- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
ne gândim că, în ciuda vârstei avansate, poate vom mai avea prilejul colaborării la un nou proiect.
184
- IRVIN D. YALOM -
Capitolul 22
OXFORD ȘI BĂNUȚII FERMECAȚI Al DOMNULUI
SFICA
Memoria mea amestecă adesea anii mulți petrecuți la Stanford, însă întreruperile sabatice sunt clar evidențiate în amintire. La începutul anilor 1970 am continuat să le predau studenților și rezidenților, mulți dintre ei devenindu-mi colaboratori în diverse cercetări de psihoterapie. Am scris articole despre terapia de grup pentru alcoolici și terapia de grup pentru văduve. La un moment dat, editorul mi-a cerut să pregătesc a doua ediție a manualului.
Știind că acest proiect ar avea nevoie de toată atenția mea, am solicitat o pauză sabatică de șase luni, iar în 1974, eu, Marilyn și fiul nostru de cinci ani, Ben, am plecat la Oxford, unde am primit un cabinet în Departamentul de Psihiatrie al Spitalului Warneford.
Fiica noastră, Eve, începuse colegiul la Wesleyan, iar ceilalți doi băieți ai noștri au rămas să termine anul la Palo Alto, în grija unor prieteni vechi care s-au mutat la noi pe perioada plecării noastre.
La Oxford am găsit o casă chiar în centrul orașului, dar la scurt timp după sosirea noastră s-a prăbușit un avion al unei companii britanice, omorând toți pasagerii, printre care și tatăl familiei de la care închiriasem casa. Așa că a trebuit să căutăm pe ultima sută de metri altă casă. Negăsind nimic, am închiriat o fermecătoare cabană
veche, cu acoperiș din paie, în sătucul Black Bourton, la aproximativ treizeci de minute de Oxford.
Black Bourton era micuț, foarte britanic și foarte izolat: condiții perfecte pentru scris! Revizuirea unui manual presupune o muncă
solicitantă și plictisitoare, dar necesară, dacă se dorește ca textul să
rămână relevant. Am analizat niște cercetări pe care le realizasem de curând, încercând să înțeleg mai bine ce anume ajută pacienții în timpul terapiei de grup. Am aplicat un chestionar cu cincizeci și 185
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
cinci de itemi (vizând catharsisul, înțelegerea, susținerea, ghidajul, universalitatea, coerența de grup etc.) unui eșantion mare de pacienți din cadrul unor grupuri de succes, în care am introdus dintr-o toană de ultim moment un grup de cinci afirmații mai puțin ortodoxe, pe care le-am etichetat drept „factori existențiali” –
afirmații precum „sunt de acord că, oricât m-aș apropia de ceilalți, tot singur trebuie să înfrunt viața” sau „sunt de acord cu afirmația că nu se poate fugi de o parte din suferința vieții și de moarte”. Le-am cerut subiecților să le ordoneze în grupuri (după criteriile
„metodologiei Q”), de la cel mai puțin util la cel mai util, descoperind cu uimire că toți factorii existențiali aruncați în joc în ultimul moment au primit calificative mai înalte decât mă așteptam.
Era limpede că aceștia jucau un rol mai mare în desfășurarea terapiilor de grup eficiente decât înțelesesem până atunci, astfel că
am hotărât că trebuia să explic acest lucru într-un capitol nou.
Abia începusem să lucrez la ideea asta, că am primit un telefon din Statele Unite prin care eram informat că primisem prestigiosul Premiu Strecker pentru psihiatrie. Am fost foarte încântat, desigur, dar nu pentru mult timp. Două zile mai târziu primeam scrisoarea oficială din care aflam mai multe detalii: trebuia să susțin, oricând în următorul an, o prelegere în fața unei audiențe numeroase în Pennsylvania. Nicio problemă. Doar că scrisoarea adăuga că trebuia să trimit o monografie pe un subiect la alegere în următoarele patru luni, spre a fi publicată de către Universitatea din Pennsylvania într-o ediție limitată. Ultimul lucru din lume pe care voiam să-l fac atunci era să scriu o monografie: când inițiez un proiect de scriere, amân orice altceva și nu mă mai gândesc la nimic în afara proiectului. M-am gândit să refuz premiul, dar am fost convins să
n-o fac de către câțiva colegi, astfel că în cele din urmă am ajuns la un compromis: să scriu o monografie despre factorii existențiali implicați în terapia de grup, cu care să împușc doi iepuri dintr-un foc – monografia Strecker și capitolul nou din manual. Privind în 186
- IRVIN D. YALOM -
urmă, cred că acesta a reprezentat începutul unei munci care avea să culmineze cu tratatul meu, Psihoterapia existențială.
