La Moscova am acceptat invitația mai puțin obișnuită de a discuta despre existențialism timp de o oră și jumătate cu un grup de directori de bancă. Ne-am întâlnit într-o sală mare și arătoasă, la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Grupul număra cam cincizeci de persoane, printre care și președintele băncii, printre puținii care vorbeau engleză. Eu, desigur, nu știam nicio boabă de rusă, iar traducerea făcea discuția dificilă. Audiența părea profund dezinteresată de existențialism, nedorind să-mi adreseze nici măcar o întrebare. Presupunând că erau cenzurați în discuțiile libere de prezența șefilor, am încercat să abordez subiectul acesta, dar în zadar. Președintele băncii stătea lipit de iPad-ul său, iar după
douăzeci de minute a întrerupt întâlnirea ca să ne anunțe că
Uniunea Europeană aplicase un nou set de sancțiuni păguboase Rusiei. Dorea ca în timpul rămas să discutăm despre îngrijorările lor legate de acest lucru. Am fost complet de acord, din moment ce existențialismul nu interesa pe nimeni, dar publicul a rămas la fel de adormit. Mi-am exprimat din nou îngrijorarea că participanții nu s-ar fi exprimat din pricina prezenței șefilor, dar nu am reușit, oricât am încercat, să scot discuția din impas. Întâlnirea s-a încheiat fără
alte momente interesante, în afară de cel al achitării onorariului, plătit într-un mod curios. Mi s-a spus că-l voi primi a doua zi, la 352
- IRVIN D. YALOM -
dineul organizat în cinstea mea la universitate. În seara următoare, după desert, a venit cineva la mine și mi-a înmânat pe furiș un plic alb, simplu, plin ochi cu dolari. Am presupus că această modalitate misterioasă se dorea a fi o favoare pentru mine, plecând de la supoziția (falsă) că aș evita astfel să plătesc taxe, dar e posibil și ca banca să fi profitat de o oportunitate de a scăpa de niște bani gheață.
Îmbătrânind, am început să evit zborurile lungi, preferând comunicarea prin videoconferință. Asta presupune deplasarea la un centru de videoconferințe din apropiere, prezentarea unui discurs și răspunsurile la întrebările publicului, adică aproximativ nouăzeci de minute. Am făcut zeci de prezentări prin videoconferință de când am renunțat la călătorii, însă niciuna la fel de stranie ca cea cu Mainland China, din mai 2016. Am fost intervievat, nouăzeci de minute, de trei psihiatri chinezi, cu ajutorul unui interpret, sosit special pentru asta la San Francisco, care a stat lângă mine și a tradus toate întrebările lor și răspunsurile mele. A doua zi am fost informat de către sponsori că videoconferința fusese urmărită de un public numeros, dar nu m-am așteptat nici pe departe la cifra trecută în e-mailul în care se găseau și fotografii cu cei trei psihiatri chinezi: 191.324 de spectatori.
353
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Autorul și soția, Marilyn, la Kremlin, 2009
Când mi-am exprimat surpriza și îndoielile legate de veridicitatea cifrei spectatorilor, sponsorul meu chinez a răspuns:
„Dr. Yalom, la fel ca majoritatea americanilor, dumneavoastră nu estimați cu adevărat vastitatea Chinei.”
Primesc în fiecare zi, fără excepție, e-mailuri de la cititori din toate colțurile lumii, cărora încerc să le răspund de multe ori printr-o frază simplă ca „Mulțumesc pentru mesaj” sau „Mă bucur mult că
munca mea înseamnă ceva pentru tine”. Sunt foarte atent să adaug numele destinatarului, pentru ca acesta să știe că i-am citit într-adevăr mesajul și că îi răspund personalizat. E o activitate care consumă mult timp, dar o simt ca pe un fel de meditație a iubirii și a compasiunii, așa cum o practică prietenii mei budiști. Sunt 354
- IRVIN D. YALOM -
solicitat aproape zilnic, din locuri îndepărtate, să ofer consultație, fie prin Skype, fie unor persoane dispuse să vină în California pentru asta. Nu mai departe de ieri am fost contactat de un bărbat care îmi cerea să vorbesc pe Skype cu mama lui, psihoterapeut, cu ocazia împlinirii vârstei de o sută de ani.
Autorul lângă bustul său, realizat de Sakellaris Koutouzis, 2016
Pe lângă scrisorile apreciative, admiratorii trimit uneori și daruri, astfel că avem o casă decorată cu obiecte din Grecia, Turcia, Iran și China. Cadoul cel mai bizar a fost cel trimis de Sakellaris Koutouzis, bine-cunoscut sculptor grec, care trăiește și lucrează pe mica insulă
Kalymnos. Acesta mi-a scris un e-mail în care îmi cerea adresa. Îmi spunea că citise cu multă plăcere cărțile mele și realizase un bust 355
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
din ghips pornind de la fotografiile cu mine găsite pe internet. I-am căutat și eu numele pe Internet, descoperind că este un sculptor împlinit, cu lucrări expuse în diferite orașe ale lumii. Am insistat să
plătesc taxele de transport, dar a refuzat. Bustul, la dimensiuni mai mari decât sunt eu în realitate, a sosit la ușa mea o lună mai târziu, protejat de o cutie mare din lemn. I-am găsit un loc în casă, dar e de un realism atât de detaliat, că mă sperie de fiecare dată când îl văd.
Eu și copiii îl împodobim adesea cu ochelari, cravate sau una dintre multele mele pălării.
Oricât aș încerca să evit aceste semne ale recunoașterii, trebuie să
admit că ele mi-au sporit sentimentul sinelui. Așa cum cred că
vârsta, seriozitatea și reputația îmi sporesc eficiența ca terapeut. Cei mai mulți pacienți din ultimii douăzeci și cinci de ani m-au contactat după ce mi-au citit cărțile, intrând pe ușa cabinetului cu multă încredere în capacitățile mele terapeutice. Cunoscând mulți terapeuți în cariera mea, știu ce impact pot avea întâlnirile de acest tip: încă văd ridurile de pe figura lui Carl Rogers. Acum mai bine de cincizeci de ani i-am cerut o întrevedere și am zburat în sudul Californiei pentru a petrece o după-amiază cu el. I-am trimis apoi o parte dintre lucrările mele și îmi amintesc cum spunea că, deși manualul de terapie de grup era bine scris, cartea pe care o considera specială era cea cu Ginny (Cu fiecare zi mai aproape). La fel de vii în memorie au rămas și figurile lui Viktor Frankl și Rollo May. Dacă aș avea talent plastic (din care nu am), aș putea fără
probleme să le realizez portretele din memorie.
Așadar, reputația mea face ca pacienții să împărtășească cu mine secrete pe care nu le-au mai spus nimănui, nici măcar altor terapeuți, iar intervențiile mele, atunci când sunt receptiv și empatic fără a-i judeca, cântăresc mai greu tocmai datorită preconcepțiilor lor despre mine. S-a întâmplat recent să văd în aceeași zi doi pacienți familiarizați cu munca mea. Primul, o fostă terapeută, a 356
- IRVIN D. YALOM -
condus câteva ore ca să mă vadă. Era îngrijorată de tendința ei de a aduna lucruri (depozitate într-o singură cameră din casă) și de comportamentul ei obsesional: obișnuia să se întoarcă acasă, după
câteva minute de condus, ca să verifice dacă a încuiat ușa și a oprit aragazul. I-am spus că era puțin probabil ca aceste chestiuni să
poată fi lămurite într-o singură ședință cu mine sau că ele ar interfera semnificativ cu activitățile ei cotidiene. Mi-a părut o persoană bine integrată, cu un mariaj minunat, confruntată cu sarcina dificilă de a da vieții sens după pensionare. A fost încântată
să mă audă spunând că nu credeam că era necesară terapia. A doua zi mi-a trimis următorul e-mail:
Vreau doar să-ți spun cât a însemnat pentru mine consultațianoastră de joia trecută, cât de importantă a fost pentru mine. Amsimțit că mă susții și că-mi confirmi că mă descurc bine, că suntfericită și mulțumită de viața mea și apreciez că mi-ai spus că nu enevoie de terapie. Am părăsit biroul mai puțin anxioasă, maiîncrezătoare și mai aptă să-mi accept viața. Am simțit că am primitun dar. Destul de bine pentru o singură ședință!
În aceeași zi, la finalul după-amiezii, am primit într-o consultație unică un bărbat sud-american de vârsta a doua, aflat în vizită la un prieten în San Francisco. A vorbit aproape toată ora de grijile lui față de sora sa, care luptase toată viața cu anorexia. După moartea părinților lor, bărbatul fusese atât de apăsat de povara cheltuielilor medicale și psihiatrice ale surorii sale, încât nu se căsătorise niciodată și nu-și făcuse o familie a lui. L-am întrebat de ce și-a asumat doar el, și niciun al membru al familiei extinse, povara îngrijirii surorii sale. Mi-a răspuns, cu multă anxietate și ezitare, printr-o poveste pe care nu o mai spusese nimănui.
Într-o zi, când el avea cincisprezece ani, iar sora lui, doi ani, a fost lăsat de părinți să aibă grijă de ea, în timp ce ei participau împreună
357
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
