de profesoara Marina Vrelli-Zachou să conferențieze la universitate, o instituție impresionantă, cu 20.000 de studenți. Am asistat fericit, ca de fiecare dată când susține o conferință, abținându-mă să nu strig: „Hei, hei, aia de pe scenă e soția mea.” A doua zi, gazdele ne-au dus într-un tur în zonele rurale și la Dodona, un loc cu o istorie lungă, menționat și în scrierile lui Homer. Am zăbovit îndelung pe treptele amfiteatrului construit cu 2.000 de ani în urmă, după care am coborât în livada în care mergeau pe timpuri oracolele să

interpreteze cântecul mierlelor. Ceva din decorul locului –

masivitatea, demnitatea și istoria sa – m-a mișcat profund și am simțit pe undeva, în ciuda scepticismului meu, o adiere, una vagă, de sacralitate.

Ne-am plimbat pe străzile orașului Ioannina, așezat la marginea unui lac, ajungând și la sinagoga construită în timpul romanilor, unde se mai țin și azi slujbe religioase pentru mica comunitate de evrei din oraș. Aproape toți evreii din Ioannina au fost uciși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dintre supraviețuitori, 289

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

foarte puțini au revenit în oraș după încheierea războiului.

Comunitatea este atât de puțin numeroasă, că azi au voie și femeile să facă parte din minyan, grupul de zece bărbați impus de legea iudaică pentru susținerea slujbelor. Ajunși în piață, unde i-am văzut pe nelipsiții vârstnici cu păhărelele lor de ouzo și jocurile de table, am fost copleșiți de minunatele mirosuri specifice acestei țări, dar mai ales de o anumită aromă – de baclava – care m-a vrăjit într-atât încât mi-am urmat nasul până la o patiserie în care am găsit două

duzini de feluri diferite de baclava. Încă visez la o retragere pentru scris în Ioannina, în cartierul patiseriei, dacă se poate.

La librăria Universității din Ioannina, Marilyn l-a întrebat pe proprietarul acesteia, în timp ce ne semnam amândoi cărțile, care era secretul popularității mele în rândul cititorilor greci. „Yalom este cel mai cunoscut scriitor american în Grecia”, a răspuns acesta.

„Ce spuneți de Philip Roth?”, l-a întrebat Marilyn. „Ne place și Roth”, a răspuns proprietarul librăriei, „dar pe Yalom îl considerăm grec.”

Am fost întrebat, de-a lungul anilor, de către jurnaliști, despre popularitatea mea în Grecia, dar un răspuns clar nu am avut niciodată. Știu doar că, în ciuda faptului că nu vorbesc o boabă de greacă, m-am simțit întotdeauna acasă în Grecia, ba mai mult, și în Statele Unite simt o mare simpatie pentru persoanele de descendență grecească. Sunt pasionat de teatrul și filosofia greacă și de Homer, dar asta nu rezolvă dilema. Ar putea să facă parte dintr-un fenomen mai amplu specific Estului Mijlociu, întrucât scrierile mele se bucură de o popularitate disproporționat de mare și în Turcia, Israel și Iran.

Sunt surprins periodic de mesajele studenților, terapeuților și pacienților iranieni. Nu am nici cea mai vagă idee câte exemplare din cărțile mele traduse în farsi s-au vândut până acum: Iranul este singura țară care îmi publică cărțile fără acordul meu și fără a plăti drepturi de autor. Contactele mele profesionale din această țară îmi 290

- IRVIN D. YALOM -

spun că sunt familiare cu scrierile lui Freud, Carl Jung, Mortimer Adler, Carl Rogers și Abraham Maslow și că și-ar dori mai mult contact cu psihoterapia vestică. Din nefericire, a trebuit să refuz invitațiile lor, întrucât eu nu mai călătoresc în afara granițelor țării.

Astăzi suntem obosiți sau desensibilizați de toate știrile devastatoare venite din toate colțurile lumii, însă de fiecare dată

când auzim ceva despre Grecia la buletinele de știri, eu și Marilyn devenim dintr-odată atenți. Voi admira întotdeauna poporul grec, la fel cum nu voi înceta vreodată să fiu recunoscător pentru onoarea de a fi considerat un grec onorific.

291

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 33

DARUL PSIHOTERAPIEI

Mi-am imaginat multă vreme cum ar fi să scriu o carte pentru psihoterapeuții tineri, dar una care să semene cu cartea lui Rilke, Scrisori către un tânăr poet, cu totul specială pentru mine, însă nu găseam niciodată forma și structura unui asemenea proiect. Până

într-o zi din anul 1999, când am vizitat, împreună cu Marilyn, Grădinile Huntington din San Marino, în sudul Californiei. Ne-am dus să vedem peisajele extraordinare, dar mai ales grădina japoneză

și bonsaii săi. Către finalul vizitei am intrat în librăria Huntington, unde am găsit o expoziție nouă cu un titlu interesant, „Cele mai vândute cărți în vremea Renașterii britanice”. Cele mai vândute cărți?

Mi-a atras atenția. M-a surprins faptul că șase din zece cele mai vândute cărți din secolul al XVI-lea erau cărți cu „ponturi”.

Volumul lui Thomas Tusser, de pildă, A Hundred Good Pointes of Husbandry24, din 1570, oferea o sută de ponturi pentru recolte, creșterea animalelor și gospodărie pentru fermieri și nevestele acestora. A cunoscut unsprezece ediții până la finalul secolului.

