DESPRE IDEALIZARE
Am parte de admiratorii mei loiali printre studenți și terapeuți, de patruzeci și cinci de ani încoace, de când cartea mea, Tratat de psihoterapie de grup a fost adoptată ca manual. Ei sunt principalul meu public și nu mint când spun că nu m-am așteptat niciodată să
am un public atât de mare. De aceea am fost și surprins, și încântat atunci când colecția mea de povești terapeutice, Călăul dragostei, a devenit bestseller în America și a fost tradusă în numeroase alte limbi. M-am bucurat de fiecare dată când mi-au scris prieteni care au văzut cărțile mele în aeroporturile din Atena, Berlin sau Buenos Aires. Mai târziu, pe măsură ce romanele mele au ajuns traduse în tot mai multe limbi, am prețuit exemplarele unor ediții exotice: sârbă, bulgară, rusă, poloneză, catalană, coreeană, chineză, primite în cutia poștală. Am acceptat, dar treptat (dar de înțeles, n-am înțeles niciodată pe deplin), faptul că majoritatea cititorilor mei mi-au citit cărțile în alte limbi.
Marilyn a fost tulburată mulți ani să constate că dintre marile țări eram ignorat tocmai în Franța. Ea este francofilă de la doisprezece ani, de la prima oră de franceză, școlită un an în Franța prin programul Colegiului Sweetbriar. Am încercat de mai multe ori, cu profesori diferiți, să-mi îmbunătățesc franceza, dar cu rezultate atât de inepte încât până și soția mea a ajuns la concluzia ca nu e întocmai sportul meu. Am primit, însă, în anul 2000, o ofertă din partea editurii Galaade pentru toate cele șapte cărți publicate până
în acel moment. Editura a publicat începând de atunci câte o carte pe an, ceea ce a sporit considerabil dimensiunea publicului meu francez.
Galaade a organizat, în 2004, un eveniment public la Teatrul Marigny din Paris, pe malul drept al Senei (actualul Teatru de la St.
347
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Claude). Întrebările urma să le pună (printr-un interpret, desigur) editorul Psychologies, o revistă franceză populară. Teatrul este o construcție veche, cu spațiu pentru o orchestră extinsă, două
balcoane și o scenă maiestuoasă, înnobilată cândva de marele actor Jean-Louis Barrault. Când am ajuns la eveniment, am avut surpriza să aflu că erau epuizate toate biletele și să văd, uluit, o coadă lungă
de oameni așteptând afară. Intrat în teatru, am observat un jilț
imens din catifea roșie amplasat în mijlocul scenei, de unde ar fi trebuit să răspund la întrebări. Era prea mult! Am insistat să
înlocuiască tronul cu ceva mai puțin exaltat. După accesul publicului în sală, i-am remarcat pe mulți dintre prietenii francezi ai lui Marilyn, aceiași care nu au putut conversa cu mine de-a lungul anilor, neavând nici cărțile cum să le citească. Intervievatorul a pus întrebări potrivite, am relatat multe din poveștile mele cele mai bune, translatorul a fost miraculos și seara, în ansamblul ei, inegalabilă. Aproape că o auzeam pe Marilyn cum toarce de fericire că prietenii săi află în sfârșit că nu sunt idiot.
În 2012 am fost abordat de regizoarea elvețiană Sabine Gisiger, ea fiind interesată de realizarea unui documentar despre mine. Inițial mi s-a părut că mă pune într-o poziție ciudată, dar am devenit interesat de propunerea ei după ce am fost la Mill Valley Film Festival, unde am văzut Guru, excelentul său film despre Rajneesh, șeful manipulator al unui cult din Oregon. Când am întrebat-o de ce mă alesese tocmai pe mine, mi-a răspuns că s-a simțit atât de mânjită după filmul despre Rajneesh, că și-a promis să facă un film despre „un om decent”. Un om decent – cu asta m-a cucerit definitiv.
Am început o serie de filmări întinse pe mai mult de doi ani, regizate de Sabine, produse de Philip Delaquis și asistate de minunata lor echipă de tehnicieni și ingineri de sunet. Echipa s-a deplasat de mai multe ori acasă, în Palo Alto, la Stanford, precum și în vacanțele din Hawaii și din sudul Franței, astfel că au ajuns parte 348
- IRVIN D. YALOM -
din familie. Am fost filmat în multe situații – vorbind în public, plimbându-mă cu bicicleta, înotând, făcând scufundări, jucând ping-pong, ba odată și în cada cu apă fierbinte, alături de Marilyn.
M-am tot întrebat, pe întreg parcursul filmărilor, cine Dumnezeu ar vrea să vadă toate aceste momente banale din viața mea. Eu nu am investit nimic financiar în realizarea filmului, dar cum realizatorii filmului și producătorul îmi ajunseseră destul de dragi, m-am îngrijorat pentru banii pe care aveau să-i piardă. Am fost ușurat când am vizionat, la San Francisco, împreună cu toată
familia și niște prieteni, o versiune timpurie a filmului: Sabine și editorul filmului făcuseră o treabă excelentă în cernerea a zeci de ore de filmare într-un film coerent de șaptezeci și cinci de minute.
