mă joc, seara și în weekend. Nu am simțit nicio clipă că viața de familie e un impediment în calea dezvoltării profesionale, deși nu sunt deloc sigur că lucrurile au stat la fel pentru Marilyn.

Am iubit cei trei ani de rezidențiat. Fiecare rezident a primit de la bun început responsabilități clinice față de pacienții internați, precum și liste de consultații în ambulatoriu. Împrejurimile și personalul de la Hopkins aveau o anumită eleganță și o calitate specifică Sudului, ce azi par să aparțină trecutului. Clădirea psihiatriei, Clinica Phipps, compusă din șase secții de internare și un departament de consultații, a fost deschisă în 1912, fiind condusă

de Adolf Meyer, căruia i-a succedat John Whitehorn în 1940.

Clădirea din cărămidă roșie, de patru etaje, avea un aspect trainic și demn; liftierul, același vreme de patruzeci de ani, era politicos și prietenos. Iar asistentele, tinere sau în vârstă, se ridicau imediat în picioare când intra un medic în camera lor – ah, vremurile bune de odinioară!

Deși mi-au dispărut sute de pacienți din memorie, pe primii mei pacienți de la Hopkins mi-i amintesc straniu de limpede. Sarah B., soția unui magnat texan al petrolului, internată de câteva luni cu 106

- IRVIN D. YALOM -

schizofrenie catatonică. Nu vorbea, iar de multe ori rămânea înghețată ore întregi în aceeași poziție. Lucrul meu cu ea era pur intuitiv: supervizorii nu prea aveau cu ce să ajute, întrucât nu știa nimeni cum să trateze astfel de pacienți – erau considerați incurabili.

Am avut grijă să o primesc în fiecare zi, măcar cincisprezece minute, în cabinetul meu situat pe holul lung de lângă secție. Nu scosese un cuvânt de luni întregi și, cum nu răspundea nici prin cuvinte, nici prin gesturi, la întrebările mele, vorbeam doar eu. Îi povesteam ce făcusem în ziua respectivă, ce mai spuneau ziarele, îi împărtășeam gândurile mele legate de întâlnirile de grup din secție, chestiuni din propria mea analiză și ce cărți mai citeam. Uneori își mișca buzele, fără să emită cuvinte, nu-și modifica niciodată

expresia facială, iar ochii ei mari, albaștri și tânguitori rămâneau fixați îndelung pe figura mea. Dar apoi, într-o zi când bălmăjeam despre vreme, s-a ridicat brusc în picioare, a venit la mine și m-a sărutat apăsat pe buze. Am rămas înlemnit, neștiind ce să spun, dar mi-am păstrat cumpătul și după ce am gândit cu voce tare despre posibilele motive ale sărutului, am condus-o înapoi în salon și m-am repezit către cabinetul supervizorului meu pentru a-i povesti întâmplarea. I-am povestit tot, dar am omis să-i spun că-mi plăcuse sărutul ei – era o femeie atrăgătoare și sărutul ei m-a excitat, fără să

uit nicio clipă că rolul meu era acela de a o trata. Lucrurile au continuat ca până atunci alte câteva săptămâni, când am decis să

încerc un tratament cu Pacatal, un sedativ puternic nou apărut (abandonat de mult astăzi) pe piață. Spre surpriza tuturor, într-o săptămână Sarah era alt om, vorbea frecvent și încă destul de coerent. Am discutat pe larg în cabinetul meu despre stresul vieții anterioare bolii ei, iar la un moment dat i-am spus câte ceva despre cum mă făcuseră să mă simt întâlnirile noastre tăcute atâta vreme, dar și că mă îndoiam foarte serios de faptul că-i oferisem vreun ajutor în tot acel timp. „Oh, nu, dr. Yalom”, mi-a răspuns ea de 107

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

îndată, „vă înșelați. Să nu vă simțiți așa. Ați fost sarea și piperul vieții mele în toată perioada asta.”

Fusesem sarea și piperul vieții ei. Nu am uitat niciodată această

declarație și acest moment. Mi le amintesc ori de câte ori sunt cu un pacient și nu am nicio idee despre ce se întâmplă ori sunt incapabil să fac o remarcă utilă sau coerentă. De fiecare dată când se întâmplă

asta, mă gândesc la draga de Sarah B. și-mi reamintesc că prezența, întrebările și atenția terapeutului pot fi stimulative în feluri pe care nici nu ni le imaginăm.

