Am început cu unsprezece membri, toți bărbați, toți psihoterapeuți (zece psihiatri și un psiholog clinician). Doi dintre ei au renunțat după primele ședințe, iar un al treilea a fost nevoit să

părăsească grupul din motive medicale. Însă în ultimii douăzeci și doi de ani, grupul a rămas remarcabil de unit: niciun membru nu a 335

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

părăsit grupul din motive individuale, iar rata participării a fost excepțională. Eu nu am ratat nicio întâlnire, dacă am fost în localitate, și la fel și ceilalți membri, acordând prioritate grupului înaintea oricăror altor activități.

Când sunt supărat din pricina unei dispute cu soția, copiii sau colegii, când întâmpin dificultăți în munca mea, când sunt tulburat de emoții pozitive sau negative prea puternice față de un pacient ori o cunoștință sau când sunt pur și simplu năucit de vreun coșmar, aștept cu nerăbdare să vorbesc despre asta la următoarea întâlnire a grupului. E limpede că orice sentimente inconfortabile în relațiile dintre membrii grupului sunt analizate în profunzime de fiecare dată.

Poate că mai există și alte grupuri fără conducător, dedicate analizei proceselor, dar și vieții și psihicului participanților, dar eu nu am auzit de existența niciunuia, cu siguranță a niciunuia atât de longeviv. Cele două decenii de întâlniri au adus patru decese și două cazuri de demență, boală care i-a forțat pe cei în cauză să

părăsească grupul. Am discutat despre moartea soțiilor, recăsătorie, pensionare, boli în familie, probleme cu copiii și mutarea într-un azil. Oricare ar fi fost subiectul, nu am pierdut niciodată din vedere că trebuie să rămânem onești în analiza de sine și a celorlalți.

Remarcabilă, pentru mine, a fost persistența factorului de noutate în întâlnirile noastre. Am descoperit ceva nou, diferit, la colegii mei și la mine în fiecare din cele peste cinci sute de ședințe parcurse împreună. Se poate ca experiența cea mai dură pentru noi toți a fost să observăm îndeaproape debutul și evoluția demenței în cazul a doi colegi dragi. Ne-am confruntat cu multe dileme. Cât de deschiși trebuia să fim cu ceea ce vedeam? Cum trebuia să răspundem grandiozității sau negării care acompaniază demența? Și, mai presant, ce era de făcut când simțeam că un membru al grupului nu ar fi trebuit să mai primească pacienți? De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am răspuns prin a-l presa pe cel în cauză să consulte 336

- IRVIN D. YALOM -

un psiholog și să facă niște teste neurologice, iar specialiștii consultați și-au exercitat, de fiecare dată, autoritatea, interzicându-i să mai primească pacienți. Am și eu îngrijorările mele legate de demență, ca orice alt om ajuns la optzeci de ani, cu atât mai mult cu cât colegii de grup mi-au atras atenția, de trei sau patru ori, că

descriu a doua oară un incident descris anterior. Oricât ar fi fost de umilitor, am fost recunoscător pentru loialitatea grupului față de principiul onestității. Totuși, undeva în străfundurile minții mele, s-a copt teama că într-o zi un membru va insista că trebuie să fac niște verificări neurologice.

Când unul dintre membrii mai tineri ai grupului ne-a șocat cu vestea că suferă de o formă de cancer pancreatic nevindecabil, am rămas pe deplin prezenți alături de el, în timp ce el ne-a explicat cu multă deschidere și mult curaj care erau temerile și îngrijorările sale. Spre finalul vieții, când era de-acum prea suferind ca să se mai poată deplasa, am ținut o întâlnire acasă la el. De la înmormântarea lui nu a lipsit niciun coleg de grup.

Fiecare membru decedat al grupului a fost înlocuit cu un nou membru, astfel încât grupul să rămână relativ constant. Am participat cu toții la nunta unui coleg, organizată la un alt coleg, în timp ce un al treilea a ținut ceremonia căsătoriei. Grupul a mai participat la alte două nunți și la ceremonia Bar Mitzvah a fiului unuia dintre noi. O dată, grupul s-a deplasat la centrul rezidențial în care se găsea colegul suferind de demență severă. Am discutat de multe ori despre introducerea femeilor în grup, dar cum de regulă

adăugam doar câte un nou membru o dată, am considerat că o singură femeie s-ar simți stingherită în fața unui număr mult mai mare de bărbați. Privind retrospectiv, cred a fost o decizie greșită.

Bănuiala mea este că grupul ar fi fost mult mai bogat dacă începeam cu membri de ambele sexe.

