Unul dintre colegii de cameră era orb, astfel că s-a întâmplat de câteva ori să greșească patul și să trebuiască să-l îndrum către al său. Nu am schimbat niciun cuvânt zece zile. Doar Goenka, și ocazional asistentul său, vorbeau.

Abia când am citit programul am început să-mi fac o idee despre cât de dură era aventura în care mă băgasem. Ziua începea la cinci dimineața, cu o masă ușoară, urmată de învățături despre meditație, incantații și prelegeri, până seara. Singura masă

consistentă era prânzul vegetarian, dar în scurt timp mi-am pierdut apetitul și nu mi-a mai păsat de mâncare – fenomen frecvent în timpul retragerilor.

După micul dejun, ne adunam în sala mare, unde era amenajat un podium ușor înălțat pentru Goenka. Podeaua sălii era acoperită

de saltele, iar în sală nu se găsea, bineînțeles, niciun fel de mobilă.

Cei două sute de participanți ședeau în poziția lotusului, așteptându-l pe Goenka. După câteva minute de liniște, acesta a apărut, escortat de patru însoțitori. Un bărbat cu o statură

impresionantă, frumos, cu pielea de culoarea bronzului, Goenka a deschis sesiunea cu incantații dintr-un vechi text budist în pali, o limbă indo-europeană dispărută, în care se țin slujbele budismului theravada. Avea să procedeze la fel în toate diminețile, cântând cu o voce baritonală extraordinar de plină, care mă înmărmurea.

Indiferent de ce ar fi urmat, știam că plăcerea ascultării incantațiilor lui Goenka era suficientă pentru a justifica neplăcerile excursiei mele. La finalul retragerii am avut grijă să achiziționez câteva discuri cu cânturile sale, pe care le-am ascultat apoi ani la rând în fiecare seară, în timp ce făceam o baie fierbinte.

229

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Când mă întreb de ce m-a impresionat atât de mult vocea lui, primul lucru care îmi vine în minte este vocea tatălui meu acompaniindu-i pe cântăreții de pe un disc de fonograf cu cântece în idiș. Apoi îmi dau seama cât de mult îmi amintește vocea lui Goenka de vocile dascălilor care cântau în sinagogă. În timpul adolescenței, tot ce-mi doream era să scap cât mai repede din sinagogă, dar acum, privind retrospectiv, îmi amintesc că vocile frumoase ale dascălilor nu-mi displăceau întru totul. Bănuiesc că

există în mine o nevoie adânc îngropată de a fi vrăjit și de a alina suferința separării prin intermediul ritualului și al autorității. Cred că există foarte puțini oameni pe lume care să nu simtă această

nevoie. L-am văzut pe împărat în fundul gol și am auzit secretele prea multor oameni sus-puși pentru a mai crede că există persoane imune față de dorința unei atingeri divine.

În primele zile, Goenka a ținut prelegeri și ne-a învățat cum să ne concentrăm asupra respirației, cum să simțim răcoarea aerului inspirat și căldura celui expirat, încălzit de plămâni. Din păcate, din prima zi, după câteva ore, eu am început să întâmpin dificultăți foarte serioase cu poziția lotusului. Nu m-am simțit niciodată

confortabil să stau pe podea, iar acum simțeam dureri la genunchi și la spate. În timpul pauzei de prânz m-am gândit să mă adresez unuia dintre asistenți (deși nu aveam voie să vorbim, în caz de urgență era permis să te adresezi unui asistent). Acesta m-a privit ciudat și s-a întrebat în gura mare ce-oi fi făcut în viața anterioară

de aveam un spate atât de puțin cooperant. Totuși mi-a oferit un scaun din lemn, pe care l-am folosit în tot restul retragerii, singura persoană pe scaun între două sute de acoliți așezați senin în poziția lotusului. Să precizez că remarca asistentului despre viața anterioară a fost singura referință la supranatural pe care am auzit-o în cele unsprezece zile ale retragerii. Atmosfera era disciplinată, deși nu în mod explicit, cel puțin nu până într-o seară în care cineva 230

- IRVIN D. YALOM -

a scăpat un vânt zgomotos. Vreo doi oameni au izbucnit într-un râs strident, urmați imediat de alte opt sau zece persoane care nu s-au oprit minute întregi din râsete. Drept urmare, Goenka și-a încheiat mai repede activitatea, iar în următoarea dimineață am observat că

eram mai puțini: participanții care râseseră nu mai erau prezenți, fiind, cu siguranță, dați afară.

