fost înregistrat un rezultat neașteptat, paradoxal: când se află pe mâini bune, terapia prin text poate permite o relație mai intimă
decât formatul față în față, în care terapeuții se exprimă adesea rigid, folosind comportamentele mecanice sugerate de manuale.
332
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 38
VIAȚA MEA ÎN GRUPURI
Am condus multe grupuri de terapie de-a lungul deceniilor –
grupuri de pacienți psihiatrici internați sau în ambulatoriu, grupuri de pacienți cu cancer, grupuri de soții îndoliate, de alcoolici, de cupluri, precum și de studenți, de rezidenți sau de terapeuți –, dar am și fost membru în multe grupuri, în special acum, trecut de optzeci de ani.
Dintre toate grupurile, cel mai mult îmi stăruie în minte cel al terapeuților, grup fără conducător, care se întâlnește de douăzeci și patru de ani o dată la două săptămâni, într-unul din cabinetele noastre. Una dintre regulile fundamentale este confidențialitatea: ce se discută în grup trebuie să rămână în grup. Așa că paragrafele care urmează sunt prima referință la activitatea acestui grup și le scriu nu doar cu permisiunea, ci și cu încurajarea celorlalți membri: niciunul dintre noi nu își dorește să moară acest grup. Nu că ne-am dori nemurirea, dar vrem să-i încurajăm și pe alții să treacă prin experiența vitală care pe noi ne-a îmbogățit atât de mult.
Unul dintre paradoxurile vieții de terapeut e că nu suntem niciodată singuri în munca noastră, dar mulți dintre noi se simt foarte izolați. Lucrăm fără echipă – fără infirmiere, supervizori, colegi sau asistenți. Mulți dintre noi încearcă să-și atenueze singurătatea prin întâlnirile de prânz sau la o cafea cu colegii, prin participarea la discuțiile de caz, prin supervizare sau terapie personală, dar aceste remedii sunt pentru mulți dintre noi insuficiente. Eu am descoperit că întâlnirile regulate cu un grup restrâns de terapeuți sunt foarte reconfortante, întrucât grupul oferă
camaraderie, supervizare, educație poststudii, dezvoltare personală
și, ocazional, intervenție în situații de criză. Le recomand călduros tuturor terapeuților să-și creeze un grup de tipul acesta.
333
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Grupul nostru a fost constituit acum douăzeci de ani, când am fost contactat telefonic de Ivan G., psihiatru practicant pe care-l știam de când fusese rezident la Stanford, care m-a invitat să mă
alătur unui grup de sprijin ce urma să se întâlnească regulat într-o clădire de cabinete din apropierea Spitalului Stanford. Citindu-mi lista psihiatrilor care răspunseseră deja afirmativ invitației sale, mi-am dat seama că pe cei mai mulți îi știam, pe unii chiar foarte bine, din moment ce le fusesem profesor în timpul rezidențiatului în psihiatrie.
Participarea la un astfel de grup părea să însemne o responsabilitate uriașă: nu doar că presupunea întâlniri de nouăzeci de minute la fiecare două săptămâni, dar era și un grup în desfășurare, fără final prestabilit. Știam, așadar, că mă bag în ceva pe termen lung, dar cine dintre noi și-ar fi imaginat că aveam să ne întâlnim în continuare, douăzeci și doi de ani mai târziu? Nu am anulat nici măcar o întâlnire în toți anii ăștia, cu excepția unei singure situații în care se suprapunea cu o sărbătoare majoră, și niciunul dintre noi nu a lipsit de la întâlniri din motive banale.
Nu mai făcusem parte dintr-un grup fără final prestabilit, deși îi invidiasem adesea pe pacienții mei pentru asta. Îmi doream și eu să
fac parte dintr-un grup terapeutic și să mă bucur de un cerc de apropiați de încredere. Poziția de conducător de grup îmi demonstrase că grupurile de terapie erau benefice pentru membrii lor.
Însă condusesem, vreme de șase ani, un grup pentru terapeuți, prilej cu care observasem, săptămână de săptămână, avantajele de care se bucurau participanții. Molyn Leszez, coautorul celei de-a cincea ediții a manualului de terapie de grup, a venit la Stanford în 1980, ca bursier. Voia să învețe despre terapia de grup, așa că i-am cerut să conducă grupul alături de mine, pe parcursul unui an, ca parte din formarea sa. Au trecut zeci de ani de atunci, dar noi tot ne amintim ce am văzut și am simțit în timpul acelor întâlniri. Am 334
- IRVIN D. YALOM -
regretat enorm că trebuia să părăsesc grupul cu ocazia anului sabatic la Londra. Înainte de toate, era primul grup condus de mine în care se producea un mariaj. Doi participanți au început o relație concretizată într-un mariaj după destrămarea grupului. I-am revăzut după treizeci și cinci de ani, la o conferință, și erau în continuare într-o căsnicie fericită.
