(cu alte cuvinte, singurătatea), ci la una dintre formele 214

- IRVIN D. YALOM -

fundamentale de izolare: ideea că venim și plecăm singuri din această lume. Într-o poveste veche, intitulată Oricine18 un bărbat este vizitat de îngerul morții, care îl informează că i-a sosit ceasul și trebuie să meargă la judecată. Omul îl imploră pe înger să-l lase să

ia pe cineva cu el, iar acesta îi răspunde: „Sigur – dacă găsești pe cineva care ar vrea să meargă.” Restul poveștii descrie încercările nereușite ale omului de a găsi pe cineva care să-l însoțească – un văr, de exemplu, îi spune că nu poate să meargă deoarece suferă de crampe la degetul mic de la picior. Într-un final, găsește pe cineva care să meargă cu el, dar, așa cum îi stă bine oricărei povești creștine moralizatoare, nu este vorba despre o ființă, ci despre faptele sale bune. Singura alinare pe care o putem avea în ceasul morții este conștiința faptului că am trăit o viață dreaptă.

Eu abordez izolarea în primul rând din perspectiva relației terapeut-pacient, a dorinței de a fuziona unul cu celălalt și a fricii de individuație. Pe măsură ce se apropie de moarte, mulți oameni devin conștienți că odată cu ei va pieri și toată lumea lor unică și separată – tot ce au văzut și au auzit și toate experiențele necunoscute pentru alții, inclusiv pentru partenerii de viață. Trecut de optzeci și cinci de ani, simt tot mai acut acest tip de izolare. Mă

gândesc la lumea copilăriei mele – reuniunile de duminică seara de la mătușa Luba, mirosurile emanând din bucătărie, coastele la grătar, tsimmes- urile, cholent- ul19, partidele de Monopoly, partidele de șah cu tata, mirosul paltonului din blană de miel persan al mamei – și mă cutremur când realizez că toate acestea există acum doar în memoria mea.

Discuția ultimei teme, sensul, atinge întrebări ca „De ce suntem aici? Dacă totul este efemer, atunci ce sens poate să aibă viața? Care 18 Everyman (Oricine) sau The Summoning of Everyman, este o poveste apărută

în spațiul britanic în timpul dinastiei Tudorilor, în jurul anului 1530. Autorul a rămas anonim.

19 Mâncăruri din legume (uneori și carne) specific evreiești.

215

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

este rostul vieții?”. Am fost întotdeauna mișcat de povestea lui Allen Wheelis, în care acesta aruncă un băț pe care câinele său, Monty, să-l aducă înapoi:

Dacă mă aplec să ridic un băț, el trece automat în fața mea.

Tocmai s-a întâmplat ceva grozav. Are o misiune… Nici prin gândnu i-ar trece să evalueze misiunea. Este dedicat întru totulîndeplinirii ei. Ar fi în stare să alerge sau să înoate oricât, să treacă

de orice obstacol, doar să recupereze bățul ăla.

După ce l-a recuperat, îl aduce înapoi: misiunea lui nu e doar să-lrecupereze, ci să-l și returneze. Totuși, când se apropie de mine, semișcă tot mai încet. Vrea să mi-l dea și să-și încheie misiunea, darurăște să facă asta, deoarece va trebui din nou să aștepte…

E norocos că mă are pe mine să-i arunc bățul. Eu Îl aștept peDumnezeu să mi-l arunce pe-al meu. Aștept de multă vreme. Cineștie când sau dacă se va întâmpla vreodată să se uite din nou la mineși să-mi permită, așa cum îi permit eu lui Monty, să-mi îndeplinescmisiunea?

E reconfortant să crezi că Dumnezeu are un scop pentru noi.

Oamenilor nonreligioși li se pare neplăcut să știe că trebuie să-și arunce singuri bățul. Cât de plăcut ar fi să știm că există undeva acolo un adevărat sens al vieții, unul palpabil, și nu doar sentimentul unui sens al vieții? Îmi amintesc de comentariul lui Ovidiu: „Îi face bine omului să creadă că există zei. Să credem, așadar, că ei există.”

Deși am perceput adesea Psihoterapia existențială ca manualul unui curs inexistent, nu am intenționat niciodată să creez un nou domeniu în terapie. Intenția mea a fost să-i ajut pe terapeuți să fie mai conștienți de problemele existențiale din viața pacienților lor. În anii din urmă au apărut mai multe organizații ale terapeuților existențialiști, iar în 2015 am vorbit în videoconferință la primul congres internațional de mari dimensiuni de terapie existențială, 216

- IRVIN D. YALOM -

organizat la Londra. Deși accentul tot mai serios pe chestiunile existențiale în psihoterapie mă bucură, conceptul de școală separată

de terapie îmi creează dificultăți. Organizatorii congresului au întâmpinat probleme uriașe în stabilirea unei definiții coerente a noii școli. În definitiv, vor exista întotdeauna pacienți care vin la terapie în primul rând pentru probleme de natură interpersonală, de stimă de sine, sexuale ori legate de dependență, iar pentru aceștia, întrebările existențiale s-ar putea să nu aibă o relevanță

imediată. Această realitate are implicațiile ei în formare. Arareori trece o săptămână fără ca un student să mă întrebe unde se poate forma în psihoterapie existențială. Le sugerez tuturor să se formeze mai întâi ca terapeuți generali, să învețe o gamă de abordări terapeutice și să se familiarizeze cu materialul specializat al psihoterapiei existențiale mai târziu, în timpul programelor postuniversitare sau în timpul supervizării.

217

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

Capitolul 26

GRUPURILE DE PACIENȚI INTERNAȚI ȘI PARISUL

În 1979 mi s-a cerut să fiu, temporar, directorul medical al secției de internări psihiatrice de la Stanford. La vremea aceea, spitalizarea pe motive psihiatrice era într-o dezordine generală la nivel național: companiile de asigurări tăiaseră fondurile pentru spitalizarea psihiatrică, insistând ca pacienții să fie transferați urgent în secții și facilități mai puțin costisitoare. Cum majoritatea pacienților erau internați doar o săptămână sau chiar mai puțin de-atât, componența grupurilor era rareori aceeași de la o ședință la alta, întâlnirile devenind haotice și ineficiente. Această debandadă a fost motivul principal pentru care moralul personalului a ajuns la cele mai joase cote înregistrate vreodată.

Eu nu plănuiam să inițiez un alt proiect de terapie de grup, dar eram neliniștit și căutam o provocare. Cu biroul curat și cartea de terapie existențială încheiată, eram pregătit pentru un nou proiect.

Încrederea mea profundă în eficiența terapiei de grup și provocarea tentantă de a crea o nouă metodă de conducere a grupurilor de pacienți internați m-au făcut să accept poziția oferită pe o perioadă

de doi ani. Pentru partea de medicație în secție am recrutat un psihiatru absolvent al programului Stanford (psihofarmacologia nu s-a numărat niciodată printre punctele forte sau interesele mele), iar eu m-am concentrat, în principal, pe conceperea unei noi abordări în terapia de grup pentru secțiile de pacienți internați ce-și modificau constant componența. Am început cu o serie de vizite la întâlnirile de grup ale secțiilor de internare ale celor mai importante spitale psihiatrice din țară. Peste tot domnea confuzia: nici măcar cele mai cunoscute spitale universitare nu aveau programe eficiente pentru grupurile de pacienți internați. Dat fiind ritmul accelerat al schimbărilor, conducătorii de grup erau obligați să introducă unul 218

- IRVIN D. YALOM -

sau doi membri noi la începutul fiecărei sesiuni, pe care îi invitau să

explice de ce se aflau în spital. Relatările lor – împreună cu răspunsurile smulse de terapeuți de la ceilalți membri ai grupului –

umpleau, aproape invariabil, tot timpul ședințelor. Oamenii nu păreau să beneficieze prea mult de pe urma grupurilor, iar gradul de uzură al acestora era ridicat. Era nevoie de o strategie cu totul diferită.

Unitatea de terapie intensivă de la Stanford dispunea de douăzeci de locuri pentru pacienți, pe care i-am împărțit în două

grupuri de șase până la opt membri, după nivelul de funcționalitate al acestora (restul pacienților, în general persoane abia spitalizate în unitatea de terapie intensivă, erau prea dezorganizați pentru a putea fi încadrați într-unul din grupuri în primele zile de spitalizare). După câteva experimente am ajuns la un format cu care puteam lucra. Schimbările fiind rapide, am renunțat la ideea continuității de la o sesiune la cealaltă și am dezvoltat o nouă

paradigmă: viața fiecărui grup avea să se consume într-o singură ședință, conducătorului revenindu-i responsabilitatea de a face ședința cât mai eficientă și cât mai valoroasă cu putință. Pentru pacienții înalt funcționali am conceput o schemă în patru pași: 1. Fiecare pacient, pe rând, formula planul abordării unei probleme interpersonale la care să lucreze în cadrul ședinței (sarcină care consuma aproximativ o treime din timpul ședinței).

2. Restul întâlnirii era dedicat îndeplinirii planului fiecărui pacient.

3. Apoi, la finalul ședinței, observatorii (studenți, rezidenți la medicină, psihologie sau consiliere și infirmiere care asistau la ședință printr-o fereastră-oglindă) intrau în cameră și comentau desfășurarea ședinței, în timp ce pacienții îi observau dintr-un cerc exterior.

219

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

4. În ultimele zece minute, membrii grupului răspundeau discuției postședință a observatorilor.

Primul pas, formularea unui plan, era cel mai dificil, atât pentru pacienți, cât și pentru terapeuți. În concepția mea, planul nu trebuia să vizeze motivele pentru care fuseseră internați pacienții – vocile înspăimântătoare pe care poate le auzeau, efectele adverse ale medicației antipsihotice sau vreun eveniment traumatizant din viața lor. Planul trebuia să abordeze, în schimb, o problemă din relația cu ceilalți – de exemplu, „Sunt singur. Am nevoie de prieteni, dar nu vrea nimeni să stea în preajma mea”, „De fiecare dată când mă deschid, oamenii mă ridiculizează” sau „Simt că

oamenii mă găsesc respingător și mă consideră o pacoste și vreau să

aflu dacă e adevărat.”

Următorul pas al terapeutului era să transforme afirmațiile de tipul acesta într-un plan de acțiune aici-și-acum. Când un membru al grupului spunea „Sunt singur…”, terapeutul îi putea răspunde cu „Poți spune mai multe despre felul în care te simți singur aici, în grupul ăsta?”, „De cine din grupul nostru ai dori să te apropii?” sau

„Să investigăm, în continuare, rolul pe care-l joci tu în însingurarea ta în cadrul grupului de azi.”

Terapeutul trebuie să fie foarte activ, dar când lucrurile funcționează bine, membrii grupului se ajută unii pe alții să-și îmbunătățească comportamentul interpersonal, cu rezultate semnificativ mai bune decât atunci când întâlnirea se concentrează