introduc scenariul meu imaginar în 1882 fără a altera evenimentele istorice. Singura soluție rezonabilă mi s-a părut a fi localizarea întregii acțiuni a romanului într-o lună imaginară, a treisprezecea din an. Poate că am fost exagerat de precaut: mi-am permis să fac saltul în ficțiune, păstrând totodată un picior în realitate, folosind personaje și evenimente autentice, mai degrabă decât inventate, mergând până la decuparea unor fraze din scrisorile filosofului.
Simțeam că învăț să merg pe bicicletă folosind roți ajutătoare.
În cele din urmă, mi-am imaginat un experiment mintal care s-a dovedit a fi crucial pentru scrierea cărții: ce s-ar fi întâmplat dacă
Friedrich Nietzsche ar fi trăit într-un context istoric care i-ar fi permis să
inventeze, plecând de la scrierile sale, psihoterapia, metodă prin care s-ar fivindecat în primul rând pe el însuși.
Ce păcat, mi-am spus de multe ori, că nu puteam plasa acțiunea zece ani mai târziu, pentru a-mi imagina cum ar fi arătat o întâlnire între cele două genii copleșitoare: Nietzsche, filosoful, și Freud, psihanalistul. Istoria a vrut altfel. În 1882, Freud era încă un tânăr student la medicină și aveau să mai treacă cel puțin zece ani până să
ajungă un practician cunoscut. Între timp, Nietzsche suferea deja de o necruțătoare boală a creierului (cel mai probabil sifilis terțiar), de pe urma căreia avea să rămână cu o demență severă.
La cine ar fi putut apela Nietzsche pentru ajutor în 1882 dacă nu la Freud? Din cercetările mele, la vremea respectivă nu existau psihoterapeuți în Viena – și nicăieri în lume: încă nu exista psihoterapie. Cum am spus mai sus, de cele mai multe ori îl considerăm pe Freud părintele psihanalizei, dar el a fost mult mai mult de-atât: a fost părintele psihoterapiei în sine.
Până la urmă am hotărât ca Nietzsche să fie consultat de dr. Josef Breuer, mentorul și profesorul lui Freud. Breuer era un medic excepțional, solicitat adesea să trateze personalități de marcă, inclusiv figuri princiare suferinde de tulburări misterioase. Mai mult, Breuer a inventat în 1880 o metodă de terapie psihologică
257
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
unică, premergătoare psihanalizei, pentru a o trata pe pacienta sa Anna O., suferindă de isterie. Medicul nu a spus nimănui despre metoda sa inovativă, în afară de studentul său, Sigmund Freud, prieten de familie, și poate și altor mediciniști, și nici nu a publicat povestea Annei decât doisprezece ani mai târziu, în Studii despre isterie, volum scris împreună cu Freud.
Dar cum să fac legătura dintre Nietzsche și Breuer? M-am agățat de un detaliu istoric convenabil: în 1882, fratele lui Lou Salomé era student în primul an la facultatea în care preda Breuer. Mi-am imaginat următorul scenariu: Lou Salomé, încărcată de vina suferinței lui Nietzsche, îi povestește despre asta fratelui său, care audiase cursul în care Breuer relatase despre terapia Annei O.
Fratele o somează pe Lou să apeleze la Breuer. Un romancier mai experimentat nu ar fi avut nicio problemă în ficționalizarea acestor evenimente, dar eu m-am ținut de mantra mea, „ficțiunea este o istorie care s-ar fi putut întâmpla”.
Prima parte a scenariului a prins, în cele din urmă, o formă.
Nietzsche ajunge, prin intermediul lui Lou, la Breuer, în speranța ameliorării suferințelor sale fizice. Breuer caută o cale de a aborda neplăcerile psihice ale filosofului, dar acesta este prea mândru și refuză să cedeze puterea. Breuer încearcă, în zadar, toate tehnicile cunoscute, dar tratamentul sfârșește într-un impas absolut. Ajuns în punctul ăsta și dorind să rămân în continuare fidel atât personalității lui Nietzsche, cât și a lui Breuer, m-am trezit eu însumi într-un impas, din care am ieșit abia după câteva zile de chin. Știu că mulți scriitori pornesc de la o schiță detaliată, dar eu prefer să las munca în seama inconștientului meu și să le permit personajelor și întâmplărilor să evolueze organic pe scena minții mele, în timp ce eu doar șlefuiesc rezultatul. De data asta, evoluția a ajuns într-un punct mort.
