ea a citit romanul. Don Quijote? Sigur. În liceu, la orele de literatură.
Lupta cu morile de vânt. Dulcineea din Toboso. Dar nu-şi amintea mare lucru.
Besfort, fii sincer, tu mi-ai dat-o s-o citesc pentru că ţi se pare că
seamănă oarecum cu povestea noastră, adică cu noi doi?
Seamănă oarecum? Besfort râse. Nu oarecum, ci sută la sută. Şi nu numai cu noi, ci cu toţi. O mângâie pe păr înainte de a se întinde lângă ea. Găsindu-şi cu greu cuvintele, încercă să-i explice că
povestea aia e un exemplu, un soi de încercare diabolică prin care, cu voie sau fără voie, trec milioane de cupluri.
Rovena se străduia să-l înţeleagă. Era un text cu mesaj ascuns, deci trebuia să-i găsească cheia. Nu mă privi aşa, ca şi când aş vorbi aiurea.
Ea îi atinse mâna cu tandreţe.
El îi spuse că apreciase întotdeauna la ea privirea aceea duioasă
de infirmieră şi că nu întâmplător se zice că infirmierele sunt atât de bune la pat. Numai că el nu e nebun, cum îşi închipuie ea.
Rovena îl mângâie din nou pe mână. Nu, ea nu crede asta. Dacă s-ar fi întrebat cineva cine e nebun şi cine nu, cu siguranţă că amândoi sunt în egală măsură săriţi de pe fix. Cel puţin într-o privinţă.
Te gândeşti la Lorelei? o întrerupse el.
Îşi amintiră din nou seara aceea, inclusiv aluzia la povestea curiosului imprudent. În esenţă, ambele situaţii erau asemănătoare, aproape identice. Iar cuvintele „încercare diabolică” nu fuseseră
rostite degeaba. Totul, în istoria aceea, îţi amintea de lumea de dincolo, dar, spre deosebire de cea cunoscută, era un alt soi de infern, fără tortură şi cazane cu smoală, ci blândă, diafană, vecină cu viziunile precreştine.
Îşi amintiră apoi de uimirea lor iniţială, mersul prin ceaţă şi patul uriaş care le ieşise înainte ca un liman al salvării. Apoi, plimbarea până la bar pentru o băutură şi mai departe, până ce mersul ei a devenit tot mai lasciv, şi mătasea, şi unduirea fină a şoldurilor, până
în clipa în care le-a apărut în faţă cuvântul „Masaj”.
Vrei? o întrebase el mai mult din ochi, decât cu glas tare. Ezitarea
— 95 —
ei a fost scurtă. Dacă el nu se supără…
Uşa s-a închis în urma ei, iar el s-a întors să găsească un loc unde s-o aştepte. Văzu de departe patul lor, încă neocupat. Se aşeză pe el, apoi se întinse sprijinit în cot. Ulise însingurat, aruncat acolo de valuri. În vuietul mării. În jurul lui agitaţia continua. O pereche se opri în faţa lui şi cei doi se sfătuiră un minut. Femeia făcu un pas înainte, se aplecă şi-i atinse glezna. Besfort zâmbi forţat. Ar fi vrut să
dea o explicaţie, să spună, de pildă, că femeia e foarte apetisantă şi stilată, dar că el este foarte trist. Şopti I’m sorry, dar cei doi se aplecară cu atâta graţie pentru a-şi lua la revedere, încât el se simţi într-adevăr trist. Îi urmări o bucată de vreme din priviri cum se îndepărtau braţ la braţ, fără a găsi destulă voinţă pentru a-i urma şi a le spune: Aş fi vrut tare mult să stăm împreună, nobilă doamnă şi stimate domn, cu plictisul vostru aristocratic, pe patul acesta de ocazie pe care destinul ni l-a scos în faţă… Se simţea într-adevăr trist, dar era un alt fel de tristeţe. Gândul îi zbura când şi când la Rovena.
I se părea că este foarte departe, sorbită de vârtejul de stele din altă galaxie, aşa cum nu vezi decât în imaginile de ultimă oră ale universului. Teama că nu s-ar mai fi putut întoarce de acolo i se părea firească, deşi gândul că petrecuseră atâţia şi atâţia ani frumoşi împreună îi dădea un sentiment de împlinire. Era curios de unde i se iscase moleşeala aceea neobişnuită, ca şi când ar fi fost drogat. Poate că era stresul unei zile extenuante sau venise momentul să-şi facă
analiza Doppler, cum insistase medicul.
Vârtejul din capul lui nu dădea semne că s-ar potoli. O femeie cu lacrimi în ochi, cu o lalea în mână, părea să caute pe cineva. Besfort nu s-ar fi mirat să-i întâlnească printre cei prezenţi pe cunoscuţii săi de la Consiliul Europei, cei de la care aflase iniţial adresa clubului.
Rovena întârzia. Femeia care plângea trecu din nou. În locul lalelei avea acum în mână o hârtie cu antet. Căuta pe cineva. Besfort era sigur că, dacă s-ar fi apropiat de ea, ar fi putut vedea pe hârtia aceea antetul TPI. Tribunalul Internaţional de la Haga.
Citaţie la proces! Prostii, îşi spuse. Du-te învârtindu-te cu hârtiile alea! Şi, totuşi, întoarse capul în altă parte pentru a evita privirea femeii.
Aţipi aşa de câteva ori până ce Rovena reveni, în sfârşit. Parcă
ieşea dintr-o negură. De la zeci, poate sute de ani depărtare. Fireşte că nu mai era tot ea. Albul ochilor îi strălucea ameţitor. Şi nu avea chef de vorbă.
— 96 —
Când m-am întors păreai venit de pe altă planetă, îi spuse. Am aşteptat să mă întrebi cum a fost.
Chiar nu ştiu de ce n-am făcut-o, zise el. Poate gândul că tu, chiar să vrei, n-ai fi putut să-mi spui adevărul.
Poate, răspunse ea. Sunt momente când se întâmplă aşa.
El trase aer în piept.
În multe cazuri. Şi este într-adevăr ciudat că sentimentul cel mai frumos de pe lume, dragostea, este cel care suportă cel mai greu adevărul.
Nu ştiu ce să-ţi spun, zise ea.
Acum e altceva. Acum eşti o femeie liberă. Suntem altfel acum.
Înţelegi? Acum suntem cu totul alţii, deci poţi să-mi povesteşti orice.
Ea tăcea. În schimb, îi luă mâna cu care el o mângâia pe pântec şi i-o puse în locul care lui îi plăcea cel mai mult.
Chiar vrei să ştii? întrebă cu jumătate de gură. Chiar voia să ştie după atâta timp? Cuvintele lor, acoperite de respiraţia întretăiată, se răzleţeau unul de altul.
Acum pricep de ce mi-ai dat textul lui Cervantes, spuse Rovena, după ce se liniştiră.
