„principiu al simetriei”, care postulează că starea noastră de neființă
de după moarte este identică cu starea noastră dinaintea nașterii, și totuși gândul stării de „preexistență” nu generează anxietate.
Filosofii au atacat de-a lungul secolelor acest argument, dar eu îl găsesc fermecător în simplitatea sa și la fel de valabil încă. I-a alinat pe mulți pacienți, dar și pe mine.
Citind mai multe despre argumentele lui Epicur de risipire a fricii de moarte, am descoperit o idee incendiară pentru o următoare carte, idee care m-a captivat luni întregi. Iat-o mai jos.
Un om este terorizat de un coșmar înfiorător: este urmărit, noaptea, în pădure, de un animal înfricoșător. Aleargă cât îl țin puterile, se împiedică, simte cum sare bestia pe el și realizează că acesta este momentul morții sale. Se trezește țipând, înecat în sudoare, cu inima să-i sară din piept. Sare din pat, trage niște haine pe el, iese glonț din dormitor și din casă și pleacă să găsească pe cineva – un bătrân, un gânditor, un vindecător, un preot, un doctor –, oricine ar putea să-l ajute să scape de teroarea morții.
Mi-am imaginat o carte compusă din opt sau nouă capitole și fiecare să înceapă cu același paragraf: coșmarul, trezirea și plecarea în căutarea ajutorului. Dar acțiunea se desfășoară în fiecare capitol în alt secol! Primul capitol se desfășoară în secolul al III-lea î.e.n. în Atena, iar personajul dă fuga în Agora, zona în care erau localizate cele mai importante școli de filosofie. Trece de Academie, fondată
de Platon, dar condusă acum de nepotul acestuia, Speusippus; trece de Lyceum, școala lui Aristotel; trece de stoici și de cinici și ajunge, într-un final, în Grădina lui Epicur, unde i se permite să intre odată
cu răsăritul soarelui.
308
- IRVIN D. YALOM -
Un alt capitol s-ar fi putut desfășura pe vremea lui Augustin, altul în timpul Reformei, altul pe vremea lui Schopenhauer, la finalul secolului al XVIII-lea, altul în zilele lui Freud, altul la vremea lui Camus și Sartre și unul poate într-o țară musulmană sau budistă.
Dar fiecare la rândul său. Am decis să termin episodul din Grecia lui Epicur, anul 300 î.e.n., după care să trec la următorul în ordine cronologică. M-am documentat luni în șir despre viața din Grecia acelor timpuri, despre îmbrăcăminte, tipuri de mic dejun, obiceiurile de peste zi. Am studiat texte istorice și filosofice din prezent sau din perioada aceea, am citit romane cu acțiunea în Grecia antică (cele scrise de Mary Renault și alții) și am ajuns la concluzia tristă că cercetarea necesară scrierii tuturor capitolelor cărții mi-ar ocupa tot restul vieții. Am abandonat proiectul cu mult regret. Este singura carte pe care am început-o fără s-o termin.
Mi-am reorientat atenția spre discutarea scrierilor lui Epicur într-o carte de nonficțiune despre anxietatea morții, carte care a luat treptat forma cărții Privind soarele în față, publicată în 2008. Privind soarele în față urmărește gândurile mele despre moarte provocate de practica clinică, atât cu pacienți sănătoși, cât și cu pacienți în stadii terminale. Titlul este inspirat de maxima lui François de La Rochefoucauld, autor francez din secolul al VII-lea: „Un om nu poate privi soarele sau moartea în față” Deși folosesc o parte din maximă ca titlu, cartea încearcă să o contrazică, argumentând că privirea morții în față poate să aducă multe beneficii.
Mi-am ilustrat ideea nu doar cu povestioare clinice, ci și literare.
Ebenezer Scrooge, de pildă, personajul lui Dickens din Poveste de Crăciun, începe povestea ca un individ nefericit și izolat, pentru ca finalul să-l găsească transformat într-un om bun, generos și iubit.
