nespuse.
Sau în scrisoarea sosită o zi mai târziu:
…Ca să mă exprim direct, știu că veți aprecia asta, întrucâtînțeleg că într-o zi nu veți mai fi printre noi. Nu vreau să-mi bag încap că veți trăi pentru totdeauna, pentru ca mai apoi să regret că nuv-am contactat… Ar însemna enorm pentru mine să pot vorbi cudumneavoastră, deoarece majoritatea oamenilor pe care îi cunosc nusunt interesați să discute despre moarte, nefiind conectați curealitatea propriei mortalități.
În ultimii ani mi-am început unele conferințe evaluând dimensiunea publicului, zicând: „Sunt conștient că publicul devine 318
- IRVIN D. YALOM -
mai numeros pe măsură ce îmbătrânesc. Și este o confirmare minunată, desigur. Dar când îmi pun ochelarii existențialiști văd partea întunecată și mă întreb: de ce toată graba asta să mă vedeți?”
319
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 36
ULTIMELE LUCRĂRI
Eram adolescent când am auzit prima oară răspunsul lui Einstein la teoria cuantică: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul.” Pe Einstein îl veneram, la fel ca cei mai mulți adolescenți preocupați de știință, și am fost uimit să aflu că credea în Dumnezeu. Acest amănunt a provocat o reevaluare a scepticismului meu religios, împingându-mă să caut răspunsuri la profesorul de științe din liceu.
Răspunsul lui a fost: „Dumnezeul lui Einstein e Dumnezeul lui Spinoza.”
„Ce înseamnă asta?”, l-am întrebat. „Cine este Spinoza?” Despre Spinoza am aflat că era un filosof din secolul al XVII-lea, pionier al revoluției științifice. În textele sale a făcut multe referiri la Dumnezeu, dar, la douăzeci și patru de ani a fost excomunicat de comunitatea iudaică, în condițiile în care cei mai mulți, dacă nu chiar toți profesorii îl considerau un necunoscut adept al ateismului. Profesorul meu mi-a explicat că exprimarea scepticismului față de existența lui Dumnezeu era o acțiune periculoasă în secolul al XVII-lea, astfel că Spinoza a încercat să se protejeze invocând frecvent numele „Domnului”. Totuși cei mai mulți învățați înțelegeau că Spinoza numea prin asta legile ordonatoare ale naturii. Am împrumutat o biografie a lui din secțiunea biografiilor de la A la Z a bibliotecii și, cu toate că n-am înțeles mare lucru din ea, mi-am spus că într-o zi voi afla mai multe despre idolul lui Einstein.
Șaptezeci de ani mai târziu întâlneam din nou o carte care-mi stârnea interesul. Din ea am aflat că după excomunicarea din iudaism, Spinoza a refuzat să se mai atașeze de vreo comunitate religioasă. A preferat să lucreze ca șlefuitor de lentile într-un atelier care producea lentile pentru ochelari și telescoape, să ducă o viață
320
- IRVIN D. YALOM -
temperată și izolată, și să compună tratate filosofice și politice menite să schimbe lumea. Cartea este Betraying Spinoza, de Rebecca Goldstein, romancieră și filosof. Am devorat toate extraordinarele ei romane, dar cel mai mult m-a incitat Betraying Spinoza, parte eseu de filosofie, parte ficțiune, parte biografie. Gândul de a scrie un roman despre Spinoza a început să se strecoare în mintea mea, dar mă simțeam neputincios. Cum să scrii un roman despre un om care a trăit mai mult în gândurile sale, a dus o viață solitară, lipsită de intrigi și amoruri, mare parte din anii maturității în camere închiriate, șlefuind lentile sau scriind cu pana și călimara de cerneală?
Din fericire, tocmai atunci am fost invitat la Amsterdam pentru a ține o prelegere în fața unei asociații a psihoterapeuților olandezi.
