative din partea admiratorilor. Încerc să le răspund tuturor – o iau ca pe forma mea zilnică de meditație budistă

centrată pe iubire și compasiune. Mă bucură gândul că munca mea le oferă ceva celor care-mi scriu. Dar conștientizez, tot mai mult de la un an la altul, că numărul tot mai mare de e-mailuri este alimentat de perspectiva morții mele apropiate. Mesajul e din ce în ce mai explicit, ca în acest e-mail primit acum puține zile:

…Îmi propun de mult să vă scriu, însă m-am gândit că probabilsunteți copleșit de mesaje și nu aveți timp să le citiți pe toate; darpână la urmă v-am scris oricum. Cum spuneți chiar dumneavoastră,ați ajuns la o vârstă înaintată și unele lucruri riscă să rămână