Cărțile mele, aproape de fiecare dată, au germinat lent în mintea mea, fără evidențierea unui moment unic de concepere. După ce am terminat de trecut în revistă panorama celor mai vândute cărți ale Renașterii, am știut precis cum avea să arate următoarea mea carte.

Trebuia să scriu o carte de sfaturi pentru tinerii terapeuți. Mi-a venit în minte figura unei paciente din trecut, o scriitoare. După ce abandonase două romane neduse până la capăt, m-a anunțat că

luase decizia de a nu mai începe niciodată o carte fără a avea o idee care s-o muște de fund. Ei bine, eu, în ziua vizitei la Huntington, am 24 O sută de sfaturi bune pentru gospodărie.

292

- IRVIN D. YALOM -

simțit că sunt mușcat de fund de o idee, așa că am lăsat totul deoparte și m-am apucat de scris chiar a doua zi.

Procesul a fost cât se poate de simplu. Obișnuiam să țin, încă din primele zile de la Stanford, un dosar pe care scria „Gânduri pentru predare”, în care păstram tot felul de idei și exemple pentru munca mea clinică. Am citit notele de mai multe ori, până când am găsit o idee pe care am dezvoltat-o în mai multe paragrafe. Sfaturile nu erau notate în vreo ordine anume, dar după ce am revăzut cu atenție tot materialul, le-am grupat în cinci categorii: 1. Natura relației terapeut-pacient

2. Metode de explorare a îngrijorărilor existențiale 3. Dificultăți întâmpinate în practica cotidiană a terapiei 4. Folosirea viselor

5. Avantajele și dezavantajele meseriei de terapeut Inițial mi-am dorit ca volumul să conțină o sută de sfaturi, ca în O sută de sfaturi bune pentru gospodărie, dar la numărul optzeci și patru epuizasem deja conținutul dosarului (am continuat să-l alimentez pe măsură ce am primit pacienți noi, iar la ediția a doua a cărții, nouă ani mai târziu, am introdus încă unsprezece sfaturi în carte).

Titlul l-am știut de la bun început: aveam să-l modific pe cel folosit de Rilke, numindu-l Scrisori către un tânăr terapeut. Însă, când mă apropiam de final, s-a produs o coincidență cel puțin uimitoare: am fost invitat de editura Basic Books să particip la o serie de texte didactică intitulată „Scrisori către un tânăr…” (terapeut, matematician, contrarian, catolic, conservator, bucătar etc.). Deși loial editurii, am preferat să refuz invitația. Dar, din moment ce ei aveau de gând să folosească titlul lui Rilke, aveam nevoie de unul nou. O sută de sfaturi pentru un tânăr terapeut nu era posibil, iar 84 de sfaturi pentru un tânăr terapeut a fost respins de toată lumea. Darul 293

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

psihoterapiei a fost sugerat, în cele din urmă, de agenta mea, Sandy Dijkstra. Nu mi-a plăcut cine știe ce, dar nu am avut altul mai bun, iar în timp am ajuns să-l îndrăgesc.

Am scris cartea ca o alternativă la abordarea succintă, după

ureche, orientată pe rezolvarea de probleme, o abordare cognitiv-comportamentală a psihoterapiei, produsă de presiunile economice.

Am luptat și eu împotriva folosirii excesive de medicație în psihiatrie. Lupta continuă și azi, deși cercetările au furnizat o cantitate copleșitoare de informații care indică faptul că rezultatele pozitive ale procesului terapeutic sunt dependente de intensitatea, căldura, autenticitatea și empatia relației terapeutice. Am sperat ca Darul psihoterapiei să ajute la conservarea unei abordări mai umane și mai omenoase a suferinței psihologice.

De aceea am și folosit un limbaj atât de provocator: m-am străduit să le ofer studenților exact opusul a ceea ce au învățat în cursul programelor de formare de orientare comportamentală.

„Evitați diagnosticarea”, „Creați o terapie nouă pentru fiecare pacient”, „Permiteți-i pacientului să devină important pentru voi”,

„Ecran alb? Uitați de asta. Fiți autentici”, „Reveniți oră de oră la aici-și-acum”.

Anumite secțiuni din carte subliniază importanța empatiei și transmit străvechiul sentiment exprimat de dramaturgul roman Terențiu: „Sunt om și nimic din ce este omenesc nu mi-e străin.”

Una dintre secțiuni, „Empatia: a privi lumea prin fereastra pacientului”, descrie una dintre poveștile mele clinice favorite. Una dintre pacientele mele a fost blocată toată adolescența într-o luptă

lungă și amară cu tatăl ei negativist. Dorindu-și mult o reconciliere și un nou început în relația lor, pacienta și-a pus speranțele în drumul de acasă la colegiu – o ocazie rară de a fi doar ea cu tatăl ei pentru câteva ore. Însă călătoria mult anticipată s-a dovedit a fi un dezastru: tatăl ei nu s-a dezmințit, lamentându-se la nesfârșit de firul de apă urât și murdar care șerpuia alături de drum. Pe de altă

294

- IRVIN D. YALOM -

parte, ea nu vedea decât un râuleț curat într-un splendid decor rustic. Așa că a renunțat la ideea de a profita de timpul petrecut împreună, punându-și lacăt buzelor. Cei doi și-au continuat drumul (și viețile) privind în direcții opuse. Mulți ani mai târziu s-a întâmplat să treacă din nou pe drumul acela, remarcând uluită că

de fapt existau două râulețe – câte unul pe fiecare parte a șoselei.