cu alte rude la o nuntă. În timpul lipsei lor, adolescentul a purtat o lungă conversație erotică la telefon cu o prietenă (pe care părinții o displăceau profund, interzicându-i în mod expres să vorbească cu ea). În timp ce vorbea cu prietena lui la telefon, sora lui s-a târât afară pe ușa din față și a căzut câteva trepte, suferind contuzii serioase pe corp și față. Le-a mărturisit totul părinților – cel mai groaznic moment din viața lui – și, cu toate că rănile surorii sale nu au fost profunde, retrăgându-se în câteva zile, bărbatul a alimentat în toți anii trecuți de atunci frica și convingerea secrete că anorexia ei se trage de la căzătura de-atunci. Mai mult de-atât, era prima dată
când vorbea despre asta în cei douăzeci și cinci de ani scurși de la accident.
I-am spus, folosind tonul meu cel mai profund și formal, că
ascultasem cu multă atenție tot ce-mi spusese despre sora lui și că, ținând cont de toate dovezile, îl declaram nevinovat. L-am asigurat că ispășise de mult episodul de neglijență și că accidentul surorii sale nu avea cum să provoace anorexie. I-am sugerat să lucreze asupra acestor lucruri la terapie, când se întoarce acasă. A plâns ușurat, a refuzat sugestia mea de a face terapie, asigurându-mă că
primise exact ce căuta. A părăsit biroul meu cu inima ușoară.
Aceste consultații unice, în timpul cărora identific eforturile și puterea personală a pacienților, oferindu-le binecuvântarea mea, își datorează succesul în mare măsură aurei cu care mă învestesc chiar ei.
Acum nu multă vreme am ascultat o femeie povestind cel mai trist episod al vieții sale. La final de adolescență, cu puțin timp înainte de a pleca la colegiu, a făcut un drum de noapte cu trenul în compania tatălui său, foarte distins și foarte distant. Abia aștepta această călătorie cu el și a fost cu atât mai devastată când el și-a deschis servieta și a lucrat tot drumul, fără să-i adreseze un cuvânt.
I-am spus că terapia noastră îi oferea oportunitatea de a retrăi această întâmplare. Putea să facă cu mine (un bărbat în vârstă, 358
- IRVIN D. YALOM -
distins) o excursie terapeutică de mai multe ore, dar în alte condiții față de cele de-atunci: avea toată permisiunea, ba era chiar încurajată, să pună întrebări, să se plângă și să-și exprime sentimentele. Iar eu aveam să-i răspund și să comunic pe toată
durata excursiei. A fost mișcată și în cele din urmă ajutată de această abordare.
Cum rămâne cu impactul atenției și al aplauzelor asupra mea?
Uneori mi se urcă la cap, alteori mă tulbură, dar de cele mai multe ori îmi păstrez echilibrul. De fiecare dată când mă întâlnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discuție pe marginea cazurilor, sunt pe deplin conștient că ei, practicieni excelenți, cu decenii de experiență, sunt la fel de eficienți în munca lor ca mine. Așa că nu iau admirația prea personal. Tot ce pot eu să
fac este să-mi iau munca în serios și să încerc să fiu cel mai bun terapeut cu putință. Îmi reamintesc că este vorba despre idealizare și că noi, oamenii, tânjim mereu după un bătrân înțelept și atoateștiutor, cu barba albă. Dacă am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu plăcere invitația. Cineva trebuie s-o facă și pe asta.
359
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Capitolul 40
UN ÎNCEPĂTOR ÎNTR-ALE ÎMBĂTRÂNIRII
În copilărie am fost mereu cel mai mic copil – cel mai mic din clasă, cel mai mic din echipa de baseball, din echipa de tenis, din tabără –, dar acum, oriunde mă aflu – la o conferință, un restaurant, o lectură, la cinema, la un meci de baseball – sunt cel mai în vârstă.
Am participat recent la o conferință de educație medicală continuă
pentru psihiatri de două zile, organizată de Departamentul de Psihiatrie al Stanford, unde am și ținut o prelegere. Scrutând sala înaintea prelegerii, am constatat că, din mulțimea de colegi sosiți din toată țara, doar câțiva aveau părut grizonant și niciunul păr alb.