Am început să particip la seminarii săptămânale cu Jerome Frank, doctor în medicină, celălalt profesor plin de la Hopkins, care era un empirist la fel ca dr. Whitehorn și folosea doar instrumentele logicii și demonstrației. M-a învățat două lucruri foarte importante: bazele metodologiei cercetării și fundamentele terapiei de grup. La vremea respectivă, terapia de grup se afla la început, iar dr. Frank scrisese una din puținele cărți bune pe acest subiect. Rezidenții se întâlneau săptămânal – toți opt înghesuiți unul lângă altul – să

observe grupurile de terapie, formate din pacienți din ambulatoriu, printr-una din primele ferestre de observație folosite în acest context, dintre cele cu dublu sens, o gaură în perete de doar treizeci de centimetri pătrați. La final, ne întâlneam cu dr. Frank pentru a discuta despre ședința de grup de-abia încheiată. Observația de grup mi-a părut un instrument didactic atât de valoros, încât l-am folosit și eu, ani mai târziu, în predarea terapiei de grup.

Am continuat să observ săptămânal grupurile, mult timp după

încheierea cursului pentru rezidenți. Până la finalul anului, dr.

Frank îmi cerea să conduc grupul când el era plecat. Mi-a plăcut de la bun început să fac asta: îmi părea evident că terapia de grup le oferea participanților multe oportunități de schimbare a informațiilor legate de sinele lor social. Mi-a părut un cadru unic și generos de creștere, care permite membrilor grupului să exploreze și să exprime zone ale sinelui interpersonal și să-și oglindească

108

- IRVIN D. YALOM -

comportamentul în reacțiile celorlalți. Unde mai pot indivizii să

ofere și să primească răspunsuri atât de oneste și de constructive de la un grup de persoane de încredere, de pe poziții egale? Grupul de terapie cu pacienți aflați în ambulatoriu funcționa cu doar câteva reguli de bază: pe lângă confidențialitate absolută, membrii se angajau să participe la următoarea întâlnire, să mențină o comunicare deschisă și să nu se întâlnească în afara grupului. Îmi amintesc că-i invidiam și-mi doream să fac și eu parte dintr-un grup de tipul acesta.

Spre deosebire de dr. Whitehorn, dr. Frank era o persoană caldă

și abordabilă – la finalul primului an mi-a sugerat să-i spun pe numele mic, Jerry. Era un profesor și un om foarte bun, un model de integritate, competență clinică și respect față de valoarea cercetării. Am păstrat legătura multă vreme după ce am plecat de la Hopkins și ne-am văzut ori de câte ori a trecut prin California.

Memorabilă a fost săptămâna petrecută de familiile noastre împreună în Jamaica. La bătrânețe a dezvoltat probleme grave de memorie, iar eu l-am vizitat în centrul rezidențial în care se retrăsese de fiecare dată când am ajuns pe Coasta de Est. Ultima oară când l-am văzut mi-a mărturisit că-și petrecea zilele observând lucruri interesante pe fereastră și că fiecare dimineață era ca o coală

albă de hârtie. Și-a frecat fruntea cu dosul palmei și mi-a spus:

„Huuușș – și s-au șters toate amintirile din ziua precedentă. Pentru totdeauna.” Apoi a zâmbit, mi-a aruncat o privire și i-a oferit fostului său discipol o ultimă învățătură: „Știi, Irv, nu e așa de rău.

Nu e chiar așa de rău.” Ce om minunat. Zâmbesc de fiecare dată

când mă gândesc la el. Am fost onorat, câteva decenii mai târziu, să

fiu primul conferențiar invitat în programul Conferințelor de Psihoterapie Jerome Frank de la Johns Hopkins.

Metoda psihoterapiei de grup utilizată de Jerome Frank se înscria la fix în abordarea interpersonală folosită la vremea respectivă de teoria psihodinamică americană. Abordarea interpersonală (sau 109

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

„neofreudiană”) era o modificare a vechii poziții tradițional freudiene; sublinia importanța relațiilor interpersonale în dezvoltarea individului pe tot parcursul ciclului de viață, în vreme ce abordarea veche punea accentul pe primii ani de viață. Noua abordare era de origine americană, bazându-se în mare măsură pe lucrările psihiatrului Harry Stack Sullivan, dar și pe lucrările unor teoreticieni europeni emigrați în Statele Unite, în special Karen Horney și Erich Fromm. Am citit mult din literatura teoretică a abordării interpersonale, care mi s-a părut cât se poate de rezonabilă. Lucrarea lui Karen Horney, Neurosis and Human Growth, a fost de departe cea mai subliniată carte în timpul rezidențiatului.

Cu toate că și Sullivan avea foarte multe de spus, din nefericire a fost un scriitor atât de abisal, că ideile sale nu au avut niciodată

impactul meritat. Totuși, dincolo de orice, lucrările lui m-au ajutat să înțeleg că majoritatea pacienților ajung într-o stare de disperare din cauza incapacității de a stabili și de a menține relații interpersonale evolutive. Mai departe, pentru mine, terapia de grup asigura spațiul ideal în care pot fi explorate și modificate modelele dezadaptative ale relaționării. Am fost fascinat de dinamica de grup, conducând multe grupuri în anii rezidențiatului, atât în spital, cât și în ambulatoriu.