L-au intitulat Yalom’s Cure, în ciuda protestelor mele. Dar nu reușeam să înțeleg, chiar și așa, cine, în afară de familia și prietenii mei, ar fi vrut să vadă un film cu mine. În plus, mă simțeam prea conștient de propria persoană și expus. Cu toate că am ajuns să mă
identific cu scrisul meu și consider că lucrările mele, în special povestirile și romanele, reprezintă capitole majore din viața mea, filmul nu insistă asupra vieții mele de scriitor, concentrându-se mai mult pe activitățile mele cotidiene. Dar, spre surprinderea mea, filmul s-a bucurat de succes în Europa, fiind proiectat în cincizeci de cinematografe, pentru sute de mii de spectatori.
349
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Coperta Pariscope, 20 mai 2015
Eu și Marilyn am fost invitați la premiera internațională absolută, la Zürich, în toamna lui 2014. Deși hotărâsem să nu mai călătoresc în străinătate, nu puteam să refuz această invitație. Am zburat la Zürich, participând la două proiecții, una pentru un public invitat compus din terapeuți și demnitari, a doua pentru publicul larg. Am fost disponibil pentru întrebări după fiecare dintre cele două
proiecții, simțindu-mă foarte expus, în special din cauza cadrului cu mine și Marilyn în cadă, deși nu se vedea nimic din noi, în afară de capete și umeri. Pe de altă parte, am fost încântat de scenele dintr-o vacanță de familie, în care nepoata noastră, Alana, și nepotul nostru, Desmond, făceau concurs de dans. La finalul filmului poate fi auzită vocea unei alte nepoate, Lilli Virginia, cântăreață și compozitoare profesionistă.
350
- IRVIN D. YALOM -
Marilyn a participat și la lansarea filmului în Franța, câteva luni mai târziu, unde a vorbit publicului după vizionare. S-a bucurat enorm să ne vadă pe coperta revistei Pariscope, un popular ghid al evenimentelor din Paris.
După alte câteva luni a avut loc lansarea din Los Angeles, dar cu mult mai puțin impact decât cele din Europa. Proiecția a fost oprită
după doar câteva zile, în ciuda cronicii favorabile din Los Angeles Times.
Cu prilejul excursiei la Zürich, am acceptat și o propunere de conferință la Moscova. M-a convins onorariul, deosebit de generos, și zborul particular de la Zürich la Moscova. Zborul acela s-a dovedit a fi în sine o poveste. Am fost doar patru pasageri: eu, Marilyn, un fost pacient cu care am făcut o singură ședință, acum foarte mulți ani, și prietenul apropiat al pacientului meu, proprietarul avionului, un oligarh rus. Eu am stat pe locul de lângă
el și am savurat o discuție cât se poate de amabilă pe toată durata zborului. S-a dovedit a fi un om inteligent și sufletist, tulburat în câteva arii nefericite din viața sa. Am empatizat cu eforturile sale, dar nu am insistat, din politețe. Abia mult mai târziu am aflat că
scopul (nedeclarat) al acelui zbor fusese tocmai producerea unei ședințe de terapie pentru acel om neliniștit. Dacă aș fi știut, dacă s-ar fi gândit cineva să-mi spună, aș fi fost mai atent la consilierea lui.
Conferința mea a fost organizată de Institutul de Psihanaliză de la Moscova, care are statutul de universitate, într-o sală de concerte rock. Sponsorii pregătiseră 700 de căști pentru traducerea sincronizată, dar au venit 1100 de spectatori, creându-se un asemenea haos că s-a renunțat cu totul la ideea traducerii sincronizate. Gazda serii a solicitat returnarea căștilor, trimițând un singur translator, foarte anxios, să asigure traducerea în timp real.
După ce mi-am început cuvântarea, observând că publicul nu reacționa deloc la glumele mele, am înțeles că exista o problemă de traducere. Am aflat, ulterior, de la gazdă, că translatorul era atât de 351
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
agitat, că i-au trebuit cincisprezece minute să se liniștească, dar, odată liniștit, a făcut o treabă foarte bună. Sponsorii au organizat și o punere în scenă, în rusă, imediat după prelegerea mea, a poveștii
„Arabesque”, din Efemeride, despre o balerină rusă. Scena a fost jucată de doi actori extraordinar de frumoși, îmbrăcați în costume exotice, urmăriți în liniște de un bărbat în vârstă (bănuiesc că ăsta eram eu), așezat într-un colț. Decorul acțiunii era un ecran uriaș pe care erau proiectate imagini cu mâinile și pensula unui artist în timp ce picta niște superbe desene suprarealiste în ulei. La finalul evenimentului am susținut o sesiune-maraton de autografe.