Călătoriile peste Ocean mă încântă din ce în ce mai puțin odată cu vârsta, dar de această invitație m-am bucurat imediat, acceptând-o, cu condiția organizării unei zile Spinoza, pe parcursul căreia eu și soția mea urma să fim însoțiți de un ghid instruit prin mai multe spații Spinoza din Olanda: locul de naștere, diferite locuințe, mormântul și, cel mai important, micuțul muzeu Spinoza, Spinozahuis, din orășelul Rijnsburg. Astfel, după o zi de prelegeri în Amsterdam, eu, Marilyn și ghizii noștri – președintele Societății Spinoza și un filosof olandez foarte bine informat – am pornit în misiunea noastră.
Am vizitat cartierul din Amsterdam în care și-a petrecut filosoful primii ani, am văzut casele în care a locuit ulterior și ne-am plimbat cu același șalupe prin canalele orașului. Aveam de-acum numeroase detalii vizuale despre Olanda lui Spinoza, dar nu eram mai aproape de formularea narațiunii romanului. Descoperirea esențială avea să
se producă în timpul vizitei la Spinozahuis. Inițial am fost dezamăgit să constat că muzeul nu deținea niciun obiect personal al lui Spinoza. Am văzut, în schimb, o replică a instrumentelor sale de șlefuit lentile și un portret pictat după moartea sa. Despre portret 321
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
ghidul ne-a spus că s-ar putea să nu fie fidel realității, întrucât nu se cunosc portrete ale lui Spinoza realizate în timpul vieții acestuia.
Toate picturile care îl înfățișează au fost realizate pornind de la descrieri fizice.
Apoi am descoperit atracția principală a muzeului: biblioteca personală a lui Spinoza, conținând 151 de volume tipărite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Abia așteptam să țin în mână
cărțile atinse de degetele lui Spinoza, sperând că voi fi cumva inspirat de spiritul său. În mod normal, publicul nu are acces fizic la bibliotecă, dar m-am bucurat de o permisiune specială. În timp ce admiram pătruns de respect un volum, ghidul s-a tras mai aproape de mine și mi-a șoptit:
— Scuzați-mă, dr. Yalom… poate știți asta… dar mâinile lui Spinoza nu au atins niciodată această carte, ori vreo alta din această
bibliotecă: acestea nu sunt exemplarele autentice din biblioteca lui Spinoza.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce vreți să spuneți? Nu înțeleg.
— La momentul morții, în 1677, mica proprietate pe care o deținea filosoful nu acoperea cu valoarea ei cheltuielile înmormântării și mormântului, așa că a fost scoasă la licitație singura lui posesiune de valoare, biblioteca.
— Și cărțile de aici? Cărțile astea vechi?
— Licitatorul a fost extrem de migălos. A întocmit o listă
conținând descrieri extrem de detaliate ale fiecărei cărți – data, editura, orașul, tipografia, culoarea copertei etc. Biblioteca a fost refăcută două sute de ani mai târziu de un investitor bogat, urmându-se întocmai descrierile lăsate de licitator.
Eram, evident, interesat de tot ce auzeam și vorbeam, doar că nu prea conta ca material pentru romanul meu. Descurajat, m-am hotărât să plec, când am auzit cuvântul „nazist” în conversația dintre ghizii noștri și paznicul muzeului. „De ce naziștii? Ce treabă
322
- IRVIN D. YALOM -
aveau cu muzeul ăsta?” Mi-au spus o poveste incredibilă. La puțin timp după ce au ocupat naziștii Olanda, muzeul a fost închis și sigilat de trupele ERR, care au confiscat întreaga bibliotecă.
— Deci și biblioteca asta este refăcută?, am întrebat eu. Ceea ce înseamnă că aceste cărți sunt de două ori mai departe de mâinile lui Spinoza?
— Nu, nu, deloc, mi-a răspuns ghidul. Spre uimirea tuturor, colecția a fost descoperită, cu doar câteva volume lipsă, într-o mină
