pe motivele spitalizării.
M-am străduit să le ofer observatorilor – infirmiere, rezidenți la psihiatrie și studenți – un rol activ în cadrul grupului, ceea ce a dus la o contribuție sporită din partea lor. Aplicând un chestionar, am aflat că pacienții considerau că ultimele douăzeci de minute ale ședințelor (discuția cu observatorii) erau cele mai prețioase! Mai mult, unii pacienți obișnuiau să arunce un ochi în camera 220
- IRVIN D. YALOM -
observatorilor la începutul ședințelor, iar atunci când camera era goală, aveau tendința de a absenta. Reacțiile lor erau similare cu reacțiile grupurilor de ambulatoriu. Munca de terapie este facilitată
atunci când pacienții îi văd pe observatori și obțin feedback de la aceștia.
Pentru grupul zilnic de pacienți puțin funcționali am conceput un model care includea o serie de exerciții sigure și structurate de autodezvăluire, empatie, antrenare a aptitudinilor sociale și identificarea a dorințelor de schimbare personală.
Și, în final, pentru a regla și problema moralului scăzut al personalului, am conceput un grup procesual săptămânal – adică
un grup în care membrii personalului (inclusiv directorul medical și asistenta-șefă) discutau despre relațiile dintre ei. Un grup de tipul ăsta este greu de condus, dar poate fi un instrument neprețuit în ameliorarea tensiunilor dintre angajați.
După ce, doi ani, am condus grupuri de pacienți internați, am decis să iau o pauză sabatică (profesorii de la Stanford au dreptul la șase luni sabatice o dată la șase ani, cu salariu întreg, sau douăsprezece luni, cu jumătate de salariu) pentru a scrie o carte despre abordarea terapiei de grup destinate pacienților internați.
Intenția mea a fost de a merge din nou la Londra, unde avusesem parte de condiții excelente pentru scris, dar Marilyn a insistat să
mergem la Paris. Așadar, în vara lui 1981 am plecat către Franța, împreună cu Ben, fiul nostru în vârstă de doisprezece ani (Eve era deja studentă la medicină, Reid terminase colegiul la Stanford, iar Victor studia la colegiul Oberlin).
Am început excursia cu o vizită la bunii noștri prieteni Stina și Herant Katchadourian, la casa lor situată pe o insulă în largul coastei Finlandei. Herant făcuse câțiva ani parte din Departamentul de Psihiatrie de la Stanford, unde dovedise aptitudini executive atât de bune, că fusese numit în posturile de mediator al universității și 221
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
decan al studenților. Era un conferențiar talentat, iar cursul său de sexualitate umană a ajuns legendar, de departe cel mai frecventat curs din istoria Universității Stanford. Stina, soția sa, era jurnalist, traducător și autor, având interese similare cu Marilyn, iar Nina, fiica lor, a devenit prietenă pe viață cu Ben.
Insula era un refugiu de basm, acoperită de pini și tufe de afine, înconjurată de o întindere de apă amenințătoare. Cât am stat la ei, Herant m-a convins să fac saltul șocant din saună în apele înghețate ale Mării Nordului, salt pe care l-am făcut – dar doar o dată. Din Finlanda am luat feribotul de noapte la Copenhaga. De obicei am rău de mare numai dacă mă uit la poza unei bărci, dar o mică doză
de marijuana m-a ajutat să plutesc liniștit până la Copenhaga, unde am ținut un atelier de o zi pentru terapeuții danezi. Am văzut și din obiectivele turistice, vizitând mormintele lui Søren Kierkegaard și Hans Christian Andersen, îngropați foarte aproape unul de celălalt în cimitirul Assistens.
Ajunși la Paris, ne-am instalat într-un apartament situat la etajul cinci al unui bloc fără lift, pe rue Saint-André-des-Arts, în Arondismentul Cinci, la trei străzi de Sena. Marilyn m-a ajutat să
obțin un birou rezervat de guvernul francez profesorilor străini, aflat la o stradă distanță de rue Mouffetard.
Am avut parte de o ședere minunată. Ben cobora și urca în fiecare dimineață cele cinci etaje pentru a lua croasante și Internațional Herald Tribune, înainte de a se urca în metroul parizian cu destinația École Internaționale Bilingue. Marilyn lucra la o nouă
carte, Maternity, Mortality, and the Literature of Madness, o lucrare de critică literară psihologică. I-am cunoscut pe mulți dintre prietenii ei francezi și am fost invitați la multe dineuri, însă comunicarea era destul de dificilă: puțini dintre ei vorbeau engleză, iar progresele mele în franceză au fost modeste, deși am lucrat din greu cu un profesor particular. La întâlnirile sociale m-am simțit, în general, ca idiotul satului.
222
- IRVIN D. YALOM -
În liceu și în colegiu am făcut germană, limbă în care m-am descurcat destul de bine, probabil din cauza similarității cu idiș, pe care o vorbeau părinții mei acasă. Dar ceva din inflexiunile și cadența limbii franceze mi-a zădărnicit eforturile de a o învăța. E
posibil să aibă legătură cu incapacitatea mea de a reține sau de a reproduce o melodie. Gena antitalentului la limbi străine trebuie că
vine de la mama, care a avut probleme foarte serioase în procesul de învățare a limbii engleze. Însă mâncarea franțuzească…
Așteptam cu nerăbdare mai ales croasanții de dimineață și gustările de la cinci după-amiaza. Strada noastră era o arteră comercială
pietonală, cu standuri stradale care-ți aruncau sub nas căpșune dumnezeiești de dulci și buticuri gourmet unde găseai pate din ficat de pasăre și terine de iepure. În brutării și patiserii, eu și Marilyn căutam tarte aux fraises des bois, iar Ben – pain au chocolat.
