asta o va impulsiona pe ea să facă la fel.
Însă a mai existat un motiv, unul mai personal: îmi doream nespus să fiu scriitor; scriitor adevărat. Munca scrierii unui manual academic de cinci sute de pagini, urmată de colaborarea la o monografie de cercetare a grupurilor de întâlnire, tot de cinci sute de pagini, mă sufocaseră. Mi-am imaginat că planul cu Ginny ar fi putut să-mi ofere un exercițiu neobișnuit, o oportunitate de a sparge cătușele profesiei mele, o șansă să-mi descopăr vocea, exprimând orice îmi venea în minte după fiecare ședință. În plus, Ginny fiind o abilă făuritoare de cuvinte, m-am gândit că s-ar simți mai confortabil dacă ar avea șansa să comunice prin scris, mai degrabă decât oral.
Schimbul nostru de notițe o dată la câteva luni a fost deosebit de instructiv. Studiindu-și relația, participanții la procesul terapeutic sunt scufundați mai profund în întâlnirea lor. Terapia noastră a fost îmbogățită cu fiecare nouă lectură. Mai mult, rezumatele au furnizat o experiență de tip Rashomon 15: orele petrecute împreună au fost experimentate foarte diferit, fiecare dintre noi apreciind alte părți ale ședințelor. Interpretările mele elegante și strălucite? Vai mie, nici măcar nu le-a observat! A apreciat, în schimb, mici gesturi personale pe care eu abia le sesizam: complimentele pentru hainele 15 Film din 1950 al regizorului japonez Akira Kurosawa, în care povestea este spusă prin perspectiva a patru personaje.
179
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
sau înfățișarea sa, scuzele mele stânjenite după o întârziere de câteva minute, chicotele mele stârnite de ironia ei, sfaturile despre metodele de relaxare.
Am folosit rezumatele în cadrul cursurilor mele de psihoterapie pentru rezidenții la psihiatrie mulți ani după încheierea terapiei noastre, fiind uimit de fiecare dată de interesul studenților față de vocile și viziunile noastre diferite. Citindu-i-le lui Marilyn, ea a fost de părere că sunau ca un roman epistolar, sugerând să fie publicate sub forma unei cărți. S-a oferit imediat voluntar să le editeze. La puțin timp după asta a plecat într-o vacanță la schi cu Victor, fiul nostru, în timpul căreia a profitat de diminețile în care Victor lua lecții de schi pentru a curăța și a clarifica rezumatele noastre.
Ginny a fost foarte entuziasmată de proiectul editorial: avea să
fie prima sa carte, iar noi ne-am înțeles să împărțim drepturile de autor pe din două, oferindu-i 20% lui Marilyn pentru contribuția sa.
Basic Books a publicat cartea în 1974, cu titlul Cu fiecare zi mai aproape. Privind retrospectiv, sugestia lui Marilyn pentru subtitlu, O
psihoterapie povestită de ambii participanți (adaptare după
Hawthorne16), ar fi fost mult mai potrivită, dar Ginny iubea vechiul cântec al lui Buddy Holly „Everyday” și-și dorise dintotdeauna ca acesta să fie cântecul ei de nuntă. Câțiva ani mai târziu, când a apărut filmul despre Buddy Holly, am ascultat cu atenție versurile și am descoperit cu surprindere că Ginny înțelesese greșit versul respectiv. Acesta spune de fapt: „Fiecare zi e tot mai aproape”.
Am scris amândoi câte o prefață și o postfață, iar eu îmi amintesc perfect cum am scris-o pe a mea. Cu toate că am scris multe texte profesionale în cabinetul meu din secția de ambulatoriu psihiatric, locul acela era prea aglomerat și gălăgios pentru a găsi inspirație scriitoricească. Pe atunci, psihiatria ocupa aripa de sud a spitalului 16 Referință la povestirile publicate de Nathaniel Hawthorne în 1837 - Twice-Told Tales (Povești spuse de două ori).
180
- IRVIN D. YALOM -
Stanford, unde se găseau birourile directorului, ale angajaților și multe săli de terapie. Lângă psihiatrie se găsea aripa ocupată de Carl Pribam, un profesor dedicat cercetărilor pe maimuțe, dintre care se întâmpla să mai evadeze câte una cât să creeze haos în clinică și în sala de așteptare. Imediat după laboratorul lui Pribam se afla arhiva, unde erau ținute dosarele pacienților. Era un loc întunecat, fără ferestre, liniștit și absolut intim, dar suficient de mare cât să mă plimb prin el, să construiesc propoziții complexe pe care să le pot citi cu voce tare. Mi-a plăcut camera aceea înfricoșătoare: îmi amintea de biroul de la subsol unde, adolescent fiind, am petrecut nenumărate ore scriind poezii doar pentru plăcerea mea (deși îi citeam ocazional și lui Marilyn din ele).
