Am mers cu barca pe Gange, am văzut incinerările zilnice de pe malurile râului, hoardele de maimuțe din copaci și de pe acoperișuri și am explorat împrejurimile însoțit de un ghid, un student de colegiu, deținător de motocicletă. Apoi am mers la Sarnath, orașul sfânt budist în care se găsesc multe locuri venerate –
parcul cu căprioare, de exemplu, în care Buddha le-a predat prima dată Dharma acoliților săi, precum și arborele Bodhi, crescut din trunchiul retezat al arborelui original sub care a găsit Buddha iluminarea.
Când am mers la gară pentru a cumpăra un bilet către Calcutta, de unde ar fi trebuit să iau avionul spre Statele Unite, cu escală în Thailanda, vânzătorul m-a informat că nu exista niciun loc disponibil pentru câteva zile. Eram contrariat; gara părea aproape pustie. Întors la hotel, i-am cerut ajutorul directorului, iar acesta m-a elucidat, cu un zâmbet în colțul gurii. Soluția acestei dileme era destul de simplă, iar eu mai aveam multe de învățat despre viața în India. M-a însoțit înapoi la gară, iar odată ajunși acolo mi-a cerut o bancnotă de cinci dolari, pe care i-a strecurat-o vânzătorului. Acesta a scos imediat, plin de respect, biletul solicitat. Când am urcat în tren, am constatat că eram singurul pasager din vagonul de clasa a doua.
Din Calcutta am zburat în Thailanda, unde am vizitat piețele plutitoare și altarele budiste și m-am bucurat de o conversație 234
- IRVIN D. YALOM -
plăcută la ceai cu un profesor budist cu care aranjasem să mă
întâlnesc printr-un prieten de-acasă. La lăsarea serii am fost recuperat de un prieten al vărului meu Jay, împreună cu care am făcut turul laic al orașului. La uriașul restaurant cu specific pescăresc în care am intrat să cinăm, chelnerul nu ne-a adus meniul, ci ne-a rugat să-l însoțim la heleșteul care înconjura restaurantul pentru a ne alege peștele dorit. L-a prins într-o plasă cu mâner, după care ne-a dus la un container imens cu legume, ca să alegem garnitura. M-am străduit cât am putut, cu ajutorul singurelor cuvinte pe care le știam în thailandeză – „Phrik rxn” („nu ardei iuți”) –, să comunic cu chelnerul, dar probabil că am răstălmăcit expresia, întrucât cuvintele mele au stârnit un amuzament atât de zgomotos, că imediat au venit lângă noi alți chelneri dornici să
participe la distracție. După cină, ghidul meu m-a dus la primul și ultimul meu masaj thailandez. O asistentă m-a condus într-o cameră, unde mi s-a cerut să mă dezbrac și să fac un duș, după care am fost acoperit din cap până în picioare cu ulei de masaj, moment în care a intrat în încăpere maseuza, o femeie extraordinar de frumoasă, goală-pușcă, și a început ședința de masaj. Abia după
câteva minute am realizat că înțelesesem greșit termenul „masaj pe tot corpul” – ideea nu era să maseze tot corpul meu, ci să mă maseze cu tot corpul ei. La finalul ședinței, femeia a zâmbit, a făcut o plecăciune și m-a întrebat pe tonul cel mai delicat: „Vă mai doriți și altceva?”
Am luat un autobuz din Bangkok la Chiang Miai, unde am urmărit munca elefanților la curățat pădurea. Acolo am cunoscut un călător austriac, împreună cu care am plătit un ghid pentru o călătorie în canoe pe râul Mae Kok. Ne-am oprit într-un sat de băștinași pentru a ne alătura bărbaților într-un cerc în care se fuma pipa zilnică cu opium, în timp ce de toate muncile tribului se ocupau femeile, desigur. Singura mea experiență cu opiumul nu a fost deloc spectaculoasă: doar o stare de ușoară relaxare psihică, ce 235
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
a ținut mai multe ore. De aici am plecat spre Chiang Rei, trecând în drumul nostru pe lângă o puzderie de temple crenelate smulse parcă dintr-un basm, ce-ți lăsau impresia că vor decola din clipă în clipă. La Chiang Rei am urcat, împreună cu alți turiști, pe un pod care lega Thailanda de Burma, unde la jumătatea drumului eram așteptați vameșii burmanezi cu expresii severe. Ne-au permis să
atingem bariera un moment, cât să putem spune că fusesem în Burma. De aici am zburat în insula Phuket, pentru câteva zile de plimbare pe plajă și scufundări, iar apoi spre casă, în California.
Am iubit excursia asta, dar am plătit și un preț. La puțină vreme după ce m-am întors am dezvoltat o boală ciudată, care m-a necăjit câteva săptămâni cu oboseală, dureri de cap, amețeală și lipsă de apetit. Toți profesorii eminenți de la Stanford au fost de acord că
luasem o boală tropicală, dar ce anume nu și-a dat nimeni seama.
