Aveam în terapie un pacient cu colită ulcerativă și i-am cerut lui Don Jackson să fie coterapeut la câteva sesiuni de terapie familială.
Am publicat, mai apoi, un articol cu descoperirile noastre. Am mai avut în următorul an câteva familii în terapie, dar în cele din urmă
terapia familială și de grup mi s-au părut mai interesante. Nu am 10 Mental Research Institute, în original.
146
- IRVIN D. YALOM -
mai practicat de atunci terapia familiei, deși le-o recomand adesea pacienților mei. Un alt membru al MRI era Gregory Bateson, antropolog cunoscut și unul dintre autorii din spatele teoriei
„legătură dublă” a schizofreniei. Bateson era un povestitor memorabil și ținea conversații deschise la reședința sa în fiecare seară de joi, la care am participat adesea, cu multă plăcere.
Un alt domeniu care m-a interesat în primul an la Stanford a fost cel al „tulburărilor sexuale”, cu care am făcut cunoștință la Institutul Patuxent, în perioada rezidențiatului, când am lucrat cu infractori sexuali. La Stanford am consultat cu regularitate, în weekenduri, infractorii sexuali internați la Spitalul de Stat Atascadero, iar în următorii ani am primit la terapie un număr de pacienți voyeuriști, exhibiționiști ori suferinzi de alte compulsii sau obsesii sexuale tulburătoare. Am tratat și mulți homosexuali care sufereau, retrospectiv privind, mai degrabă din cauza percepției societății asupra lor. La Stanford am prezentat în cadrul unei prelegeri o parte din munca mea cu acești pacienți și imediat după
prezentare, un chirurg plastician, Don Laub, de la Departamentul de Chirurgie al Stanford, m-a întrebat dacă aș fi interesat să mă
implic în calitate de consultant într-un nou program, în care erau înscriși o serie de pacienți transsexuali care solicitaseră operația de schimbare a sexului (termenul „transgender” încă nu exista pe atunci). La vremea respectivă, în Statele Unite nu se făceau operații de schimbare a sexului, solicitanții acestui tip de intervenție fiind nevoiți să meargă la Tijuana sau Casablanca.
Departamentul de Chirurgie mi-a trimis în următoarele săptămâni aproximativ zece pacienți spre evaluare preintervenție.
Niciunul dintre ei nu suferea de tulburări mintale, ba mai mult, am fost uimit de forța și profunzimea motivației pentru care solicitau schimbarea sexului. Majoritatea erau săraci și munciseră ani mulți ca să strângă banii necesari operației. Toți erau bărbați care-și doreau să devină femei din punct de vedere biologic: chirurgii nu 147
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
erau încă în măsură să ofere operația inversă, din femeie în bărbat, mult mai provocatoare. Departamentul de Chirurgie a desemnat un asistent social să conducă un grup preintervenție care să ofere un antrenament în comportamentul feminin. Am participat și eu la un asemenea exercițiu. Pacienții erau așezați la un bar și învățați să
desfacă genunchii pentru a prinde niște monede în fustă, în loc să
apropie în mod instinctiv genunchii, cum sunt tentați să facă
bărbații în aceste situații.
Proiectul depășea cu mult mentalitatea epocii în care a apărut, iar problemele nu au întârziat să apară: după câteva luni, unul dintre pacienți a ajuns o dansatoare goală într-un club de noapte și spunea tuturor că este creația Spitalului Stanford, iar alt pacient a încercat să dea spitalul în judecată pentru tâlhărie în urma operației.
Proiectul a fost închis, fiind nevoie de mulți ani până ce Stanford a început să ofere din nou acest tip de intervenție.
