Am înțeles ce trebuia să fac și n-am mai stat pe gânduri.
— Lasă-mă să-ți spun ceva poate important pentru tine.
Am ezitat – presiunea unei autoexpuneri atât de profunde mă
făcea să mă simt nesigur.
— Tu semeni foarte bine cu soția unui prieten apropiat – au existat câteva momente, la ultima întâlnire, când pentru o clipă sau două am crezut că în scaunul tău se află ea, nu tu. Am ajuns să fiu prieten cu femeia cu care semeni, deși la început îmi părea excesiv de ascuțită și dominatoare și nu mă simțeam confortabil în preajma ei. Știu că sună ciudat, motiv pentru care mă și simt atât de stânjenit, dar îți spun asta deoarece e posibil ca sentimentele mele 298
- IRVIN D. YALOM -
față de ea să fi fost redirecționate inconștient către tine. Și cred că tu reacționezi la asta.
Am tăcut câteva clipe, după care am adăugat:
— Dar, Joyce, vreau să fiu limpede, nu simt asta față de tine. Sunt de partea ta cu totul. Simt compasiune și sunt dedicat ajutorului pe care aș putea să ți-l ofer.
Joyce a fost atât de uimită încât a plâns.
— Îți mulțumesc pentru acest dar. Am fost pe la mulți psihiatri, dar ești primul care împărtășește ceva personal cu mine. Azi nu mai vreau să plec din cabinetul tău – aș sta de vorbă douăsprezece ore.
Mă simt minunat.
Pacienta mea a recepționat dezvăluirea mea în spiritul în care am făcut-o și din momentul acela relația noastră a început să se schimbe radical. Am muncit mult, cu intensitate, nerăbdător înainte de toate ședințele. Cum să descriu intervenția mea? Cred că a fost un act de compasiune, de iubire. Alte cuvinte nu găsesc.
299
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 34
DOI ANI CU SCHOPENHAUER
Lecturile mele de filosofie au fost întotdeauna concentrate pe Lebensphilosophie, școala gânditorilor care abordează sensul și valorile vieții. Îi includ aici pe mulți dintre grecii antici, pe Kierkegaard, pe Sartre și, desigur, pe Nietzsche. Pe Arthur Schopenhauer, ale cărui idei despre influența subconștientă a dorinței sexuale le-au precedat pe ale lui Freud, l-am descoperit mai târziu. Pentru mine, Schopenhauer a deschis calea către psihoterapie. „Fără Schopenhauer nu ar fi existat Freud”, cum spune Philip, personajul meu din Soluția Schopenhauer.
Schopenhauer a fost aspru, neînfricat și extrem de izolat. Un Don Quijote de secol XIX, dezlănțuit împotriva tuturor forțelor, inclusiv a religiei. Dar a fost și un om tulburat, investind în lucrările sale mult din energia nefericirii, a pesimismului și a neobositei sale mizantropii. Gândiți-vă la viziunea asupra relațiilor umane exprimată în bine-cunoscuta sa parabolă a porcilor spinoși: aerul rece îi forțează să se strângă unii în alții, dar în felul ăsta se rănesc unii pe ceilalți cu ghimpii. După un timp descoperă că le e mai bine să păstreze o oarecare distanță. De aceea omul (ca Schopenhauer) care deține o abundență de căldură internă ar face bine să stea departe de ceilalți.
Primul contact cu pesimismul său profund a fost năucitor. M-am mirat că a avut abilitatea de a continua să gândească și să
muncească, în ciuda unei asemenea disperări. Mai târziu am înțeles că el considera că înțelegerea poate ușura din povara și celor mai nefericite personaje. Deși ființe efemere, ne place să simțim că
înțelegem, chiar și atunci când cunoașterea ne dezvăluie cele mai primare impulsuri și ne confruntă cu scurtimea vieții. În „Vanitatea existenței”, scria:
300
- IRVIN D. YALOM -
Un om nu este niciodată fericit, dar nu contenește să-și piardă
toată viața tânjind după ceva ce în opinia lui l-ar face fericit; rareoriîși atinge scopurile, iar când o face e numai spre dezamăgirea sa;sfârșește mai mult epavă și revine în port cu catargul și velaturiledistruse. La final nici nu mai contează dacă a fost fericit saunefericit; căci viața lui a fost doar un continuu moment prezentevanescent, iar acum s-a sfârșit.