Goenka a început să ne predea învățătura meditației Vipassana în cea de-a treia zi, instruindu-ne să ne concentrăm asupra scalpului până ce simțeam o senzație acolo, poate o mâncărime sau o durere ușoară, după care să ne mutăm atenția la față, până ce o senzație ne semnala să coborâm la următorul segment al corpului, la gât, umeri, până la vârful picioarelor, fără a uita să fim atenți la respirație și fără a uita să conștientizăm starea de impermanență. Toate lecțiile ulterioare s-au concentrat exclusiv pe învățarea tehnicii Vipassana, despre care Goenka ne-a reamintit în nenumărate rânduri că a fost metoda de meditație folosită de Buddha.

Pe lângă instruire și incantații, Goenka a ținut și o serie de prelegeri motivaționale, dintre care majoritatea mi s-au părut dezamăgitoare. Ne asigura că din momentul acela eram bogați, întrucât descoperiserăm o tehnică ce ne permitea să ne folosim timpul cu sens. Puteam medita în stilul Vipassana și când așteptam autobuzul, de pildă, curățându-ne mintea întocmai cum curăță un grădinar florile de buruieni. Astfel, a subliniat el, am avea un avantaj față de cei care doar pierd vremea așteptând autobuzul.

Această ultimă idee, că Vipassana ne-ar permite să dobândim un avantaj asupra celorlalți, mi s-a părut nedemnă, parcă în contradicție cu farmecul spiritual al lui Goenka.

După câteva zile de instruire neîncetată cu Goenka, am avut o revelație care a schimbat complet experiența mea Vipassana. Am început să „dispar”. Am început să simt că-mi curge pe cap o miere care se prelingea încet în jos până îmi acoperea tot trupul. O

senzație delicioasă, ca și cum corpul meu zumzăia sau vibra, care 231

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

m-a condus către o revelație fulgerătoare: am înțeles, într-un final, de ce atât de mulți adepți alegeau să rămână în starea asta săptămâni în șir, uneori chiar ani. Adio, griji, adio, anxietate, sentiment al sinelui sau al separării, bun venit, zumzăit divin și căldură care se mișcă în sus și-n jos prin corp.

Dar, vai, acea stare nelumească a ținut doar o zi și jumătate, după

care a dispărut fără a o mai putea accesa. Mă tem că, una peste alta, eu m-aș fi picat pe mine însumi la cursul de meditație Vipassana.

Faptul că somnul meu a fost dat complet peste cap – rar am prins patru sau, și mai rar, cinci ore de somn în timpul retragerii – nu m-a ajutat deloc. Dereglarea somnului se datora parțial impactului meditației îndelungate, parțial confuziei colegului orb de cameră, care nimerea în patul meu, parțial paznicilor de noapte care dădeau ture și suflau în fluiere din cele folosite de poliție pentru a alunga hoții. Timpul trecea mult prea încet, iar eu eram din ce în ce mai plictisit. În afară de spălatul rufelor, nu prea aveam mare lucru de făcut, așa că le spălam mai des decât era nevoie, ba chiar le și verificam constant să văd dacă se usucă.