Am plecat cu feribotul într-un weekend la Silhouette, o insulă
superbă, puțin vizitată, din apropiere de Mahé, despre care eu și 258
- IRVIN D. YALOM -
Marilyn auziserăm din povestite. La scurt timp după sosirea noastră, insula a fost asaltată de o furtună tropicală, cu vânturi puternice și rafale torențiale, care m-a ținut în casă, unde nu aveam altceva de făcut decât să scriu. Acolo m-a lovit inspirația ca un fulger și am rezolvat problema Nietzsche-Breuer.
Atât de entuziasmat am fost de soluția găsită, că am ieșit imediat în ploaia torențială ca s-o caut pe Marilyn. Am găsit-o, în cele din urmă, în holul hotelului, și i-am citit pe loc ultimele propoziții ale capitolului, care descriu drumul lui Breuer acasă după încă o ședință în care Nietzsche i-a respins tentativele de ajutor.
Auzea vântul, propriii pași, scrâșnetul crustei fragile de zăpadă
de sub tălpi. Și, deodată, știa calea – singura cale! A călcat bucuroszăpada în picioare, cântând în ritmul pașilor: „Am aflat calea! Amaflat calea!”
Curiozitatea lui Marilyn era un semn bun, așa că am continuat lectura deznodământului. Breuer descoperea ideea inventivă de a trata rezistența feroce a pacientului său inversând rolurile – i-a cerut lui Nietzsche să-i fie lui terapeut. Această inversiune este ideea principală în jurul căreia se construiește restul romanului.
Mulți ani mai târziu, când mi s-a cerut să scriu un eseu despre roman pentru un volum intitulat The Yalom Reader, m-am întrebat de unde putea să vină această idee centrală. Poate că am luat-o din capodopera lui Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, în care apare povestea a doi vindecători, unul tânăr și unul bătrân, trăind în colțuri opuse ale continentului. Vindecătorul tânăr se îmbolnăvește și pleacă, disperat, să caute ajutorul rivalului său, Dion.
Într-o seară din timpul călătoriei sale, tânărul ajunge într-o oază, unde întâlnește un alt călător, mai vârstnic, care se dovedește a fi chiar omul pe care îl căuta, Dion însuși! Acesta îl invită pe tânăr 259
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
acasă la el, unde cei doi vor petrece mulți ani împreună, mai întâi ca elev și profesor, apoi în calitate de colegi. Ani mai târziu, Dion se îmbolnăvește și-i solicită ajutorul colegului său mai tânăr, mărturisindu-i: „Am un mare secret să-ți spun. Mai ții minte seara în care ne-am cunoscut și tu mi-ai spus că tocmai pe mine mă
căutai?”
„Da, desigur. Nu voi uita niciodată noaptea în care ne-am cunoscut.”
„Ei bine”, îi spune Dion, „și eu eram la fel de disperat în noaptea aia și plecasem să te caut!”
Un schimb similar de roluri are loc în Emergency, un fragment puțin cunoscut dintr-o piesă publicată de psihiatrul Helmut Kaiser într-un jurnal psihiatric în 1962. În piesă apare o femeie care îl imploră pe un terapeut să-l primească la consultație pe soțul ei, de asemenea terapeut, care era depresiv și amenința că se sinucide.
Terapeutul este de acord.
— Da, desigur că îl primesc. Spuneți-i să mă sune pentru o programare.
— Tocmai asta e problema, răspunde femeia. Soțul meu neagă că
ar fi deprimat și refuză să apeleze la ajutor.
— Păi, spune terapeutul, în cazul ăsta nu am cum să-l ajut.
— L-ați putea căuta pretinzând că sunteți pacient și poate veți găsi o modalitate să-l ajutați.
Din păcate, nu știm ce s-a întâmplat mai departe, întrucât restul piesei nu a mai fost scris.
Abia mai târziu mi-am dat seama că și în viața mea a avut loc un episod de tipul ăsta. L-am văzut cândva pe Don Jackson, un psihiatru foarte inventiv, consultând un pacient cu schizofrenie cronică, îmbrăcat în niște pantaloni de culoare mov și un halat cu tentă magenta. Pacientul își petrecea zilele în salon, cocoțat pe un scaun ca pe un jilț imperial, de la înălțimea căruia îi privea pe angajați și pe ceilalți pacienți ca pe supușii săi. Dr. Jackson a 260