Deși nu înțelegeam suficientă franceză pentru a o însoți pe Marilyn la teatru, am mers cu ea la câteva concerte – un memorabil contratenor la Sainte-Chapelle și un Offenbach exaltant la Châtelet –
dar cel mai mult m-am bucurat de muzee. Cum să nu fi apreciat nuferii lui Claude Monet, mai ales după ce noi trei călătoriserăm cu trenul la casa de la țară a lui Monet, în Giverny, unde am văzut podurile etajate, în stil japonez, suspendate deasupra grădinilor plutitoare de nuferi. M-am plimbat prin încăperile de la Luvru, zăbovind în special în sălile artifactelor egiptene și persane și în fața maiestuoasei Frize a Leilor din Susa, din cărămidă satinată.
În timpul minunatei șederi în Paris am scris Inpatient Group Psychoterapy în șase luni; mult, mult mai repede decât restul cărților mele. Este, de asemenea, singura carte pe care am dictat-o.
Conducerea de la Stanford a fost suficient de generoasă cât să o trimită cu noi pe secretara mea, Bea Mitchell, căreia îi dictam în fiecare dimineață două sau trei pagini de ciornă pe care ea le transcria, iar după-amiaza corectam, rescriam și mă pregăteam pentru paginile de a doua zi. Cu Bea Mitchell eram și prieten 223
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
apropiat, astfel că ne plimbam zilnic împreună două străzi, până pe rue Mouffetard, unde luam prânzul la una dintre multele terase cu specific grecesc.
Inpatient Group Psychoterapy a fost publicată de Basic Books în 1983, devenind ulterior un ghid de practică a terapiei de grup în multe secții de internare. Mai mult, eficacitatea acestei abordări a fost demonstrată ulterior de un număr de studii empirice. Cu toate acestea, nu am revenit niciodată la lucrul cu pacienți internați, preferând să-mi dedic timpul aprofundării gândirii existențialiste.
Am decis să-mi continui educația filosofică studiind gândirea estică, un domeniu în care eram complet ignorant și pe care îl evitasem cu totul în Psihoterapia existențială. În ultimele luni ale șederii la Paris am început să citesc în direcția asta și să discut cu profesori de la Stanford, printre care un fost rezident, James Tenzel, care participase la mai multe retrageri, alături de un cunoscut învățător budist, S.N. Goenica, în ashramul acestuia, Dhamma Giri, în Igatpuri, India. Toți specialiștii cu care m-am consultat m-au convins că lectura era insuficientă și că important era să mă implic într-o practică meditativă personală. Așa că în decembrie, spre finalul perioadei petrecute în Franța, am spus la revedere Parisului, lui Marilyn și Ben, care au mai rămas o lună, și am plecat singur către Goenka, în India.
224
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 27
CĂLĂTORIE ÎN INDIA
Această călătorie, din care îmi amintesc multe detalii, în ciuda celor treizeci și cinci de ani scurși de atunci, a fost plină de evenimente. Fiind tot mai interesat și tot mai conștient de realitatea practicilor meditative, întâmplările acestei călătorii au căpătat o intensitate ieșită din comun.
Aterizez în Bombay, azi Mumbai, în timpul festivalului anual Chaturthi, când mulțimi uriașe de oameni omagiază statuile enorme ale lui Ganesh, zeul cu cap de elefant. Nu am călătorit de mult de unul singur și sunt încântat de o aventură nouă într-o lume nouă. A doua zi plec într-un drum de două ore cu trenul de la Mumbai la Igatpuri, într-un compartiment cu trei surori indiene drăguțe, îmbrăcate în robe șofran-deschis și magenta.
Cea mai frumoasă dintre ele stă lângă mine. Mirosul parfumului ei cu arome de scorțișoară și cardamom îmi inundă nările. Arunc din când în când câte o privire cu colțul ochiului la tovarășele mele de călătorie – frumusețea lor îmi taie respirația –, dar mare parte din drum admir pe fereastră incredibilele peisaje. Trenul urmărește albia unui râu plin de cete de oameni care se bălăcesc și cântă, scufundând mici statuete ale lui Ganesh în apă. Mulți dintre ei țin în mâini globuri galbene din hârtie presată. O abordez pe femeia de lângă mine, arătând cu degetul pe fereastră: „Scuzați-mă, mi-ați putea spune ce se întâmplă afară? Ce cântă oamenii?”
Se întoarce spre mine, mă privește direct în ochi și-mi răspunde într-o splendidă engleză cu accent indian:
— Ei spun: „Iubite Canapati, te așteptăm și anul viitor.”
— Canapati?, întreb eu.
Celelalte două femei ciripesc între ele.
Vecina mea îmi răspunde:
225
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
— Știu că limba și obiceiurile noastre sunt foarte derutante. Dar poate că ați auzit de numele mai comun al acestei zeități, Ganesh.
