— Mulțumesc. Dar de ce îl scufundă în apă?
— Ritualul ne învață despre legea cosmică: ciclul de la formă la lipsă de formă este etern. Statuetele lui Ganesh sunt făcute din lut și se dizolvă în apă, revenind la lipsa de formă. Corpul piere, dar zeul care îl locuiește rămâne același.
— Foarte interesant, mulțumesc. O ultimă întrebare: de ce țin oamenii globurile acelea galbene în mâini?
Cele trei femei au chicotit din nou auzindu-mi întrebarea.
— Globurile reprezintă luna. O legendă veche spune că Ganesh a mâncat prea multe ladoo…
— Ladoo?
— Este o plăcintă de-a noastră, o bilă din făină care se prăjește și se acoperă cu sirop de cardamom. Lui Ganesh îi plăceau foarte mult și într-o noapte a mâncat atât de multe că s-a rostogolit pe o parte și i-a plesnit stomacul. Luna, singurul martor al acestei întâmplări, s-a amuzat nespus, nemaiputându-se opri din râs. Ganesh s-a enervat și a alungat-o din Univers. Dar, în scurtă vreme, tuturor, inclusiv zeilor, li s-a făcut atât de dor de Lună, așa că au creat un grup care să meargă la Domnul Shiva pentru a-l ruga să-l îmbuneze pe fiul său, Ganesh. Luna însăși a mers și și-a cerut scuze de la acesta.
Ganesh a cedat și i-a redus pedeapsa: de atunci Luna este invizibilă
o zi pe lună și parțial vizibilă în restul zilelor.
— Mulțumesc, i-am spus. Ce poveste fascinantă. Și ce nostim e zeul ăsta cu cap de elefant!
Tovarășa mea de drum se gândește o clipă și apoi îmi răspunde:
— Vă rog să nu subestimați seriozitatea religiei din cauza comentariilor mele. Trăsăturile lui Ganesh sunt interesante – fiecare înseamnă ceva.
Își desface pandantivul cu Ganesh pe care îl purta la gât, sub robă, și-l ridică la nivelul ochilor mei.
226
- IRVIN D. YALOM -
— Priviți-l cu atenție, îmi spune. Fiecare trăsătură a sa conține un mesaj important. Capul său mare ne îndeamnă să gândim profund; urechile mari, să ascultăm cu atenție; ochii mari, să ne concentrăm cu seriozitate. Ah, iar gura lui mică ne îndeamnă să vorbim mai puțin, iar eu mă întreb acum dacă nu cumva vorbesc prea mult.
— Oh, nu. Nici gând.
E atât de frumoasă, că pe alocuri mi-e greu să mă concentrez la ce spune, dar nu pomenesc nimic despre asta, desigur.
— Te rog, continuă. Spune-mi, de ce are doar un colț?
— Pentru a ne aminti să ne lepădăm de ce e rău și să păstrăm doar ce e bun.
— Și ce ține în mână? Pare un topor.
— Da. Ne sugerează să tăiem atașamentele.
— Sună foarte budist, îi spun.
— Să nu uităm că Buddha a ieșit din imensitatea oceanului lui Shiva.
— Și încă o întrebare. Ce e cu șoarecele de sub piciorul său? L-am văzut în toate statuile.
— Ah, păi asta e cea mai interesantă trăsătură dintre toate, îmi răspunde ea.
Ochii ei mă pătrund; simt că mă topesc în privirea ei.
— Șoarecele simbolizează „dorința”. Ganesh ne învață că trebuie să ținem dorințele sub control.
Deodată, auzim scrâșnetul frânelor și trenul se oprește. Vecina mea, al cărei nume nu l-am aflat, spune:
— Ne apropiem de Igatpuri și trebuie să-mi adun lucrurile. Eu și surorile mele mergem la o retragere de meditație Vipassana organizată aici.
— Oh, și eu merg acolo. M-am bucurat mult de conversația noastră. Poate vom putea continua discuția – la ceai sau la ora prânzului?
Ea scutură din cap afirmativ:
227
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
— Vai, dar acolo nu vom putea vorbi…
— Nu înțeleg. Ai spus nu, dar din cap ai spus da.
— Da, da, mișcările noastre din cap sunt întotdeauna o problemă
pentru americani. Când dăm din cap în sus și-n jos înseamnă nu, dar când scuturăm capul într-o parte și-n cealaltă, înseamnă da. Știu că e tocmai pe dos de cum sunteți voi obișnuiți.
— Deci ai vrut să spui nu. Dar de ce? De ce nu vom putea vorbi?
— În retragere nu putem vorbi. Regula, legea retragerilor Vipassana, este tăcerea nobilă – niciun fel de discuție, unsprezece zile. Și la fel și aia, adaugă, arătând cu degetul la cartea din poala mea. Nu trebuie să existe niciun fel de distragere de la scopul retragerii.
— Atunci, la revedere, îi spun, adăugând cu speranță: Poate vom mai vorbi în tren, când plecăm de-acolo.
— Nu, bunul meu prieten, nu trebuie să ne gândim la asta.
Goenka ne învață să trăim numai în prezent. Amintirile și dorințele îndreptate spre viitor nu fac decât să ne tulbure.
M-am gândit adesea la cuvintele sale de despărțire. „Amintirile și dorințele îndreptate spre viitor nu fac decât să ne tulbure.” Ce mult adevăr în cuvintele astea, dar cu ce preț imens. Nu cred că sunt capabil sau dispus să plătesc un asemenea preț.
Ajuns la Igatpuri, am luat un taxi până la centrul de meditație, în apropiere, unde m-am înregistrat și mi s-a cerut să fac o donație.
Întrebând care era suma medie plătită de participanți, mi s-a răspuns că majoritatea erau săraci și nu donau nimic. Am dat 200 de dolari, considerând că e o sumă modestă pentru o retragere de unsprezece zile, cu masă și cazare. Însă cei de la recepție au fost atât de uimiți de generozitatea mea, că i-am văzut cum își apleacă
capetele în semn de respect. Privind în jurul meu, am constatat, cu oarecare îngrijorare, că eram singurul vestic dintre cele aproximativ două sute de persoane prezente pentru înregistrare!
228
- IRVIN D. YALOM -
Un membru al personalului mi-a încuiat toate cărțile într-un dulap din fața biroului, după care m-a condus în zona dormitoarelor. Am fost repartizat într-o cameră de doar cinci locuri, poate datorită donației mele generoase. Ne-am salutat în tăcere.