De unde i-a venit transformarea? Dickens l-a trecut pe Scrooge printr-o doză tare de terapie existențială de șoc, în scena în care 309
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
fantoma viitorului Crăciun îi permite să-și vadă mormântul și numele trecut pe piatra funerară.
În Privind soarele în față, confruntarea cu moartea funcționează ca o experiență de trezire, una care ne învață cum să trăim mai deplin.
Terapeuții deschiși față de aceste procese o văd adesea. Cum spuneam mai devreme, le-am sugerat de multe ori pacienților să
deseneze o linie și să-și imagineze că un capăt este nașterea, iar celălalt moartea lor. Le cer să marcheze locul în care se află în prezent pe linie și să mediteze la asta câteva momente. Filmul Yalom’s Cure 25 începe cu vocea mea sugerând acest exercițiu.
Eu nu am auzit, în toți anii formării mele, o singură discuție despre moarte în timpul seminariilor de terapie sau discuțiilor de caz. Parcă toată breasla mai urma încă sfatul lui Adolf Meyer, decanul de cursă lungă al psihiatrilor americani – „Nu te scărpina unde nu te mănâncă” –, cu alte cuvinte, nu deschide subiecte problematice înaintea pacientului, în special în direcții în care s-ar putea să nu mai fim capabili să oferim alinare. Eu am adoptat poziția opusă: din moment ce moartea ne mănâncă tot timpul, pacienții au multe de câștigat atunci când sunt ajutați să-și clarifice poziția față de ea.
Sunt pe deplin de acord cu scriitorul existențialist de origine cehă
Milan Kundera, care scria că uitarea ne oferă un fel de previzionare a morții. Cu alte cuvinte, moartea ne înspăimântă nu doar prin răpirea viitorului, dar și a trecutului. Recitindu-mi cărțile, adesea nu-mi pot aminti figurile și numele pacienților despre care am scris: i-am deghizat atât de bine că nu-i mai recunosc nici eu. Mă gândesc cu dor uneori la toate orele intime și dureroase petrecute cu persoane pierdute astăzi în negurile memoriei.
Sunt de părere că multe dintre neplăcerile despre care vorbesc pacienții la terapie au în spate o anxietate legată de moarte. Să ne 25 Terapia Yalom (documentar regizat de Sabine Gisiger în 2014).
310
- IRVIN D. YALOM -
amintim, de pildă, de disconfortul care însoțește aniversările rotunde (vârsta de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani), care ne reamintesc de trecerea inexorabilă a timpului. O pacientă mi-a povestit recent despre câteva nopți consecutive de coșmaruri îngrozitoare. Într-unul era amenințată de un intrus; în altul simțea cum cade prin spațiu. A menționat că se apropia de aniversarea de cincizeci de ani și se gândea cu teamă la petrecerea organizată de familie. Am insistat să exploreze toate conotațiile vârstei de cincizeci de ani pentru ea. Mi-a spus că cincizeci de ani însemna deja bătrânețe și-și amintea cât de bătrână părea mama ei la cincizeci de ani. Ambii părinți muriseră la aproape șaptezeci de ani, așa că știa că trecuse de a doua treime din viață. Nu mai vorbise niciodată, până la întâlnirea noastră, în mod deschis despre cum va muri, despre înmormântarea ei, despre credințele ei religioase și, cu toate că am avut parte de ședințe dureroase, cred că limpezirea procesului a făcut-o să se simtă eliberată. Multe dintre momentele importante ale vieții sunt infiltrate de anxietatea morții – sindromul cuibului gol, pensionarea, criza vârstei de mijloc, aniversările absolvirii liceului sau facultății – precum și în suferința care ne încearcă la moartea celorlalți. Cred că cele mai multe coșmaruri sunt provocate de o anxietate a morții scăpată de sub control.
Acum, când scriu rândurile acestea, la zece ani după ce am scris Privind soarele în față – zece ani mai aproape de moartea mea –, nu cred că aș mai putea scrie la fel de dezamăgitor pe acest subiect cum am scris atunci. Mi-am pierdut, în ultimul an, nu doar sora, ci și trei dintre cei mai buni și mai vechi prieteni – Herb Kotz, Larry Zaroff și Bob Berger.