Din când în când o zăream pe frumoasa mea tovarășă de drum, fără a vorbi cu ea, bineînțeles, deși eram sigur că mă privește adânc în ochi. În ciuda avertismentului ei că dorințele îndreptate spre viitor tulbură liniștea interioară, mi-am imaginat adesea că ne întâlnim din nou în tren, la plecare, de data asta fără surorile ei. Am încercat din răsputeri să alung asemenea fantezii voluptuoase –

evident că acestea nu sunt de ajutor în căutarea serenității.

Dar cel mai greu îmi era fără cărți! Se întâmplă rar să treacă o zi fără să citesc un capitol sau două dintr-un roman, dar aici fusesem obligat să predau la recepție orice material tipărit. Mă simțeam agitat, ca un drogat în sevraj. Când am găsit o foaie de hârtie în rucsac, am înșfăcat-o imediat și cu un ciot de creion m-am amuzat schițând o poveste. Am pornit de la cuvintele vecinei mele de compartiment: „Amintirile și dorințele îndreptate spre viitor nu fac 232

- IRVIN D. YALOM -

decât să ne tulbure.” Am încercat să-mi imaginez, cu creionul în mână, consecințele acestui gând. Mi l-am imaginat pe Shakespeare adoptând această idee și hotărând să nu mai scrie Regele Lear. Dar nu doar Lear ar fi fost avortat, ci toate marile personaje ale literaturii universale. Ei bine, da, venerarea calmului poate fi minunat de liniștitoare, dar cu ce preț, cu ce preț!

După retragere am luat trenul înapoi la Mumbai, însă pe cele trei surori nu le-am revăzut niciodată. Înainte să părăsesc India, am vrut să vizitez Varanasi, capitala spirituală a Indiei, însă pentru asta a trebuit să trec prin Calcutta și să văd, ca niciodată în viața mea, la ce nivel poate să ajungă mizeria umană. Taxiul care m-a dus de la aeroport în oraș a trecut pe lângă șiruri nesfârșite de cocioabe ale săracilor, din sobele cărora ieșeau nori negri de fum de cărbune, care făceau aerul irespirabil și acopereau lumina soarelui, ziua în amiaza mare. De fiecare dată când ieșeam din hotel eram asaltat de cerșetori doar piele și os, de orbi, leproși și copii emaciați, cu ochii cât cepele. Leproșii mă urmăreau străzi întregi, amenințând să mă

atingă cu rănile lor dacă nu le dădeam de pomană. Îmi umpleam buzunarele cu monede de fiecare dată când ieșeam afară, dar nevoile și sărăcia dimprejur erau inepuizabile. M-am străduit cât am putut să folosesc tehnica Vipassana abia învățată, dar nu am reușit să-mi găsesc liniștea. Practica mea incipientă de meditație era neputincioasă în fața acestei tulburări autentice.

După trei zile petrecute în Calcutta am luat un tren cu care am ajuns în orașul sfânt Varanasi la miezul nopții, singurul turist pe un peron gol. După o oră și-a făcut apariția un cărăuș cu bicicletă, care după o negociere destul de aprinsă a fost de acord să mă ducă la Varanasi și să mă ajute să găsesc cazare. Dar orașul era atât de plin de pelerini budiști, că nu se găsea niciun pat liber. Într-un final, după două ore de căutări, am găsit o cămăruță într-o mănăstire tibetană, suficient de bună, dar gălăgioasă. Am reușit să dorm foarte puțin, din cauza cânturilor tantrice zgomotoase și voioase, 233

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

care nu au încetat toată noaptea. În zilele următoare am participat la seminarii, cursuri de yoga și exerciții de meditație în diverse mănăstiri. Deși nu eram apt de meditație, seminariile și prelegerile mi s-au părut foarte interesante – nu m-am îndoit nicio clipă de marea înțelepciune a tradiției budiste. Dar nici nu mi-a trecut prin cap să mă mai înscriu într-un program de meditație. În momentul acela mi s-a părut că ar fi fost extrem de egoist din partea mea – mă

aștepta viața mea în altă parte: o soție și o familie pe care le iubeam enorm, munca mea și propria metodă de a-i ajuta pe ceilalți.