Black Bourton se află în Cotswolds, o regiune bucolică din sudul Angliei, celebră pentru câmpiile sale verzi, colorate de mugurii florilor de primăvară și vară. Am găsit o grădiniță locală excelentă
pentru Ben și viața noastră acolo, în general, a fost minunată, cu excepția unui singur aspect – vremea. Veneam din răsfățul soarelui Californian, iar acum Marilyn își cumpăra la jumătatea lui iunie un palton greu din blană de oaie. La finalul lunii iulie eram atât de sătui de ploi și atât de flămânzi după soare, că ne-am trezit într-o dimineață ploioasă în fața unei agenții de turism din Oxford căutând un zbor către cea mai apropiată și mai puțin costisitoare locație însorită. Agenta a zâmbit cu subînțeles – mai avusese de-a face cu tânguielile turiștilor californieni – și ne-a rezervat un zbor spre Grecia. „Voi și Grecia”, ne-a asigurat ea, „veți deveni foarte buni prieteni.”
L-am înscris pe Ben într-o tabără de preșcolari în Winchester, iar Victor, care ni se alăturase la sfârșitul lui iunie, după terminarea anului școlar, a plecat într-o aventură cu bicicleta în Irlanda, împreună cu alți adolescenți. Eu și Marilyn ne-am urcat în avionul pentru Atena. De acolo ne-am îmbarcat a doua zi într-un tur de cinci zile cu autobuzul spre Peloponezul cel veșnic însorit.
Am ajuns în Atena plini de voie bună și pregătiți de explorare, dar fără bagaje. Am rămas doar cu bagajul de mână, adică o geantă
cu cărți, dar am găsit un magazin deschis până târziu lângă hotelul la care eram cazați în Atena, de unde ne-am cumpărat lucrurile esențiale într-o călătorie: un aparat și spumă de ras, periuțe de dinți, pastă, lenjerie și o rochie de vară cu dungi negre și roșii pentru Marilyn. Am purtat același haine timp de cinci zile, iar Marilyn, când voia să înoate, își lua singurul tricou pe care îl avea și-și trăgea pe ea niște chiloți ai mei. Nemulțumirea provocată de pierderea bagajelor s-a evaporat rapid, obișnuindu-ne să călătorim cu puține 187
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
lucruri asupra noastră. Ba chiar, după câteva zile, am ajuns să
râdem de colegii noștri excursioniști când urcau mormăind geamantanele lor voluminoase în autobuz, în vreme ce noi țopăiam de colo-colo ca niște păsări libere. Scutiți de greutăți, am simțit că ne puteam conecta mai profund cu locurile vizitate: muntele Olimp, unde au avut loc primele jocuri olimpice, în urmă cu 2.500 de ani; teatrul antic al lui Epidaurus și locația montană a oracolelor din Delfi, preferata lui Marilyn, comparată cu Vézelay din Franța, pentru frumusețea și elevarea sa spirituală. La finalul turului am revenit la aeroport ca să găsim, spre șocul nostru, cele două bagaje ale noastre rotindu-se pe banda pustie. Le-am recuperat, oarecum nedumeriți, și ne-am îmbarcat pentru următoarea destinație, Creta.
