Omul în căutarea sensului vieții, o carte emoționantă și impresionantă, scrisă în 1946, a fost citită de milioane de oameni din întreaga lume, rămânând până azi una dintre cele mai vândute cărți din domeniul psihologiei. Frankl povestește în paginile ei ce a trăit în timpul Holocaustului și cum a fost salvat de hotărârea sa de a-și împărtăși povestea cu întreaga lume. Am ascultat în mai multe ocazii principala sa prelegere despre sensul vieții: era un vorbitor excelent, iar prelegerile sale erau de fiecare dată inspiratoare.
Cu toate acestea, vizita lui la Stanford, câteva luni mai târziu, a fost destul de problematică. Când ne-a vizitat acasă, împreună cu soția sa, am înțeles că nu se simțea deloc confortabil în cultura californiană informală. Într-un rând, menajera noastră, o tânără
originară din Elveția, care locuia la noi și ne ajuta cu copiii, a venit plângând la noi în urma muștruluirilor lui: îi ceruse o ceașcă de ceai, iar ea i-l servise într-o cupă de ceramică, nu de porțelan.
O demonstrație clinică susținută pentru rezidenții de la Stanford a luat o întorsătură catastrofică. Abordarea lui terapeutică
(logoterapie) consta, în linii mari, în stabilirea, în urma unei 14 Personaj din Alice în Țara Minunilor.
175
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
investigații de zece sau cincisprezece minute, a sensului pe care ar trebui să-l aibă viața pacientului, sens pe care Frankl i-l prescria acestuia într-o manieră cu totul autoritară. La un moment dat în timpul unui interviu demonstrativ, unul dintre rezidenții mai sfidători, cu păr lung și sandale în picioare, s-a ridicat în picioare și a părăsit încăperea în semn de protest, bombănind: „Așa ceva este inuman!” Un moment urât pentru toată lumea, în urma căruia Viktor nu a putut fi îmbunat cu nicio scuză, solicitând insistent ca rezidentul respectiv să fie dat afară din program.
De câte ori am încercat să-i ofer un feedback, acesta a fost interpretat ca o critică răutăcioasă. Am corespondat o vreme după
vizita sa în California, iar la un moment dat mi-a trimis un manuscris, cerându-mi o opinie critică. Un pasaj descria, cu detalii amănunțite, o conferință susținută la Harvard, în timpul căreia audiența s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat frenetic de cinci ori la rând. Nu știam cum să procedez: îmi solicitase comentariile totuși așa că după ce m-am chinuit o vreme cu formularea unui răspuns, am decis să fiu sincer. I-am spus, cât de gentil am fost în stare, că o concentrare atât de intensă asupra aplauzelor deturna atenția de la prezentare, iar unii cititori ar fi putut fi tentați să creadă că investea prea mult în momentul aplauzelor. Mi-a răspuns în cel mai scurt timp: „Irv, tu pur și simplu nu înțelegi – nu ai fost acolo: ei CHIAR
s-au ridicat în picioare și mi-au oferit cinci rânduri de aplauze.”
Uneori și cei mai buni dintre noi sunt orbiți de propriile răni și propria nevoie de apreciere.
Am citit foarte recent povestea autobiografică a profesorului Hans Steiner, student al Universității Medicale din Viena în anii 1960, actualmente coleg și prieten la Stanford, care și-a permis o perspectivă cu totul diferită. Hans a avut parte de o experiență
extrem de pozitivă cu Viktor Frankl în timpul studiilor la Viena: l-a descris ca pe un profesor excelent, a cărui abordare creativă era o 176
- IRVIN D. YALOM -
veritabilă gură de aer proaspăt în contrast cu rigiditatea celorlalți profesori de psihiatrie din Viena.
Ani mai târziu am participat împreună cu Frankl la o mare conferință de psihoterapie, unde am asistat la prelegerea sa pornind de la Omul în căutarea sensului vieții. A încântat audiența și a primit ovații răsunătoare, ca de obicei. Ne-am întâlnit la final și m-a îmbrățișat cu căldură, atât el, cât și soția lui. După un alt număr de ani, când lucram la Psihoterapia existențială, am parcurs lucrările sale și am înțeles, mai mult ca niciodată, importanța contribuțiilor sale inovative și esențiale în domeniul nostru. Mai aproape de zilele noastre, am fost captivat de portretul fotografic în mărime naturală
al lui Viktor Frankl, cu prilejul vizitei la o școală de psihoterapie din Moscova care oferă studii doctorale în logoterapie. Privind îndelung portretul, am realizat brusc magnitudinea curajului, dar și profunzimea suferinței sale. Despre traumele ororilor văzute la Auschwitz știam din cartea sa, dar în timpul întâlnirilor timpurii din Viena și Stanford nu fusesem pregătit să empatizez pe deplin cu el sau să-i ofer susținerea pe care aș fi fost capabil să i-o ofer. O
greșeală pe care am știu s-o evit în relațiile viitoare cu alte figuri proeminente ale domeniului, cum ar fi Rollo May.