În plus față de pesimismul său extrem, Schopenhauer suferea de o proastă dispoziție cronicizată din pricina tulburărilor provocate de dorințele sale sexuale intense și de incapacitatea sa de a relaționa cu ceilalți altfel decât sexual. A cunoscut fericirea doar în copilărie, înainte de înflorirea sexualității, și în anii târzii, odată cu domolirea apetitului. Așa scria în lucrarea sa majoră, Lumea ca voință și reprezentare, de pildă:
Copilăria, o vreme-n care teribila activitate a sistemului genitalîncă moțăie, în timp ce creierul a ajuns deja la deplinătatea funcțiilorsale, este cu adevărat epoca inocenței și a fericirii, binecuvântareavieții, Paradisul pierdut spre care privim cu dor tot restul vieții.
Dar afirmații pozitive la Schopenhauer n-o să găsiți; a fost de-un pesimism neobosit:
Niciun om sincer și cu mințile intacte nu și-ar dori, la finalulvieții, să mai treacă o dată prin ea. Un asemenea om ar prefera dedeparte nonexistența desăvârșită.
Cu cât am aflat mai multe despre Arthur Schopenhauer, cu atât mai tragică mi s-a părut viața lui: ce trist că unul dintre cele mai mari genii a fost atât de tulburat în toată viața lui. A fost un om, 301
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
cred eu, care-ar fi avut nespus de multă nevoie de terapie. Relația cu părinții săi aduce cu o dezolantă dramă oedipiană. Mai întâi și-a înfuriat tatăl refuzând să participe la afacerile mercantile ale familiei. În schimb, își adora mama, o foarte populară romancieră, într-atât încât, după suicidul tatălui, Arthur, în vârstă de șaisprezece ani, a devenit atât de insistent în încercările de a o poseda și controla, că Johanna Schopenhauer s-a văzut nevoită să
rupă relațiile cu fiul său, cu care nu a mai vorbit niciodată în ultimii cincisprezece ani ai vieții ei. Se temea atât de mult să nu fie înmormântat fără să fi murit de-a binelea, că a lăsat scris în testament să nu fie îngropat până ce corpul său nu începe să
polueze aerul de țară cu duhoarea sa.
Studiindu-i viața, am început să mă întreb dacă psihoterapia l-ar fi ajutat. Aș fi găsit oare, dacă m-ar fi consultat, o cale de a-i alina suferințele? Am început să-mi imaginez scene din terapia noastră și am ajuns, treptat, să conturez liniile unui roman despre Schopenhauer.
Schopenhauer la terapie – imaginați-vă una ca asta! Oh, da, da –
și încă ce provocare delicioasă! Dar cine să fi jucat rolul terapeutului în povestea asta? Schopenhauer s-a născut în 1788, cu o sută de ani înainte de apariția psihoterapiei. Am cochetat mai multe săptămâni cu ideea unui fost iezuit empatic, citit, de formație filosofică, care i-ar fi putut oferi prilejul unor retrageri de meditație intensivă pe care probabil nu le-ar fi refuzat. Ideea avea potențialul ei. La vremea lui Schopenhauer existau sute de iezuiți fără lucru: ordinul iezuiților a fost destrămat de Papă în 1773, reluând ființă abia patruzeci și nouă
de ani mai târziu. Însă acest scenariu nu s-a coagulat niciodată, așa că am abandonat ideea.
M-am hotărât, în schimb, să creez o clonă Schopenhauer, un filosof contemporan lui, înzestrat cu aceeași inteligență, aceleași interese și aceleași trăsături particulare. Și așa apărut Philip. Pe el îl puteam plasa în secolul XX, când exista deja psihoterapia. Dar ce tip 302