M-am bucurat de luxul orelor consumate în camera aceea întunecată, în căutarea tonului potrivit. Era un moment de cotitură
crucial – fără date, fără fapte, fără statistici, fără intenții de predare –
doar curgerea liberă a gândurilor. Deși nu pot să cânt, atunci îmi cântam mie însumi. Sunt convins și că munții de dosare din jurul meu, poveștile miilor de pacienți închise în ele s-au infiltrat cumva în conștiința mea când am scris prefața:
Mi se strânge inima de fiecare dată când găsesc vechi carnete cuprogramări, pline cu numele pe jumătate uitate ale paciențilorîmpreună cu care am avut parte de cele mai sensibile experiențe; atâtde mulți oameni, atât de multe momente frumoase.
Ce s-a întâmplat cu ei? Dosarele mele cu multe file și munții deînregistrări audio îmi amintesc uneori de un vast cimitir: viețipresate în registre clinice, voci prinse în benzi electromagnetice,murmurându-și dramele la nesfârșit. Tot atâtea mărturii ce îmiinsuflă un sentiment acut al efemerității. Simt că spectrul decăderiiurmărește din umbră și așteaptă, chiar și în clipele când suntancorat în prezent – o decădere care va spulbera în cele din urmă
experiența trăită, dar care emană, tocmai prin inexorabilitatea sa, o 181
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
anumită importanță și frumusețe. Dorința de a povesti experiența cuGinny este irezistibilă; sunt intrigat de posibilitatea de a păcălidecăderea și de a prelungi durata scurtei noastre vieți împreună.
E mult mai bine să știu că ea va supraviețui în mintea cititorilor,nu în depozitul abandonat al notelor clinice necitite și alînregistrărilor electromagnetice neascultate.
Scrierea acestei prefețe a reprezentat un moment esențial al tranziției. Am căutat o voce mai poetică, îndreptându-mi totodată
atenția spre fenomenul efemerității, calea spre viziunea existențială.
În aceeași perioadă în care o aveam pe Ginny în terapie, am avut parte de o altă întâlnire literară. Unul dintre colegii lui Marilyn ne-a prezentat o imagine rară din viața intimă a lui Ernest Hemingway, care s-a sinucis în 1961. Colegul ei descoperise într-o bibliotecă
universitară o serie de scrisori neștiute ale scriitorului către Buck Lanham, unul dintre comandanții debarcării din Normandia. Deși nu avea voie să le copieze, colegul lui Marilyn le-a dictat pe ascuns, folosind un reportofon, le-a transcris și ne-a pus la dispoziție o copie a lor pentru câteva zile, permițându-ne să parafrazăm din ele, cu condiția de a nu le cita în mod direct.
Scrisorile făceau destul de multă lumină asupra psihicului lui Hemingway. Am reușit să adun mai multe informații cu prilejul unei deplasări la Washington, D.C., în vizită la Buck Lanham, la vremea aceea director executiv la Xerox, suficient de amabil cât să-mi povestească despre amiciția lui cu Ernest Hemingway. După ce am recitit multe din scrierile lui Hemingway, eu și Marilyn am angajat niște bone și am plecat într-un weekend prelungit și izolat la Villa Montalvo Arts Center din Saratoga, California, pentru a colabora la scrierea unui articol.
Articolul nostru, „Hemingway: o viziune psihiatrică”, a fost publicat în 1971 în Journal of American Psychiatric Association, fiind 182
- IRVIN D. YALOM -
citat instantaneu în sute de publicații din toată lumea. Nimic din ce am scris, niciunul dintre noi, până atunci sau de-atunci încoace, nu s-a bucurat de o asemenea atenție.
Articolul examina sentimentul de inadaptare subsidiar comportamentului flamboaiant al scriitorului. Cu toate că
Hemingway s-a înăsprit și s-a expus neobosit unor încercări masculine dificile, cum ar fi boxul, pescuitul la adâncime, vânătoarea animalelor mari, în scrisorile către generalul Lanham îl descoperim vulnerabil și copilăros. Scriitorul venera autenticitatea –
pe liderul militar puternic și curajos – și se descria pe sine ca „un găinar de scriitor”. Cu toate că îl apreciez enorm ca scriitor, nu simpatizez
personalitatea
sa
publică
–
prea
abrazivă,
hipermasculină, prea lipsită de empatie și îmbibată în alcool.
Lectura scrisorilor mi-a revelat identitatea copilului sensibil, autocritic, uluit de adulții cu adevărat duri și curajoși.
Ne-am declarat intențiile chiar de la începutul articolului:
Deși apreciem considerațiile existențiale generate de întâlnirile luiHemingway cu pericolul și moartea, nu găsim în ele aceeași măsură
de universalitate și atemporalitate ca în cazul unor Tolstoi, Conradsau Camus. Ne întrebăm de ce. De ce este viziunea lui Hemingwayatât de restrânsă? Noi bănuim că limitările viziunii sale au de-a facecu restricțiile psihologice personale… Așa cum nu există urmă deîndoială că a fost un scriitor foarte talentat, este evident că a fost opersoană extrem de tulburată, care nu și-a găsit nicicând liniștea șiși-a pus capăt vieții la 62 de ani, în timpul unui episod de psihoză
paranoid-depresivă.
Eu și Marilyn am colaborat întotdeauna îndeaproape – am citit mereu ciornele scrierilor celuilalt dar aceasta este singura noastră
scriere comună. Ne amintim încă cu plăcere de această experiență și 183