Am închiriat o mașină de la aeroportul din Creta și ne-am plimbat o săptămână relaxați de-a lungul insulei. După patruzeci de ani, memoria mea a reținut doar frânturi din această excursie, dar și eu și Marilyn ne amintim de prima seară într-o tavernă cretană, privind reflecția lunii în apa canalului la un metru de masa noastră
și de minunea unor aperitive cum nu mai văzuserăm: platouri de baba ganoush, tzatziki, taramasalata, dolmades, spanakopita, tiro-pita, keftedes. Mi-au plăcut atât de mult că nu am comandat niciun fel principal cât am stat în Creta.
„Nu vreau nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber.” Cuvintele de pe piatra funerară a lui Nikos Kazantzakis mi-au făcut pielea să se strângă, a doua zi, lângă anticele ziduri venețiene care înconjoară
orașul Heraklion, capitala Cretei. Kazantakis a fost excomunicat de Biserica Ortodoxă din Grecia pentru romanul Ultima ispită a lui Hristos, pe care l-am citit în avion spre Grecia, neavând dreptul de a fi înmormântat în interiorul orașului. Am îngenuncheat la mormântul său, pentru a aduce un omagiu acestui spirit măreț, iar mare parte din restul călătoriei l-am dedicat lecturii cărții sale, Odiseea. O continuare modernă.
188
- IRVIN D. YALOM -
La palatul din Knossos am fost fermecați de frescele imense înfățișând femei puternice cu pieptul dezvelit, cărând daruri pentru sacrificiile preoteselor. Așa cum m-a obișnuit de când ne știm, Marilyn mi-a fost ghid, oferindu-mi informații despre palat, cu o atenție deosebită la predominanța acestor figuri feminine. Un subiect pe care avea să-l detalieze douăzeci de ani mai târziu, în cartea sa din 1997, The History of Breast.
Am urcat cu mașina și până în munți, pentru a vizita o austeră
mănăstire cretană. Acolo am fost invitați să rămânem la masă, dar de vizitat, ni s-a permis să vizităm doar o porțiune restrânsă a așezământului, pentru a nu deranja rugăciunea călugărilor. În plus, femeile nu aveau voie să intre în corpul principal al mănăstirii – nici animalele de sex feminin; nici măcar găinile!
Cât am stat în Heraklion, am căutat monede grecești antice pe care să le facem cadou lui Reid, fiul nostru cel mare, cu prilejul absolvirii liceului. În fiecare butic în care am intrat ni se spunea că
vânzarea de monede către turiști era ilegală, dar toți comercianții ignorau legea, fiind dispuși – chiar dacă pe ascuns – să ne arate colecțiile lor secrete. Cel mai mult ne-a impresionat prăvălia lui Sfica, peste drum de Muzeul Național, pe vitrina căreia era pictat cu auriu un bondar. După o discuție lungă cu amabilul și înțeleptul domn Sfica, am cumpărat o monedă grecească din argint pentru Victor și două monede pe care eu și Marilyn le-am purtat ca pandantive. Sfica ne-a asigurat că le puteam returna oricând în caz că eram nemulțumiți de ele. A doua zi am vizitat un mic magazin de subsol, ținut de un anticar evreu bătrân și plin de riduri. De la el am cumpărat niște monede romane din argint, ieftine, iar în timpul tranzacției i-am arătat monedele achiziționate de la Sfica. Pe acestea le-a examinat rapid și a concluzionat cu multă autoritate: „Falsuri –
falsuri bune. Și totuși falsuri.”
Ne-am întors la Sfica și i-am cerut banii înapoi. Acesta, ca și cum s-ar fi așteptat să ne vadă, s-a dus la casa de bani și, fără să scoată
189
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
un cuvânt, a extras din ea cu multă demnitate un plic cu banii noștri. Ni l-a înmânat, zicându-ne: „Vă returnez banii, așa cum am promis; dar cu o condiție: să nu mai călcați în magazinul meu.”
Continuându-ne periplul pe insulă, am ajuns și în alte anticariate, povestind de multe ori pățania cu domnul Sfica. „Cum?”, ne-au răspuns toți. „L-ați insultat pe domnul Sfica? Sfica, expertul oficial al Muzeului Național?” Se luau cu mâinile de cap și se văitau:
