141
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
personală”! Sună foarte terapeutic, nu? Membrii erau încurajați să
ofere și să primească feedback, să fie participanți activi, să fie autentici, să-și asume riscuri. În cele din urmă, etosul s-a îndreptat tot mai mult către un soi de psihoterapie. Scopul grupurilor era modificarea atitudinilor și a comportamentului și îmbunătățirea relațiilor interpersonale – ajungând în curând la unul dintre sloganurile cel mai des auzite, și anume: „Terapia este prea bună
pentru a fi aplicată doar bolnavilor.” Grupurile-T au evoluat în ceva nou: „terapie de grup pentru persoane normale”.
Nu e surprinzător că această ultimă evoluție a ajuns o amenințare foarte serioasă pentru psihiatri, întrucât aceștia se considerau proprietarii psihoterapiei și priveau întâlnirile de grup ca pe o formă brută și ilicită de terapie pătrunsă abuziv pe teritoriul lor. Eu nu simțeam deloc asta. În primul rând, eram impresionat de unghiul de cercetare al fondatorilor. Unul dintre primii pioneri a fost cercetătorul în științe sociale Kurt Lewin, al cărui principiu –
„Nicio cercetare fără acțiune, nicio acțiune fără cercetare” – a generat un aflux vast și sofisticat de date, mult mai interesant, pentru mine, decât cercetarea cu bază medicală a terapiilor de grup.
Unul dintre lucrurile cele mai importante învățate cu ocazia experienței de grup de la lacul Arrowhead a fost accentul superlativ pe aici și acum, pe care l-am introdus și eu în munca mea cu multă
hotărâre. Dar, așa cum am învățat la Arrowhead, nu este suficient să le spui participanților să se concentreze pe aici și acum: trebuie să
le oferi un motiv și să le asiguri un plan. În timp, am cristalizat un mic discurs introductiv pe care îl țin înainte ca pacienții să intre în grup, în care explic că vom recrea în cadrul grupului multe dintre problemele lor interpersonale, oferindu-le o șansă prețioasă de a afla mai multe despre ei și de a produce schimbările de care au nevoie. Asta înseamnă (și am repetat-o de multe ori) că sarcina lor în grup este de a înțelege cât de mult pot despre relația cu restul pacienților și cu liderii de grup. La început, mulți dintre participanți 142
- IRVIN D. YALOM -
erau oarecum confuzi în privința unor aspecte ale pregătirii, amintind adesea că ei aveau probleme cu șeful, partenerii, prietenii sau cu controlul furiei și că nu avea sens să se concentreze pe relația cu membrii grupului, din moment ce aceștia sunt oameni cu care nu se vor mai întâlni niciodată.
Ca răspuns la aceste întrebări frecvente, le explicam pacienților că grupul este un microcosmos social și că problemele survenite în grupul terapeutic reproduc sau conțin elemente ale tipurilor de probleme interpersonale pentru care au venit la terapie. Un pas esențial, cum am descoperit în timp. Mai târziu am condus și am publicat rezultate ale unor cercetări care demonstrau că pacienții care erau pregătiți eficient pentru terapia de grup se descurcau mult mai bine în terapie decât cei nepregătiți.
Am continuat să lucrez cu mișcarea grupului-T alți câțiva ani, fiind membru al echipei de ateliere a NTL în Lincoln, New Hampshire, precum și al atelierului de o săptămână pentru directori executivi din Sandusky, Ohio. Le sunt recunoscător până
azi pionerilor grupului-T pentru că mi-au arătat calea de conducere și explorare a grupurilor de orientare interpersonală.
Am introdus, treptat, un program intensiv de formare în terapia de grup pentru rezidenții la psihiatrie, compus din câteva elemente: conferințe săptămânale, observație și discuții postședință cu grupul săptămânal, cerându-le să conducă grupuri săptămânale sub supervizare, dar și să participe la un grup procesual săptămânal, condus de mine împreună cu un coleg.
Cum au reacționat rezidenții de anul întâi, și așa supraaglomerați, la tot acest timp înghițit de învățarea terapiei de grup? Cu destul de multe lamentări! Cei care se împotriveau cel mai tare celor două ore săptămânale de observație au fost unii dintre rezidenții foarte ocupați, aceștia întârziind frecvent sau absentând cu totul. Însă, odată cu trecerea săptămânilor, s-a produs un fenomen neașteptat: pe măsură ce participanții au fost tot mai 143
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
implicați și și-au asumat mai multe riscuri, rezidenții au devenit tot mai interesați de povestea desfășurată sub privirile lor și rata prezenței a crescut semnificativ. Nu după mult timp au ajuns să
numească grupul Yalom’s Peyton Place (parodie după numele unui serial TV din anii 1960). Cred că efectul seamănă cu cel al cufundării într-o poveste sau un roman bine structurat și cred că nerăbdarea terapeuților de a afla ce se întâmplă mai departe este un semn bun.
Eu sunt nerăbdător înainte de fiecare sesiune, fie ea individuală sau de grup, chiar și acum, după cincizeci de ani de practică, curios să
aflu în ce direcție vor evolua lucrurile în continuare. Atunci când lipsește sentimentul acesta, atunci când nu simt nerăbdare înaintea unei ședințe, îmi imaginez că pacientul ar putea să încerce un sentiment similar, așa că fac tot posibilul să confrunt și să schimb astfel de situații.
Ce efect are observația studenților asupra pacienților? Această
întrebare uriașă mi-a dat mult de furcă, cu atât mai mult cu cât am observat ce agitați erau participanții când dincolo de geam se aflau studenți. Am încercat să-i asigur pe pacienți că studenții la psihiatrie se supun acelorași reguli de confidențialitate ca terapeuții profesioniști, dar nici asta nu a ajutat prea mult. Apoi mi-am zis să
încerc un experiment: transformarea prezenței enervante a observatorilor în ceva pozitiv. Le-am cerut membrilor grupului și studenților să facă schimb de locuri pentru douăzeci de minute la finalul ședințelor. Membrii grupului aveau acum șansa de a observa, din spatele geamului, desfășurarea discuțiilor postședință
cu studenții. Un pas care a insuflat multă energie, atât procesului terapeutic, cât și celui pedagogic! Membrii grupului de terapie ascultau cu mult interes observațiile studenților despre ei, iar studenții, simțind că sunt analizați cu atâta atenție, deveneau și mai implicați în observațiile lor. Până la urmă am adăugat încă o etapă: membrii grupului dezvoltau atât de multe emoții legate de comentariile observatorilor și de observatori în sine (pe care îi 144
- IRVIN D. YALOM -
percepeau ca fiind mai încordați decât participanții la grup), încât au solicitat timp suplimentar pentru a discuta despre observațiile lor asupra observatorilor. Așa că am adăugat încă douăzeci de minute, în care studenții se reîntorceau în camera de observație, iar eu și pacienții reveneam în camera ședințelor de grup pentru a discuta despre comentariile observatorilor. Înțeleg că e o practică ce consumă exagerat de mult timp pentru a fi aplicată zilnic, dar consider că acest format a îmbunătățit substanțial eficiența terapiei de grup și a procesului pedagogic.
Toate acestea erau chestiuni foarte noi. Mă bucuram nespus că
nu făceam parte din nicio școală tradițională de terapie. Mi-am dat frâu liber în crearea unor abordări noi și am învățat suficient de multe despre cercetarea rezultatelor pentru a-mi testa ipotezele.
Privind în urmă, mă declar surprins. Mulți terapeuți veterani s-ar fi simțit straniu să se știe observați, însă eu nu am avut nicio problemă cu asta. O încredere care nu se potrivește cu imaginea mea interioară despre mine – undeva, în profunzimi, a supraviețuit adolescentul și tânărul anxios, stingherit și nesigur pe sine. Însă în domeniul psihoterapiei și mai cu seamă al terapiei de grup, am ajuns să mă simt întru totul confortabil asumându-mi riscuri și recunoscându-mi greșelile. Am fost oarecum anxios din pricina acestor inovații, însă cunoșteam anxietatea de ceva vreme și învățasem deja să o tolerez.
La împlinirea vârstei de optzeci de ani, am ținut o petrecere-reuniune acasă, la care i-am invitat pe toți rezidenții din acei ani timpurii de la Stanford. Mulți au amintit despre experiența formării în terapia de grup, specificând că observarea grupului meu a fost, în toată perioada formării lor, singura oportunitate de observare directă a unui clinician experimentat în actul terapeutic. Mi-am amintit, desigur, de propria mea formare la Hopkins și de ferestruica-oglindă prin care observam terapia de grup. Mulțumesc, Jerry Frank.
145
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
Cadrele didactice nu sunt promovate pentru activitatea lor pedagogică. Vechea glumă cu publică sau dispari nu e deloc o glumă: în mediul academic, ea este o realitate. Cele douăzeci de grupuri din programul desfășurat în ambulatoriu asigurau un cadru excelent pentru cercetare și publicare. Am analizat modul în care terapeuții îi pot pregăti cel mai bine pe pacienți pentru terapia de grup, am observat maniera de alcătuire a unui grup, am înțeles de ce unii membri abandonau destul de repede terapia de grup și care erau cei mai eficienți factori terapeutici.
Continuând să predau terapia de grup, am realizat cât de multă
nevoie era de un manual exhaustiv, iar toată experiența mea –
conferințele, cercetarea și inovațiile terapeutice – putea fi înglobată
într-un astfel de manual. Am început să schițez manualul la câțiva ani după debutul practicii la Stanford.
Tot în această perioadă am dezvoltat o relație solidă cu Institutul de Cercetare Mintală (MRI)10, un colectiv de clinicieni și cercetători inovatori, cum erau Gregory Bateson, Don Jackson, Paul Watzlawick, Jay Haley și Virginia Satir. Un an întreg am petrecut fiecare zi de vineri, de dimineață până seara, la un curs de terapia familiei reunite, ținut de Virginia Satir, an care m-a făcut să respect eficiența terapiei de familie – un cadru în care se întâlnesc terapeutul și toți membrii unei familii. La vremea aceea, terapia familiei reunite era mult mai vizibilă decât este azi. Cunoșteam cel puțin o duzină de terapeuți din Palo Alto care practicau exclusiv terapia familiei.