Primii cinci ani petrecuți de familia mea în Palo Alto, din 1962 în 1967, au coincis cu debutul mișcărilor pentru drepturi civile, pentru încetarea războiului, precum și al mișcărilor hippie și beatnic – toate pornite din zona golfului San Francisco. Studenții din Berkeley au inaugurat Mișcarea Discursului Liber, iar zona Haight-Ashbury din San Francisco s-a umplut de adolescenți fugiți de-acasă. Însă la Stanford, aflat la aproape cincizeci de kilometri depărtare, lucrurile au rămas relativ calme. Joan Baez, împreună cu care Marilyn a participat cândva la o demonstrație antirăzboi, locuia în zonă. În ce mă privește, amintirea cea mai vie din perioada aceea este un concert uriaș al lui Bob Dylan, în timpul căruia Joan Baez a apărut din senin pe scenă pentru câteva melodii. Am devenit fan pe viață
și ani mai târziu am avut parte de bucuria de a dansa cu ea, după
un concert al său de cafenea.
148
- IRVIN D. YALOM -
Portret de familie, circa 1975
Am fost și noi, ca toată lumea, devastați de vestea asasinării lui John F. Kennedy în 1963. Ne-a zguduit impresia că traiul nostru liniștit din Palo Alto nu putea fi afectat de nenorocirile lumii exterioare, și tot atunci ne-am cumpărat primul nostru televizor, pentru a urmări evenimentele care au precedat moartea președintelui și funeraliile sale. Eu am evitat toate credințele și practicile religioase, dar în situația de-atunci, Marilyn, simțind că e nevoie de comunitate și ritual, i-a dus pe cei doi copii mai mari ai noștri – Eve, de opt ani, și Reid, de șapte ani – la o slujbă religioasă
la Biserica Memorială Stanford. Cum de forța gravitațională a ceremonialului nu am scăpat niciodată, am ținut mereu acasă
Paștele evreiesc, cu familia și prietenii. Neștiind ebraică, am apelat întotdeauna la un prieten pentru citirea rugăciunilor specifice.
În ciuda amintirilor mele neplăcute din copilărie, am continuat să
prefer genul de mâncare cu care am fost crescut: bucătărie evreiască
est-europeană, fără porc. Dar nu și Marilyn. De fiecare dată când 149
- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -
plecam din oraș, copiii știau că le va face friptura de porc. Eu am continuat să mă cramponez de unele rituri. Mi-am circumcis băieții, organizând de fiecare dată o masă ceremonială cu prietenii și familia. Reid, cel mai mare dintre cei trei fii, a ales să treacă prin ritualul Bar Mitzvah. Pe lângă aceste câteva tradiții evreiești, făceam brad, le puneam copiilor cadouri în șosete și țineam o masă mare de Crăciun.
Am fost întrebat adesea dacă lipsa credinței a reprezentat vreodată o problemă în viața sau practica mea psihiatrică.
Răspunsul este de fiecare dată nu. Dar mai întâi ar trebui să spun că
sunt mai curând „nonreligios” decât „antireligios”. Iar poziția mea nu e nicicum neobișnuită: pentru imensa majoritate a comunității din Stanford și pentru colegii mei medici și psihiatri, religia a jucat un rol minor sau poate niciun fel de rol. De fiecare dată când am petrecut timp în compania prietenilor credincioși (Dagfinn Føllesdal, de pildă, prietenul meu filosof norvegian catolic), le-am respectat enorm profunzimea credinței, dar înclin să cred că
viziunea mea seculară nu mi-a influențat aproape niciodată practica terapeutică. Trebuie totuși să recunosc că în toți anii de practică am fost solicitat de foarte puține persoane cu adevărat religioase. Cele mai multe contacte cu oameni credincioși le-am avut în munca mea cu pacienții muribunzi, situații în care am încurajat și am susținut orice fel de alinare ar fi putut găsi aceștia pe filieră religioasă.
Cu toate că în anii 1960 am fost profund implicat în munca mea și, în general, destul de apolitic, schimbările culturale nu au trecut neobservate pe lângă mine. Mediciniștii și rezidenții au început să
poarte sandale în locul încălțărilor „adecvate”, iar pletele lor au ajuns de la an la an mai lungi și mai libere. Câțiva studenți mi-au adus în dar pâine gătită de ei acasă. Marijuana a ajuns până și la petrecerile cadrelor didactice, iar moravurile sexuale s-au modificat radical.
