A fost extraordinar să locuim în centrul Vienei, unde a trăit Freud. M-am scufundat în lumea lui, plimbându-mă pe străzile pe care s-a plimbat el, vizitând cafenelele și minunându-mă de clădirea masivă de apartamente, de cinci etaje, nesemnalizată, de pe Bergstrasse 19, unde Freud a locuit patruzeci și nouă de ani. Ani mai târziu, clădirea a fost achiziționată de Fundația Sigmund Freud și transformată în muzeul Sigmund Freud, marcat cu un banner mare și roșu la intrare, dar la vremea vizitei mele nu exista niciun indiciu că locuise și lucrase vreodată acolo. Autoritățile orașului montaseră plăci din alamă pe casele multor vienezi mai mult sau mai puțin proeminenți, inclusiv în câteva locuri în care a stat Mozart, dar nimic care să semnalizeze căminul de-o viață al lui Freud.
170
- IRVIN D. YALOM -
Vizita acasă la Freud și plimbările pe străzile Vienei mi-au prins de minune treizeci de ani mai târziu, când am scris Plânsul lui Nietzsche. Pornind de la aceste amintiri și de la fotografiile realizate atunci, am reușit să creez o scenografie vizuală credibilă pentru întâlnirile imaginare dintre Nietzsche și faimosul medic vienez Josef Breuer, fostul mentor al lui Freud.
Principala mea responsabilitate pedagogică în Viena a fost pregătirea unui curs despre viața și munca lui Freud pentru studenții de la Stanford. Cele patruzeci de prelegeri pregătite au devenit baza cursului „înțelegerea lui Freud”, predat rezidenților în următorii cincisprezece ani. Am accentuat mereu, în fața studenților, că Freud nu este doar creatorul psihanalizei (care acoperă mai puțin de 1% din oferta terapeutică de azi), ci inventatorul întregului domeniu al psihoterapiei: acesta nu a existat în nicio formă înainte de Freud. Deși am criticile mele față de analiza freudiană tradițională de azi, întotdeauna am respectat foarte mult creativitatea și curajul lui Freud. Mă gândesc adesea la el când fac terapie. Recent, de pildă, întâlnind un pacient bântuit de obsesii obscene față de membrii familiei sale, m-am gândit imediat la observația lui conform căreia în spatele acestui gen de obsesie persistentă se află adesea furia. Regret că Freud nu mai e deloc la modă astăzi. După cum mi-am intitulat unul din capitolele din Darul psihoterapiei, „Freud nu s-a înșelat întotdeauna”.
În ajunul plecării de la Stanford la Viena am suferit două
evenimente traumatice semnificative. În primul rând, am fost zdruncinat de moartea lui Al Weiss, răpus de cancer al glandelor suprarenale, pe care îl știam din perioada în care a fost rezident la Stanford. Eu și Al am fost, printre alte lucruri, parteneri de pescuit la suliță, mergând împreună în excursii în Baja.
Apoi, la o programare la stomatolog în ajunul plecării, dentistul a descoperit o leziune suspectă pe gingiile mele. Mi-a făcut o biopsie, rămânând ca raportul patologic să-l iau după revenirea de la Viena.
171
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Chiar atunci citeam despre cancerul bucal care l-a răpus pe Freud, provocat probabil de fumatul intensiv de trabuc, și am început să
mă îngrijorez în legătură cu obiceiurile mele de fumător: fumam pipă mare parte din zi, alegând în fiecare zi altă pipă din colecția mea, ca să mă bucur de aroma tutunului Balkan Sobranie. La Viena, tot așteptând raportul, am devenit extrem de anxios la gândul că aș
fi putut afla în scurt timp că sufăr de același tip de cancer de care a murit Freud.
M-am lăsat de fumat din prima săptămână în care am ajuns la Viena, ceea ce mi-a provocat probleme cu somnul, dar și un consum excesiv de bomboane cu gust de cafea cu care-mi astâmpăram poftele papilelor. Până la urmă am primit o telegramă de la doctorul meu, în care mă anunța că rezultatul era negativ. Chiar și așa, până a venit familia mea, am fost în doliu după prietenul meu.
Am încercat să mă forțez să lucrez – sosisem la Viena cu o săptămână mai devreme pentru a pregăti cele patruzeci de prelegeri
–, dar eram atât de anxios, încât am decis să solicit ajutor. Am încercat să ajung la consultație la un eminent terapeut vienez, Viktor Frankl, autorul popularei lucrări Omul în căutarea sensului vieții, dar serviciul de mesagerie automată de la cabinetul său m-a informat că era plecat peste Ocean într-un turneu de conferințe.
După sosirea soției și a copiilor mei, m-am liniștit și am început să mă simt mai confortabil, astfel încât șederea noastră de trei luni la Viena, împreună cu studenții de la Stanford, a ajuns să fie o experiență pozitivă, de neuitat pentru noi toți. Cei doi copii mai mari erau deosebit de încântați de contactul zilnic cu studenții. Am luat fiecare masă împreună cu ei, inclusiv masa la care l-am sărbătorit pe Ben când a împlinit un an. Un tort mare și-a făcut dintr-odată apariția pe masa noastră și toți studenții au cântat
„Mulți ani trăiască”, în timp ce Eve l-a ținut pe sărbătorit în brațe în fața audienței. Marilyn i-a dus pe toți copiii, individual, la Sacher 172
- IRVIN D. YALOM -
Hotel, pentru a savura din pe bună dreptate celebrele sachertrote, cele mai bune produse de patiserie din câte am gustat în viața mea.
I-am însoțit pe studenți și în două excursii de grup. Prima a fost o călătorie cu vaporul pe Dunăre, într-un moment în care fluviul era împrejmuit de milioane de exemplare orbitoare de floarea-soarelui, complet deschise, cu fața întoarsă spre soare în drumul său de la răsărit la apus. Ziua s-a încheiat cu un tur al Budapestei, gri și austeră sub ocupația rusească, dar încă fermecătoare. Apoi, chiar la finalul semestrului, am însoțit grupa într-o excursie cu trenul la Zagreb, unde ne-am și despărțit unii de ceilalți. Cum pe copii îi lăsasem în campusul Stanford cu bona lor, eu și Marilyn am închiriat o mașină pentru câteva zile și am coborât splendida și memorabila coastă dalmată până la Dubrovnik, traversând apoi idilicul peisajul rural al Serbiei.
Cu toate că timpul meu la Viena a fost dedicat cu precădere cursurilor și studenților, mi-a fost imposibil să rezist comorilor culturale. Marilyn mi-a fost ghid prin muzeul Belvedere, revelându-mi lucrările lui Gustav Klimt și Egon Schiele, pe care i-am așezat de atunci, alături de Vincent Van Gogh, printre pictorii mei preferați.
Cu toate că nu am menționat niciodată numele lui Klimt în discuțiile mele cu editorii germani, ani mai târziu aceștia au ajuns să
folosească imagini din lucrările sale pentru aproape toate traducerile cărților mele în germană.
Copiii s-au plimbat în parcurile înverzite ale orașului, atenți să
nu calce pe iarbă – ca să evite să fie certați de doamnele vieneze mai în vârstă – și au făcut drumeții în pădurile din jurul orașului, unde oamenii se salutau cu un prietenos „Grüss Gott”12. Și, desigur, nu am ratat opera, bucurându-ne de o punere în scenă de neuitat a 12 Expresie în limba germană, aproximativ echivalentă cu românescul „Doamne-ajută“.
173
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Povestirilor lui Hoffman13. Viena ne-a oferit o panoramă opulentă a unei lumi legendare care abia își revenise de pe urma trecutului său nazist. Nici în cele mai nebunești vise nu mi-aș fi imaginat că
patruzeci de ani mai târziu acest oraș avea să premieze una dintre cărțile mele, distribuind 100.000 de exemplare gratuit în cadrul unei sărbători de o săptămână.
Spre finalul șederii noastre am reușit să dau de Viktor Frankl la telefon, m-am prezentat ca profesor de psihiatrie la Stanford și i-am mărturisit că mă confruntam cu niște probleme și aveam nevoie de ajutor. Mi-a spus că era extrem de ocupat, dar a propus să ne vedem în după-amiaza aceleiași zile.
Frankl, un bărbat scund, grizonant și atractiv, m-a întâmpinat amical în ușă, devenind imediat interesat de ochelarii mei de vedere, despre care ar fi vrut să știe unde fuseseră realizați. Nu aveam nici cea mai vagă idee, așa că mi i-am scos de la ochi și i-am dat lui. Erau niște rame ieftine, achiziționate dintr-un lanț
californian numit Four Eyes, iar după o inspecție sumară și-a pierdut interesul față de ei. I-am spus că ramele groase, de culoarea oțelului, ale ochelarilor săi, erau destul de frumoase. A zâmbit și m-a condus în sufragerie, indicându-mi cu o fluturare de mână un corp imens de bibliotecă plin cu traduceri ale lucrării sale Omul în căutarea sensului vieții.
Ne-am așezat într-un colț luminos al sufrageriei sale și Frankl a început conversația scuzându-se că nu vom putea sta foarte mult, întrucât tocmai ce revenise în ziua precedentă dintr-o excursie în Marea Britanie și rămăsese treaz până la patru dimineața răspunzând scrisorilor fanilor săi. Mi s-a părut straniu: parcă ar fi încercat să mă impresioneze. Mai mult, nu m-a întrebat nimic despre motivele care mă făcuseră să-l caut, arătându-se în schimb foarte interesat de comunitatea psihiatrică de la Stanford. Mi-a pus 13 Operă fantastică de Jacques Offenbach.
174
- IRVIN D. YALOM -
multe întrebări, virând imediat, degajat, spre descrierea rigidității comunității psihiatrice vieneze, care refuzase să-i recunoască
contribuțiile. Aveam tot mai mult impresia că mă aflam la petrecerea cu ceai a Pălărierului Nebun14: eu îl căutasem pentru o consultație terapeutică, dar el căuta consolarea mea pentru că fusese tratat nerespectuos de comunitatea profesioniștilor din Viena.
Tânguirile lui s-au întins pe toată durata ședinței, în timpul căreia nu m-a întrebat absolut nimic despre motivul venirii mele la el. În următoarea noastră întâlnire, a doua zi, m-a întrebat dacă ar fi fost posibil să fie invitat pentru a conferenția în fața studenților și angajaților psihiatrici de la Stanford, în California. I-am promis că
aveam să încerc să aranjez ceva.