Pe măsură ce avansa primul an de rezidențiat în psihiatrie, începeam să mă simt tot mai copleșit de toată informația, de toate tulburările clinice întâlnite, de abordările idiosincratice ale supervizorilor mei, simțind tot mai mult nevoia unui sistem explicativ coerent. Teoria psihanalitică părea soluția cea mai la îndemână, cu atât mai mult cu cât majoritatea programelor de instruire psihiatrică din Statele Unite erau la vremea aceea de orientare analitică. Majoritatea șefilor de departamente psihiatrice sunt astăzi cercetători în neuroștiințe, dar în anii 1950 cei mai mulți aveau în spate o formare psihanalitică. În afară serviciului de 110

- IRVIN D. YALOM -

consultații, Johns Hopkins reprezenta o remarcabilă excepție de la regulă.

Așa că am mers conștiincios la cele patru întâlniri săptămânale cu Olive Smith, am citit scrierile lui Freud și am participat la conferințele de orientare analitică organizate de departamentul de consultații, dar odată cu trecerea timpului am devenit tot mai sceptic în privința abordării psihanalitice. Comentariile analistei mele îmi păreau irelevante și pe lângă subiect și am ajuns să cred că, deși își dorea să mă ajute, era mult prea constrânsă de edictul neutralității pentru a-și dezvălui în fața mea ceva din adevărata ei identitate. Mai mult, am ajuns să consider că accentul pe primii ani de viață, pe primele impulsuri sexuale și tendințe agresive reprezenta o limitare foarte serioasă.

Abordarea biopsihologică oferea destul de puține opțiuni la vremea respectivă, dincolo de terapii somatice, cum ar fi terapia de șoc cu insulină și terapia electroconvulsivă (TEC). Deși sunt metode pe care eu însumi le-am administrat de multe ori, uneori cu rezultare extraordinare, aceste tratamente țin de o abordare disparată, fiind mai degrabă descoperiri accidentale. De pildă, medicii au observat de multe secole că convulsiile provocate de diverse tulburări, cum ar fi febra sau malaria, au un efect benefic asupra psihozelor sau depresiei. Așa că au căutat metode de inducere a comei hipoglicemice și a convulsiilor, atât pe cale chimică (Metrazol), cât și electrică (TEC).

Către finalul primului an de rezidențiat, mi-a atras atenția o carte nouă scrisă de psihologul Rollo May, intitulată Existence. Cartea era compusă din două eseuri lungi, excelente, scrise de May, plus un număr de capitole traduse din lucrările mai multor terapeuți și filosofi europeni, cum ar fi Ludwig Binswanger, Erwin Straus și Eugène Minkowski. Cartea asta mi-a schimbat viața. Eseurile lui May erau extraordinar de lucide, deși multe capitole erau scrise într-un limbaj foarte profund, menit parcă să-l încurce, mai curând 111

- CĂLĂTORIA CĂTRE SINE -

decât să-l elucideze pe cititor. May explica principiile de bază ale existențialismului, prin intermediul cărora m-am familiarizat cu ideile relevante ale unor gânditori existențialiști, printre care Soren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche. Exemplarul meu din Existence, ediția apărută în 1958, conține notițe, aprobatoare sau în dezacord, aproape pe fiecare pagină. Cartea sugera posibilitatea unei a treia căi, o alternativă la gândirea psihanalitică și la modelul biologic – o cale cu rădăcini în înțelepciunea filosofilor și scriitorilor din ultimii 2.500 de ani. Răsfoind vechiul meu exemplar în timp ce scriu aceste memorii, observ că Rollo a lăsat un autograf și un mesaj, aproape patruzeci de ani mai târziu: „Pentru Irv, un coleg de la care eu am învățat ce este psihoterapia existențială.” Mi-au dat lacrimile citind mesajul său.

Am mers apoi la o serie de conferințe despre istoria psihiatriei, de la Philippe Pinel (medicul care a introdus în secolul al XVIII-lea tratamente mai umane pentru bolnavii mintali) la Freud.

Conferințele au fost foarte interesante, dar greșeau, după părerea mea, considerând că domeniul nostru începe în secolul al XVIII-lea, cu Pinel. În timp ce ascultam prezentările, mă gândeam la toți gânditorii care au scris despre comportamentul și angoasele ființei umane cu mult înainte – filosofi, de exemplu, cum ar fi Epicur, Marc Aureliu, Montaigne și John Locke. Aceste gânduri, împreună

cu cartea lui Rollo May, m-au convins că sosise momentul să mă

inițiez în filosofie, așa că în anul următor m-am înscris la un curs de un an de istoria filosofiei occidentale, în campusul Homewood al Universității Johns Hopkins, unde studia Marilyn. Suportul cursului era populara lucrare a lui Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, ale cărei pagini au fost o adevărată ambrozie pentru mine, după toți anii de studiat manuale de fiziologie, medicină, chirurgie și obstetrică.