Nu eram doar cel mai bătrân; eram de departe cel mai bătrân! Am devenit și mai conștient de vârsta mea audiind programul de șaisprezece prelegeri și dezbateri al conferinței, realizând totodată
ce modificări a suferit domeniul din anii 1950 încoace, de când sunt practician. Dezvoltările actuale – noua psihofarmacologie adresată
pacienților cu schizofrenie, tulburări bipolare și depresie, noile generații de medicamente experimentale, tratamentele tehnologice ale tulburărilor de somn și ale deficitului de atenție – nu mi-au stârnit aproape deloc interesul. Îmi amintesc ce mândru eram, ca tânăr profesor promițător, să fiu la curent cu ultimele evoluții.
Acum m-am simțit depășit la multe dintre prezentări, culminând cu prelegerea despre stimularea magnetică transcraniană a creierului, în care erau descrise metode de stimulare și inhibare a centrilor critici din creier mult mai eficiente, mai precise și mai lipsite de efecte secundare față de cele oferite de medicație. Așa să fi arătat viitorul domeniului meu?
În 1957, anul în care am intrat la rezidențiat, psihoterapia era nucleul psihiatriei, pasiunea pentru explorarea posibilităților ei fiind împărtășită de aproape toți colegii. Dar, acum, psihoterapia 360
- IRVIN D. YALOM -
abia dacă a fost menționată în cele opt prelegeri audiate la conferință.
Am citit foarte puține lucrări de psihiatrie în ultimii ani. Uneori pretind că ar fi din cauza problemelor de vedere – am fost operat la ambele cornee, precum și de cataractă bilaterală –, dar e doar o scuză amărâtă. Aș fi putut să mă țin la curent citind materialele profesioniștilor pe ecranul mare al unui Kindle. Adevărul – pe care îl recunosc cu oarecare rușine – este că nu m-a mai interesat. Când mă simt vinovat din pricina asta, îmi reamintesc că eu mi-am făcut treaba la timpul meu și că la optzeci și cinci de ani pot fi liber să
citesc ce doresc. „În plus, sunt scriitor și trebuie să fiu informat despre ultimele curente literare”, adaug imediat.
Când mi-a venit rândul să-mi țin prelegerea la conferința de la Stanford, am urcat în fața colegilor mei fără niciun fel de prezentare sau planșă – spre deosebire de ceilalți vorbitori. De fapt – și urmează o confesiune foarte importantă în premieră – nu am folosit în viața mea o planșă! S-a întâmplat altceva. David Spiegel, coleg la Stanford și prieten apropiat, m-a intervievat abil și afabil despre cariera și evoluția mea ca terapeut. E un format care se potrivește, astfel că nici nu mi-am dat seama când a zburat timpul. Când s-a ridicat publicul să mă aplaude, am avut sentimentul tulburător că
își iau rămas-bun.
Știind că există puțini psihiatri care mai practică la vârsta mea, adesea mă întreb: tu de ce mai primești pacienți? Cu siguranță nu din rațiuni economice; am suficienți bani cât să trăiesc confortabil. Pur și simplu îmi iubesc munca și nu vreau să renunț la ea înainte de a fi obligat s-o fac. Mă simt privilegiat de invitația atâtor oameni de a pătrunde în viața lor intimă și cred că, după atâtea decenii, încep să
mă pricep la asta.
Poate că, cel puțin în parte, este rezultatul îmbunătățirii criteriilor de selecție a pacienților. În ultimii ani am practicat terapia cu limită
de timp: le spun pacienților că terapia nu poate dura mai mult de 361
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
un an. Apropiindu-mă de optzeci de ani, am început să mă întreb câtă vreme vor mai rămâne creierul și mintea mea intacte. Nu vreau ca pacienții să devină prea dependenți de un om care s-ar putea retrage foarte curând. Dincolo de asta, am sesizat că stabilirea duratei terapiei sporește, în general, eficiența tratamentului și îi motivează pe pacienți să se pună mai repede pe treabă (așa cum observa și Otto Rank, unul dintre primii discipoli ai lui Freud, cu o sută de ani în urmă). Sunt atent să nu primesc pacienți pe care știu că nu-i voi putea ajuta semnificativ în decurs de un an, iar cazurile mai grave, unde este nevoie de medicație psihotropă, le recomand altor psihiatri (nu mai prescriu medicamente de câțiva ani, după ce am început să rămân în urmă cu ultimele progrese în domeniu).
Din moment ce am ajutat atât de mulți pacienți să facă față
îmbătrânirii, am crezut că eram pregătit pentru lipsurile pe care avea să mi le aducă viitorul, dar acum mi se pare mult mai descurajant decât mi-am imaginat că va fi. Genunchii dureroși, pierderea echilibrului, a vederii și auzului, petele de pe piele, sunt toate semnificative, dar le consider minore în comparație cu pierderea memoriei.