Așa că, în ciuda unui oarecare disconfort provocat de ideea aderării la un grup format din foști studenți, m-am înscris – nu fără
gânduri anxioase: la fel ca mulți dintre participanți, nu nici eu nu mă simțeam tocmai relaxat să-mi dezvălui vulnerabilitatea, rușinea și neîncrederea de sine în fața colegilor și a foștilor studenți. Dar mi-am reamintit că eram adult în toată regula și că aveam, probabil, să
supraviețuiesc experienței.
Primele luni le-am dedicat stabilirii profilului grupului. Nu voiam să discutăm cazuri, deși voiam să avem și această opțiune.
Într-un final, am stabilit să devenim un grup polivalent de sprijin –
adică un grup de terapie fără conducător. Un lucru a fost clar din capul locului: deși eram membrul cu cea mai multă experiență în lucrul cu grupurile, eu nu aveam să fiu conducătorul grupului și niciunul dintre ceilalți membri nu m-a privit vreodată astfel. Ca să
evit orice posibile alunecări neintenționate în rolul de lider, m-am forțat de la bun început să mă autodezvălui cât mai mult. Anii de practică m-au învățat că de pe urma grupurilor cel mai mult profită
cei care-și asumă riscuri (în ultimii ani le-am recomandat și pacienților veniți la terapie individuală să-și asume cât mai multe riscuri, reamintindu-le aceasta de fiecare dată când observ că opun rezistență muncii noastre comune).
Am început cu unsprezece membri, toți bărbați, toți psihoterapeuți (zece psihiatri și un psiholog clinician). Doi dintre ei au renunțat după primele ședințe, iar un al treilea a fost nevoit să
părăsească grupul din motive medicale. Însă în ultimii douăzeci și doi de ani, grupul a rămas remarcabil de unit: niciun membru nu a 335
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
părăsit grupul din motive individuale, iar rata participării a fost excepțională. Eu nu am ratat nicio întâlnire, dacă am fost în localitate, și la fel și ceilalți membri, acordând prioritate grupului înaintea oricăror altor activități.
Când sunt supărat din pricina unei dispute cu soția, copiii sau colegii, când întâmpin dificultăți în munca mea, când sunt tulburat de emoții pozitive sau negative prea puternice față de un pacient ori o cunoștință sau când sunt pur și simplu năucit de vreun coșmar, aștept cu nerăbdare să vorbesc despre asta la următoarea întâlnire a grupului. E limpede că orice sentimente inconfortabile în relațiile dintre membrii grupului sunt analizate în profunzime de fiecare dată.
Poate că mai există și alte grupuri fără conducător, dedicate analizei proceselor, dar și vieții și psihicului participanților, dar eu nu am auzit de existența niciunuia, cu siguranță a niciunuia atât de longeviv. Cele două decenii de întâlniri au adus patru decese și două cazuri de demență, boală care i-a forțat pe cei în cauză să
părăsească grupul. Am discutat despre moartea soțiilor, recăsătorie, pensionare, boli în familie, probleme cu copiii și mutarea într-un azil. Oricare ar fi fost subiectul, nu am pierdut niciodată din vedere că trebuie să rămânem onești în analiza de sine și a celorlalți.
Remarcabilă, pentru mine, a fost persistența factorului de noutate în întâlnirile noastre. Am descoperit ceva nou, diferit, la colegii mei și la mine în fiecare din cele peste cinci sute de ședințe parcurse împreună. Se poate ca experiența cea mai dură pentru noi toți a fost să observăm îndeaproape debutul și evoluția demenței în cazul a doi colegi dragi. Ne-am confruntat cu multe dileme. Cât de deschiși trebuia să fim cu ceea ce vedeam? Cum trebuia să răspundem grandiozității sau negării care acompaniază demența? Și, mai presant, ce era de făcut când simțeam că un membru al grupului nu ar fi trebuit să mai primească pacienți? De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am răspuns prin a-l presa pe cel în cauză să consulte 336
- IRVIN D. YALOM -
un psiholog și să facă niște teste neurologice, iar specialiștii consultați și-au exercitat, de fiecare dată, autoritatea, interzicându-i să mai primească pacienți. Am și eu îngrijorările mele legate de demență, ca orice alt om ajuns la optzeci de ani, cu atât mai mult cu cât colegii de grup mi-au atras atenția, de trei sau patru ori, că