Am fost întotdeauna activ în cadrul grupului, jucând adesea, chiar de la început, rolul celui care încearcă să scoată grupul din 337

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

dinamica de neangajare și de evitare a chestiunilor mai importante prin comentarii referitoare la proces – adică cel care remarcă

îngrijorarea exagerată a grupului față de lucrurile sigure și superficiale. Totuși, după câțiva ani, au început și alții să joace rolul ăsta la fel de des ca mine. Noi ne-am ajutat unii pe ceilalți, în probleme de diferite niveluri. Uneori lucrăm asupra trăsăturilor mai profunde de caracter sau asupra înclinațiilor unuia dintre noi spre sarcasm, a comentariilor depreciative, a rușinii pentru acapararea timpului, a fricii de expunere, a vinei; la fel cum alteori ne concentrăm doar pe susținerea și asigurarea unui coleg că nu este singur. S-a întâmplat, recent, să ajung acasă după o întâlnire destul de cutremurat de un accident de mașină. În urma accidentului am rămas cu o anxietate și întrebarea tot mai serioasă dacă ar trebui să

mai conduc la vârsta mea. Un coleg de grup mi-a spus că după un accident serios petrecut cu niște ani în urmă a simțit undele șocului timp de șase luni. Considera că suferise de un sindrom de stres posttraumatic minor. Reîncadrarea lui mi-a fost foarte utilă, astfel că am plecat acasă mai liniștit, dar la fel de precaut la volan.

Sunt, de asemenea, și membru al grupului Pegasus, un grup de scriere pentru medici, inițiat în 2010 de un prieten apropiat, Hans Steiner, fostul șef al Departamentului de Psihiatrie Pediatrică de la Stanford. Grupul nostru de zece psihiatri-scriitori se întâlnește într-o ședință de două ore pe lună, în cadrul căreia sunt discutate scrierile fiecăruia dintre noi. Seara se termină cu o cină plătită de cel ale cărui scrieri au fost supuse criticilor grupului. Grupul a citit multe dintre paginile acestei cărți, a apreciat mult mai mult prima treime a cărții decât restul și m-a avertizat că e nevoie să pun mai mult din viața mea interioară în acest text.

Dintre membrii grupului, unii au publicat cărți sau bucăți scurte, printre care aș aminti de A Surgeon’s War, de Henry Ward Trueblood – o remarcabilă carte de amintiri care descrie viața unui 338

- IRVIN D. YALOM -

chirurg din prima linie a Războiului din Vietnam. Membrii grupului obișnuiesc să țină lecturi publice din scrierile lor la Stanford, unde am participat și eu, de mai multe ori.

Pegasus s-a extins în timp. Azi există patru grupuri Pegasus formate din medici și câțiva studenți mediciniști. Poeții din grup au citit public în câteva rânduri din poemele lor inspirate de alte forme artistice – de tablourile de la nou deschisa Colecție Stanford Anderson, de pildă, sau de reprezentațiile cvartetului de coarde St.

Lawrence, grupul oficial al Stanford. Oferim, de asemenea, cursuri speciale anuale, organizăm o competiție literară cu premii în bani adresată studenților și sponsorizăm invitația anuală a unui profesor invitat în științele medicale.

Am participat și la un alt grup lunar, Grupul Lindemann, botezat după Erich Lindemann, un influent psihiatru, profesor cu o lungă

carieră la Harvard, încheiată cu câțiva ani la Stanford. Prima oară

m-am alăturat grupului chiar la înființare, în anii 1970, participând mulți ani la întâlnirile sale lunare. La fiecare dintre întâlnirile de două ore ale celor opt până la zece terapeuți, unul dintre noi prezenta un caz problematic la care lucra în prezent. M-am bucurat de camaraderia acestui grup mulți ani, până ce a venit la Stanford, și între membrii grupului, Bruno Bettelheim. El considera că, din moment ce era decan de vârstă, membrii trebuiau să-i prezinte lui cazurile. Nu a reușit niciunul dintre noi să-l convingă de aberația ideii sale, astfel încât câțiva dintre noi au părăsit grupul din pricina impasului creat. Acum mă bucur din nou de activitatea acestui grup, prin bunăvoința unei invitații de a mă realătura grupului, sosită la mulți ani după moartea lui Bruno.

