Se predase, acceptase exact ceea ce orice bărbat ar fi considerat că

este cea mai mare ofensă pentru el: să iasă cu o femeie, cu condiţia să-i asculte aberaţiile despre un alt bărbat!

Condiţie ce nu-i fusese pusă niciodată clar, dar care era subînţeleasă. Nerăbdarea ei de a trece peste alte subiecte pentru a ajunge la celălalt era evidentă. Nu ascundea nici faptul că era o relaţie veche. Povestea despre călătoriile făcute împreună, despre hoteluri şi plimbări pe plaje pustii, iarna. Nu pomenea în schimb nimic despre criza prin care treceau, dar aceasta se putea bănui.

„Incredibilul s-a produs! Am făcut din nou dragoste.”

Şi mai de necrezut decât cedarea ei a fost faptul că, după

momentul acesta, între ei nu s-a schimbat nimic. Ba chiar se întâmplase contrariul: acum, după ce ea cedase, părea şi mai normal ca el să-i plătească „taxa”.

„Nu mai e nicio speranţă…”, notase în jurnal două zile mai târziu.

Şi nu mai exista, într-adevăr, nicio speranţă ca situaţia să se schimbe. Trupul ei avea să se întindă alături de el, pe pat, dar ea însăşi, niciodată. În vreme ce el avea să-i plătească preţul până la ultimul bănuţ. Voia sau nu, trebuia să respecte pactul: s-o asculte vorbind despre celălalt, despre omul pe care îl ura cel mai mult.

Sperase că, după trecerea crizei, ea nu va mai simţi nevoia de a povesti. Dar era evident ce urma să se întâmple atunci: pactul avea să fie rupt. Şi împreună cu el, totul.

În realitate, chiar aşa s-a şi întâmplat. Întâlnirile lor au devenit mai rare, până ce s-au întrerupt. El încerca să se obişnuiască cu asta. Se comportau ca nişte prieteni. V-aţi împăcat? îi întrebase cineva într-o zi. Ea dăduse din cap în semn că da. Totuşi, el avea speranţa că relaţia ei cu celălalt va intra într-o nouă criză, iar el, trecând peste orice, va profita din nou de ea.

Oarecum eliberat, cu un sentiment amar pe care i-l dădea noua situaţie, el adusese vorba într-o zi despre mafia albaneză. În ultima

— 109 —

vreme, ştirile despre activitatea ei se înmulţiseră. Ea ridicase din umeri cu indiferenţă.

Mult timp după aceea, pe terasa unei cafenele, venind din nou vorba despre Besfort Y., slovacul o întrebase deodată: De ce-i e frică

de Haga?

Dar ea răsese. Frică de Haga? Nu cred. Am vrut să spun frică de o călătorie la Haga. Şi dăduse din cap într-un mod semnificativ. Am vrut să spun altceva. Noi am intenţionat să facem un voiaj acolo, o călătorie de plăcere. Să vizităm Olanda, câmpiile cu lalele… Dar Haga, înainte de a fi grădină, e un mare tribunal… O sperietoare pentru conştiinţele încărcate. Da, acum înţeleg unde baţi, făcuse ea, fără a-şi ascunde nervozitatea. Ascultă-mă cu atenţie: noi trebuia să

mergem acolo ca turişti, pentru lalele… Ascultă-mă şi tu, strigase el: Nu erau reclame turistice acelea din coşmarul lui, ci convocări în instanţă…

Se priviră cu duşmănie, în linişte. De unde ştii tu? îl întrebă ea cu o voce de gheaţă. În locul unui răspuns, el îşi luă obrajii în palme.

Scuză-mă, zise, izbucnind în lacrimi. Scuză-mă, nu aveam dreptul să

fac asta.

Ea îl aşteptă să se liniştească, apoi, luându-i mâna cu delicateţe în mâinile ei, îl întrebă: De unde ştii tu ce a visat el?

După ce-şi şterse lacrimile, ochii lui păreau mai mari şi mai neajutoraţi.

Chiar tu mi-ai spus… când voiai să mă convingi cât de misterios e…

Ea tăcu. Îşi muşcă buza de jos şi-şi spuse: O, Doamne!

Acestea au fost însemnările lui Janek B., care au făcut-o, câţiva ani mai târziu, pe prietena din Elveţia să-şi amintească într-o lumină

nouă scurta discuţie telefonică avută cu Rovena, în vreme ce aceasta călătorea spre Danemarca. În realitate, un amănunt care i se păruse la început un simplu lapsus fusese cheia rezolvării încurcăturii cu Haga. Alo, scumpo, tu eşti? Ce bine că te aud. De unde vorbeşti? Îţi imaginezi? Din Danemarca, dintr-un tren. A, aşa? Mă duc la Besfort.

Uau, ce minune. Se văd morile de vânt, câmpiile cu lalele. Câmpiile cu lalele?… Am vrut să spun… câteva flori care seamănă cu ele… nu le ştiu numele. Nu contează. Deci sunteţi din nou împreună. Alo…

Nu se aude bine… La revedere, scumpo. La revedere.