Câteva luni mai târziu am sărbătorit însănătoșirea mea cu o excursie într-o insulă din Marea Caraibilor, unde am închiriat o cabană pentru două săptămâni. În prima zi acolo am tras un pui de somn pe canapea după-amiază. Când m-am trezit, eram plin de înțepături de insecte. Până a doua zi mă simțeam mai rău decât la întoarcerea din India. Am luat imediat avionul spre casă, unde doctorii din Departamentul de Medicină al Stanford au muncit săptămâni întregi ca să mă vindece de febră tropicală și alte boli tropicale. Au aplicat toate testele de diagnostic disponibile medicinei moderne, dar nu au reușit să rezolve misterul bolii mele.
Boala a durat șaisprezece luni, timp în care abia am fost în stare să ajung zilnic la Stanford, având nevoie de foarte multă odihnă. Un prieten apropiat al lui Marilyn i-a spus că multă lume crezuse că
suferisem un atac cerebral. În cele din urmă m-am hotărât să-mi reconstruiesc corpul: m-am înscris la o sală de gimnastică și m-am forțat să mă antrenez zilnic. Oricât de rău m-aș fi simțit, am ignorat cu hotărâre orice implorare sau scuză a corpului, păstrând un ritm constant, care m-a ajutat să-mi recapăt sănătatea. Gândindu-mă
236
- IRVIN D. YALOM -
acum la perioada aceea, îmi amintesc cât de des venea Ben, în vârstă de doisprezece ani pe atunci, în dormitorul meu și stătea în liniște alături de mine. Au fost doi ani în care am dus dorul jocului nostru de tenis, în care nu l-am învățat șah și nu am mers cu el cu bicicleta (deși el își amintește că jucam table și citeam cu glas tare din Cronicile lui Thomas Covenant, Necredinciosul de Stephen Donaldson).
Am rămas de atunci cu o imensă empatie față de bolnavii suferinzi de boli misterioase nondiagnosticabile, cum ar fi sindromul oboselii cronice sau fibromialgia. A fost un capitol întunecat din viața mea, din care nu mai rețin aproape nimic – dar știu că a fost testul suprem al anduranței mele.
Deși nu am mai meditat mulți ani de atunci, am ajuns la un respect mai mare față de practica meditației, parțial deoarece am cunoscut mulți oameni cărora meditația le-a oferit o alinare și o cale spre o viață mai blândă. În ultimii trei ani am citit mai mult pe acest subiect, am discutat cu colegi care o practică și am experimentat cu mai multe abordări. De multe ori, în serile în care mă simt prea agitat, ascult una dintre nenumăratele meditații pentru somn disponibile pe internet, adormind de regulă până la final.
India a fost prima mea experiență profundă cu cultura asiatică.
Dar nu ultima.
237
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 28
JAPONIA, CHINA, BAU ȘI CĂLĂUL DRAGOSTEI
În timp ce mă cazam la hotelul meu din Tokyo, în toamna lui 1987, l-am întâlnit pe psihologul vorbitor de limbă engleză chemat de gazdele mele japoneze de la New York ca translator. Era cazat într-o cameră vecină cu a mea și urma să fie disponibil pe tot parcursul săptămânii mele de conferințe.
— Îmi poți spune mai exact ce voi face aici?, l-am întrebat.
— Directorul programului Spitalului Hasegawa nu mi-a dat detalii despre pianul săptămânii.
— Mă întreb de ce. Am întrebat, dar nu mi-au răspuns: par să fie în mod intenționat secretoși.
M-a privit nedumerit, ridicând din umeri.,
În dimineața următoare ajungeam împreună la Spitalul Hasegawa și eram întâmpinați grațios, cu un buchet imens de flori, de un grup consistent de psihiatri și personal administrativ în holul instituției. Ne-au spus că prima dimineață acolo era un moment special: tot personalul urma să participe la discuția mea despre ședințele grupurilor de terapie dedicate pacienților internați. M-au ghidat spre un auditorium amenajat pentru patru sute de persoane.
Cum comentasem de nenumărate ori despre terapia de grup, mă
simțeam foarte relaxat, așteptând o descriere verbală sau înregistrarea video a unei ședințe. Am descoperit cu uimire că
personalul pregătise o versiune dramatizată a unei ședințe.
Înregistraseră o ședință ținută în ultima lună într-una din secțiile spitalului, o transcriseseră, alocaseră roluri unor membri ai personalului și petrecuseră, evident, multe ore repetând piesa.
Punerea în scenă era foarte lucrată, dar, vai, reda una dintre cele mai jalnice ședințe de grup din câte văzusem. Conducătorii se învârteau în jurul membrilor, oferind sfaturi și recomandând 238