177
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 21
CU FIECARE ZI MAI APROAPE
Scrierea acestor memorii mă obligă să arunc o privire înapoi peste traiectoria muncii mele de-o viață ca scriitor. La un moment dat am făcut o tranziție, de la scrierea unor articole de cercetător și a unor cărți pentru alți universitari la scrieri despre psihoterapie destinate unui public mai larg, iar primele ițe ale acestei metamorfoze le identific începând cu o carte stranie, cu titlu bizar, Cu fiecare zi mai aproape, publicată în 1974. Este cartea în care mă
îndepărtez de limbajul cercetărilor cantitative și încerc să calc pe urmele povestitorilor pe care i-am citit întreaga viață. Habar nu aveam pe atunci că voi ajunge să predau psihoterapie cu ajutorul a patru romane și trei volume de povestiri.
Metamorfoza mea a început la sfârșitul anilor 1970, când am introdus-o în grupul meu de terapie pe Ginny Elkins, beneficiara bursei Stegner pentru scriere creativă la Stanford. Terapia sa a fost problematică din cauza timidității sale extreme și a reticenței de a solicita sau de a oferi atenție grupului. În câteva luni și-a terminat bursa și și-a găsit un post în învățământul seral, fiindu-i imposibil să mai ajungă la întâlnirile grupului.
Ginny își dorea să continue terapia cu mine, individual, dar nu-și permitea tariful Stanford, astfel că i-am propus un aranjament neobișnuit. Am fost de acord să renunț la tarif dacă era și ea de acord să scrie după fiecare sesiune un rezumat în care descrie toate sentimentele și gândurile ne verbalizate în timpul petrecut împreună. Eu, la rândul meu, aveam să fac același lucru, iar rezumatele noastre aveau să ajungă într-un plic sigilat la secretara mea. Apoi, după câteva săptămâni de terapie, fiecare citea rezumatele celuilalt.
178
- IRVIN D. YALOM -
De ce această propunere stranie, neobișnuită? În primul rând, Ginny avea o percepție nerealistă asupra mea – în jargonul psihoterapiei, prezenta un transfer pozitiv în creștere: mă idealiza, era politicoasă cu insistență și se infantiliza în prezența mea. Am considerat că aflarea gândurilor mele brute și necenzurate, dar mai ales a dubiilor și a nesiguranțelor în legătură cu maniera în care aș fi putut să o ajut, ar fi fost un instrument de testare a realității util pentru ea. Am decis, așadar, să fiu deschis în terapie, sperând că
asta o va impulsiona pe ea să facă la fel.
Însă a mai existat un motiv, unul mai personal: îmi doream nespus să fiu scriitor; scriitor adevărat. Munca scrierii unui manual academic de cinci sute de pagini, urmată de colaborarea la o monografie de cercetare a grupurilor de întâlnire, tot de cinci sute de pagini, mă sufocaseră. Mi-am imaginat că planul cu Ginny ar fi putut să-mi ofere un exercițiu neobișnuit, o oportunitate de a sparge cătușele profesiei mele, o șansă să-mi descopăr vocea, exprimând orice îmi venea în minte după fiecare ședință. În plus, Ginny fiind o abilă făuritoare de cuvinte, m-am gândit că s-ar simți mai confortabil dacă ar avea șansa să comunice prin scris, mai degrabă decât oral.
Schimbul nostru de notițe o dată la câteva luni a fost deosebit de instructiv. Studiindu-și relația, participanții la procesul terapeutic sunt scufundați mai profund în întâlnirea lor. Terapia noastră a fost îmbogățită cu fiecare nouă lectură. Mai mult, rezumatele au furnizat o experiență de tip Rashomon 15: orele petrecute împreună au fost experimentate foarte diferit, fiecare dintre noi apreciind alte părți ale ședințelor. Interpretările mele elegante și strălucite? Vai mie, nici măcar nu le-a observat! A apreciat, în schimb, mici gesturi personale pe care eu abia le sesizam: complimentele pentru hainele 15 Film din 1950 al regizorului japonez Akira Kurosawa, în care povestea este spusă prin perspectiva a patru personaje.
179
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
sau înfățișarea sa, scuzele mele stânjenite după o întârziere de câteva minute, chicotele mele stârnite de ironia ei, sfaturile despre metodele de relaxare.
Am folosit rezumatele în cadrul cursurilor mele de psihoterapie pentru rezidenții la psihiatrie mulți ani după încheierea terapiei noastre, fiind uimit de fiecare dată de interesul studenților față de vocile și viziunile noastre diferite. Citindu-i-le lui Marilyn, ea a fost de părere că sunau ca un roman epistolar, sugerând să fie publicate sub forma unei cărți. S-a oferit imediat voluntar să le editeze. La puțin timp după asta a plecat într-o vacanță la schi cu Victor, fiul nostru, în timpul căreia a profitat de diminețile în care Victor lua lecții de schi pentru a curăța și a clarifica rezumatele noastre.
Ginny a fost foarte entuziasmată de proiectul editorial: avea să
fie prima sa carte, iar noi ne-am înțeles să împărțim drepturile de autor pe din două, oferindu-i 20% lui Marilyn pentru contribuția sa.
Basic Books a publicat cartea în 1974, cu titlul Cu fiecare zi mai aproape. Privind retrospectiv, sugestia lui Marilyn pentru subtitlu, O