Am mers cu barca pe Gange, am văzut incinerările zilnice de pe malurile râului, hoardele de maimuțe din copaci și de pe acoperișuri și am explorat împrejurimile însoțit de un ghid, un student de colegiu, deținător de motocicletă. Apoi am mers la Sarnath, orașul sfânt budist în care se găsesc multe locuri venerate –

parcul cu căprioare, de exemplu, în care Buddha le-a predat prima dată Dharma acoliților săi, precum și arborele Bodhi, crescut din trunchiul retezat al arborelui original sub care a găsit Buddha iluminarea.

Când am mers la gară pentru a cumpăra un bilet către Calcutta, de unde ar fi trebuit să iau avionul spre Statele Unite, cu escală în Thailanda, vânzătorul m-a informat că nu exista niciun loc disponibil pentru câteva zile. Eram contrariat; gara părea aproape pustie. Întors la hotel, i-am cerut ajutorul directorului, iar acesta m-a elucidat, cu un zâmbet în colțul gurii. Soluția acestei dileme era destul de simplă, iar eu mai aveam multe de învățat despre viața în India. M-a însoțit înapoi la gară, iar odată ajunși acolo mi-a cerut o bancnotă de cinci dolari, pe care i-a strecurat-o vânzătorului. Acesta a scos imediat, plin de respect, biletul solicitat. Când am urcat în tren, am constatat că eram singurul pasager din vagonul de clasa a doua.

Din Calcutta am zburat în Thailanda, unde am vizitat piețele plutitoare și altarele budiste și m-am bucurat de o conversație 234

- IRVIN D. YALOM -

plăcută la ceai cu un profesor budist cu care aranjasem să mă

întâlnesc printr-un prieten de-acasă. La lăsarea serii am fost recuperat de un prieten al vărului meu Jay, împreună cu care am făcut turul laic al orașului. La uriașul restaurant cu specific pescăresc în care am intrat să cinăm, chelnerul nu ne-a adus meniul, ci ne-a rugat să-l însoțim la heleșteul care înconjura restaurantul pentru a ne alege peștele dorit. L-a prins într-o plasă cu mâner, după care ne-a dus la un container imens cu legume, ca să alegem garnitura. M-am străduit cât am putut, cu ajutorul singurelor cuvinte pe care le știam în thailandeză – „Phrik rxn” („nu ardei iuți”) –, să comunic cu chelnerul, dar probabil că am răstălmăcit expresia, întrucât cuvintele mele au stârnit un amuzament atât de zgomotos, că imediat au venit lângă noi alți chelneri dornici să

participe la distracție. După cină, ghidul meu m-a dus la primul și ultimul meu masaj thailandez. O asistentă m-a condus într-o cameră, unde mi s-a cerut să mă dezbrac și să fac un duș, după care am fost acoperit din cap până în picioare cu ulei de masaj, moment în care a intrat în încăpere maseuza, o femeie extraordinar de frumoasă, goală-pușcă, și a început ședința de masaj. Abia după

câteva minute am realizat că înțelesesem greșit termenul „masaj pe tot corpul” – ideea nu era să maseze tot corpul meu, ci să mă maseze cu tot corpul ei. La finalul ședinței, femeia a zâmbit, a făcut o plecăciune și m-a întrebat pe tonul cel mai delicat: „Vă mai doriți și altceva?”

Am luat un autobuz din Bangkok la Chiang Miai, unde am urmărit munca elefanților la curățat pădurea. Acolo am cunoscut un călător austriac, împreună cu care am plătit un ghid pentru o călătorie în canoe pe râul Mae Kok. Ne-am oprit într-un sat de băștinași pentru a ne alătura bărbaților într-un cerc în care se fuma pipa zilnică cu opium, în timp ce de toate muncile tribului se ocupau femeile, desigur. Singura mea experiență cu opiumul nu a fost deloc spectaculoasă: doar o stare de ușoară relaxare psihică, ce 235