Ce idioată sunt, îşi spusese Rovena, închizând telefonul.

— 110 —

Nesocotise o promisiune atât de simplă. Să nu spui nimănui despre călătoria asta la Haga, îi zisese Besfort. La întrebarea ei, pusă ca în glumă: De ce?, el îi răspunsese pe acelaşi ton: Fără motiv, aşa mi-a trecut mie prin cap, să fie o călătorie secretă. Cred că orice om, în viaţa lui, vrea să facă măcar o călătorie secretă. La fel de veselă, ea fusese de acord: OK!

El îi explicase că, în asemenea ocazii, metoda cea mai bună de a ieşi din încurcătură când era întrebată unde merge este cea a înlocuirii. De exemplu, să înlocuiască Olanda cu Danemarca. Deci, un voiaj în Danemarca pentru a vedea locul în care s-a petrecut povestea lui Hamlet. Dacă tot suntem aici, ai un creion? Notează, deci, că provincia se numeşte Jutland. Şi Saxo Grammaticus este primul ei cronicar. Cu „x” şi cu doi de „m”. Atât ajunge. Nu-i nevoie să-ţi pierzi vremea cu prea multe citate, OK?

Ce idioată sunt, îşi spuse din nou Rovena. Încercă să uite gafa de adineauri. Se pregătise atât de minuţios pentru călătoria aceea, încât nu făcea să se enerveze pentru atâta lucru. În afară de desuuri, mai avea o surpriză pentru el: două tatuaje mici, unul între buric şi sâni, celălalt pe coapsă. Aşa încât avea să-l impresioneze oriunde ar fi sărutat-o. Ştia că mai are pentru el şi o mulţime de vorbe de iubire, dar nu ştia dacă avea dreptul să i le spună sau nu.

Zgomotul roţilor trenului o îndemna la somn. M-ai obosit, îşi spuse, adresându-i-se celui care o aştepta.

Versurile unui cântec, ivite poate mai degrabă în mintea ei, decât auzite undeva, îi răsunau când şi când în urechi: Două vieţi dac-aş trăi

Tot pe tine te-aş iubi.

Două vieţi, îşi zise. Uşor de spus. Până mai ieri nu fusese permis să ai două vieţi. Şi, cu atât mai puţin, să iubeşti pe cineva acolo, în cea de-a doua. Şi totuşi, oamenii nu renunţaseră. Şi nici ei doi.

Trăiau o copie palidă, extrem de palidă, a vieţii aceleia interzise. Dar, terorizaţi de ea, şi mai ales pentru a nu provoca prin vreo izbucnire de fericire mânia cerului, se prefăceau că nu se iubesc.

Zâmbi, trezită brusc din aţipeală. Îşi aminti că în copilărie îi plăcea să se trezească cu zâmbetul pe faţă.

Mereu acelaşi mister, îşi spuse. Suspiciunile lui Janek B. aveau teren prielnic să ia o amploare teribilă. Numai jumătate dintre ele şi tot ar fi putut să taie cheful oricărei femei ce mergea să-şi întâlnească

iubitul… Niciun cuvânt nimănui despre această călătorie. Trebuie să

— 111 —

distrugi biletul de tren şi orice altă urmă. O să-ţi spun mai târziu de ce. Din difuzor se auziră câteva cuvinte în olandeză, apoi în engleză.

Se apropiau de Haga. Încercă să-l sune pentru a treia oară, dar el nu-i răspunse nici acum.

Găsi uşor un taxi. Şi la fel de uşor ajunse la hotel. Un nume flamand. Fără coroană.

La recepţie i se spuse că, în afară de indicaţia de a fi condusă la camera lui Besfort Y., nu mai avea niciun alt mesaj.

Dădu ocol de câteva ori camerei uriaşe. Într-un colţ se mai aflau două genţi de voiaj. La baie, aparatul lui de ras şi parfumul cunoscut. Pe o măsuţă, un buchet de flori şi un mesaj de bun venit, în engleză, din partea directorului hotelului. Dar de la el, nimic.

Se prăbuşi pe unul dintre fotolii şi rămase aşa o bucată de vreme, cu un sentiment amar. Saxo Grammaticus. Jutland… Ar fi putut să-i lase măcar un semn, ceva. La ora x sunt acolo. Sau, şi mai simplu: Aşteaptă-mă în cameră.

Privirea, cu voie sau fără voie, i se îndreptă spre telefon. Se ridică

pentru a telefona din nou, dar observă brusc că una din genţi nu era a lui. Şi nici cealaltă. Îi trecu rapid prin cap că, din greşeală, fusese condusă în camera altcuiva. Pentru a se convinge, deschise uşa la baie, dar nesiguranţa puse din nou stăpânire pe ea. Parcă puţini bărbaţi folosesc acelaşi parfum?