Cu Larry și Herb am fost coleg în colegiu și la medicină. Am fost parteneri la orele de disecție și colegi de cameră în stagiatură. Noi trei, împreună cu soțiile, am făcut multe vacanțe împreună în diferite locuri: la Poconos, în estul coastei Maryland, la Hudson Valley, Cape May și Napa Valley. Ne plăceau enorm zilele și nopțile 311
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
petrecute împreună și discuțiile, mersul cu bicicleta, jocurile și mesele împreună.
Larry s-a bucurat de o lungă carieră de chirurg cardiolog în Rochester, New York, după care, după treizeci de ani de practică, a schimbat direcțiile și și-a luat doctoratul în istoria medicinei la Stanford. În anii din urmă le-a predat literatură studenților de colegiu și mediciniștilor, până ce a fost răpus brusc de ruptura unui anevrism aortic. În scurta cuvântare ținută la înmormântarea sa, am încercat să detensionez atmosfera povestind o excursie făcută de noi șase la Poconos, în epoca în care Larry trecea prin faza lui de neglijență vestimentară și a intrat într-un restaurant rafinat îmbrăcat cu un tricou foarte ponosit. Ne-am luat toți de el până ce s-a ridicat de la masă și a plecat. S-a întors după zece minute arătând destul de șic: cumpărase cămașa chelnerului (acesta, din fericire, avea una de rezervă în vestiar). Dar, deși îmi propusesem să spun o istorioară care să relaxeze atmosfera, abia am reușit să formulez și să emit cuvintele.
Herb, format inițial ca ginecolog, apoi ca oncolog, a suferit de demență progresivă. Și-a trăit ultimii ani într-o asemenea stare de confuzie și durere fizică, încât am simțit că l-am pierdut cu mult înainte să moară, la fel ca pe sora mea. Eram prea afectat de gripă ca să zbor la Washington, D.C., la înmormântarea sa, dar am trimis printr-un prieten câteva cuvinte, ca să fie rostite la mormântul lui.
M-am simțit ușurat pentru el și familia lui, dar asta nu m-a împiedicat să izbucnesc pe neașteptate în plâns, într-o scurtă
plimbare prin San Francisco, la ora exactă a înmormântării lui Herb, când mi-am amintit o scenă la care nu mă gândisem de multă
vreme. În colegiu și în facultate, eu și Herb obișnuiam să jucăm duminicile pinacle cu unchiul său, Louie, care era burlac și locuia cu familia lui. Louie, un om adorabil, cu tendințe ipohondre, începea fiecare seară cu anunțul prin care ne informa că nu știa dacă va putea juca bine, deoarece exista, și arăta cu degetul spre cap, „o 312
- IRVIN D. YALOM -
problemă la mansardă”. Acesta era indiciul la care ne scoteam stetoscoapele nou-nouțe și tensiometrele ca să-i luăm pulsul, să-i ascultăm inima și, pentru o taxă de cinci dolari, să-l declarăm sănătos. Louie juca atât de bine, că bancnotele de cinci dolari nu rămâneau prea mult în buzunarele noastre: aproape de fiecare dată, la finalul serii, se ridica de la masă cu banii recuperați și încă ceva pe deasupra.
Iubeam aceste seri. Dar unchiul Louie e mort de mult și acum, după ce ne-a părăsit și Herb, mă încearcă o singurătate năucitoare când realizez că nu mai există niciun martor al unei scene atât de îndepărtate. Ea există acum doar în mintea mea, undeva printre misterele trosnetelor circuitelor neuronale; când voi muri și eu, se va pierde definitiv. Sunt lucruri pe care le știu, în sens abstract, de zeci de ani, am vorbit despre ele în cărți și în conferințe și în multe ore de terapie, însă acum le simt; simt că odată cu noi se sting și toate amintirile noastre prețioase, voioase și unice.