Membrii își prezintă cazurile în stiluri caracteristice. La o întâlnire recentă, un coleg a folosit psihodrama, alocând roluri celorlalți membri (pacientul, soția, terapeutul, alți membri ai familiei, un observator implicat etc.). La început a părut caraghios și 339

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

fără rost, dar am sfârșit într-un blocaj, incapabili să-l ajutăm pe pacient – adică în situația în care se afla colegul care a prezentat cazul. A ales o metodă neobișnuit de puternică și de ilustrativă de a ne comunica dilema sa terapeutică.

Grupul meu cu cele mai intime legături este familia. Sunt căsătorit cu Marilyn de șaizeci și doi de ani și rar trece o zi fără să

fiu recunoscător pentru un partener de viață atât de ieșit din comun. Dar, așa cum am spus atât de des altora, nu se găsesc relații de-a gata: o relație este o creație. Am depus eforturi serioase, amândoi, de-a lungul acestor zeci de ani, să creăm mariajul la care am ajuns azi. Orice nemulțumiri aș fi avut în trecut, ele sunt risipite de-acum. Am învățat să-i accept micile cusururi – indiferența față

de gătit, față de evenimente sportive, față de bicicletă, science-fiction, știință în general. Aceste nemulțumiri sunt și ele risipite de mult. Am avut norocul de-a trăi cu o enciclopedie ambulantă a culturii vestice, care mi-a răspuns pe loc aproape tuturor curiozităților mele istorice sau literare.

Dar și Marilyn a învățat să-mi accepte defectele – dezordinea mea casnică intratabilă, refuzul de a purta cravată, pasiunea mea adolescentină pentru motociclete și decapotabile, ignoranța mimată

când vine vorba despre mașina de spălat vase și cea de spălat rufe.

Am ajuns împreună la o înțelegere reciprocă pe care tânărul, impetuosul și adesea insensibilul iubit care am fost nu ar fi anticipat-o. Singurele noastre îngrijorări în prezent sunt sănătatea celuilalt și întrebarea ce va face cel care moare ultimul.

Marilyn este un savant cu o minte curioasă, atrasă de tot ce ține de arta și literatura europeană. Este, la fel ca mine, veșnic studentă, citind neîntrerupt. Este, spre deosebire de mine, sociabilă, atrasă de viața socială și dotată pentru ea – mărturie stau multele sale prietenii. Suntem amândoi pasionați de scris și citit, dar, și cred că

așa este cel mai bine, interesele noastre nu se suprapun întotdeauna.

340

- IRVIN D. YALOM -

Eu mă simt atras de filosofie și știință, cu precădere psihologie, biologie și cosmologie. În afară de cursul de botanică la Wellesley, Marilyn nu mai are niciun strop de educație științifică, fiind complet neștiutoare în privința tehnicii moderne. Negociem cu dificultate vizitele la planetariul și acvariul Academiei de Științe California, iar odată ajunși acolo, arde de nerăbdare să plece și să

traverseze parcul la Muzeul de Artă Young, unde petrece câte zece minute în fața fiecărei picturi. Ea este deschiderea mea către lumea artei și istoriei, dar uneori sunt pur și simplu incapabil. Deși sunt complet afon, ea continuă să încerce să-mi trezească sensibilitatea muzicală, însă când sunt singur în mașină tot meciuri sau muzică

country ascult.

Marilyn iubește vinurile bune și pentru un număr de ani m-am prefăcut și eu că aș avea gust. Doar recent am lăsat deoparte toate pretențiile și am mărturisit deschis că detest gustul de alcool în orice formă. Se poate să existe o componentă genetică: și părinții mei au avut aversiune față de alcool, cu excepția rarelor pahare de vin sau de cremă alcoolizată, un amestec rusesc pe care obișnuiau să-l bea vara.

Nici eu, nici Marilyn nu suntem, slavă Domnului, credincioși, însă ea nutrește un dor secret pentru sacru, în timp ce eu sunt un sceptic dedicat, care se recunoaște în precursori precum Lucrețiu, Christopher Hitchens, Sam Harris și Richard Dawkins. Ne plac foarte mult filmele, dar selecția ne dă de multe ori bătăi de cap: ea votează împotriva oricărei forme de violență sau de viață

mizerabilă. În general, sunt de acord cu ea, dar când e plecată îmi fac de cap cu câte un film cu gangsteri sau cu Clint Eastwood. Când e ea singură, televizorul rămâne blocat pe canalul franțuzesc.

Marilyn are o memorie bună – uneori prea bună: își amintește atât de bine filmele văzute, că refuză să le revadă și dacă au trecut zeci de ani, în timp ce eu mă uit entuziasmat la un film vechi, din care nu mai țin minte nimic. Autorul ei favorit, fără negocieri, este 341