Monstrule, ne-ai contaminat pe toţi, îşi zise.
8 – Săptămâna a douăsprezecea. Zona cealaltă. Trei capitole din Don Quijote
Chiar el o numise primul aşa, „zona cealaltă”. Apoi amândoi, absolut natural, ca şi când ar fi vorbit despre zona euro sau despre spaţiul Schengen.
Îi trimisese biletul de avion să vină în Albania. Împreună cu un scurt mesaj: Cu ocazia asta îţi vezi şi familia. Cred că-ţi convine.
Sunt foarte curios. B.
O bucată de vreme ea şi-a fixat privirea pe cuvântul „curios”. Era ceva ciudat. „Sunt foarte curios” părea să spună altceva: Mi-e tare dor.
Îi răspunsese în acelaşi stil: Mulţumesc pentru bilet. Şi eu sunt la fel de curioasă. R.
Fie ce-o fi, îşi spusese în sinea ei. Numai să-l întâlnească.
Era normal să fie amândoi curioşi. Se aflau pentru prima oară în dimensiunea cealaltă. Acolo unde totul era diferit, începând chiar cu limba.
Într-una din rarele discuţii telefonice de dinaintea întâlnirii, ea îşi exprimase mirarea cu următoarele cuvinte: Ce ciudat că asta se întâmplă la Tirana.
— 86 —
Cealaltă surpriză fusese atunci când el o anunţase că se vor întâlni la un motel. Fără a o lăsa să răspundă, o îndemnase să nu fie îngrijorată. În ultima vreme, asta e ceva obişnuit în Albania.
După-amiază târziu trecuse cu maşina pe străduţa ei ca s-o ia. Îi văzu de departe silueta elegantă şi, cine ştie de ce, zise: O, Doamne.
În vreme ce goneau pe autostradă spre Durrës, îi privi cu coada ochiului profilul. Avea paloarea aceea pe care şi-o imaginase. Străină, de păpuşă japoneză cu obrazul pudrat. Nu o dorise niciodată cu atâta ardoare.
Maşina părăsi autostrada şi se abătu pe şoseaua ce însoţea linia litoralului. Pe ambele laturi restaurantele şi hotelurile îşi aprinseseră
reclamele. Ea se însufleţi citindu-le firmele cu voce tare. Hotel Monte Carlo. Bar Café Viena. Motel Z. Motel Discreţia. New Jersey. Hotel Regina Mamă.
Cum e posibil? se întreba din când în când mirată. Când s-au deschis toate astea?
Motelul lor era mai discret, aproape în întuneric, printre molizi. Se înregistrară cu nume false. Patronul le arătă camera. Restaurantul era la etaj. Dacă doreau, puteau primi cina în cameră.
Camera era primitoare, îmbrăcată în tapet vişiniu. Pe pereţi, câteva tablouri cu scene semierotice. Cada băii avea pe laturi un basorelief cu femei dezbrăcate.
Ce ciudat… Au fost singurele cuvinte pe care ea le-a rostit, în vreme ce trăgea draperiile pentru a vedea păduricea de molizi şi ţărmul întunecat. Sprijinit de tăblia patului, el o privea învârtindu-se prin cameră, ca o umbră.
Să mă duc să mă pregătesc?
El dădu aprobator din cap. Simţea că nu are destul aer în plămâni şi, în plus, îl cuprinsese o ameţeală plăcută. Doamne, oare ce înseamnă acum „să mă pregătesc”? Fireşte, altceva decât înainte…
Veiozele dădeau o lumină palidă. Imaginându-şi-o în timp ce se dezbracă, avu senzaţia că inima îi bate din ce în ce mai rar. Era normal ca totul să fie diferit, iar ea să întârzie mai mult.
La un moment dat i se păru că n-o să mai iasă de acolo. Ceva mai apoi, îşi zise: întârzie cam mult. Nu se mai auzeau nici zgomotele discrete cu care fusese învăţat.
Coborî din pat şi încet, ca un somnambul, păşi spre baie. Uşa era întredeschisă. O împinse şi intră. Rovena, zise. Dar ea nu era.
Obiectele de toaletă, pieptenele, flaconul de parfum, rujul, erau toate acolo, pe suportul oglinzii. O pereche de chiloţi de mătase bleu,
— 87 —
transparenţi, lăsaţi pe marginea căzii, păreau că fac parte din ornamentele băii. Rovena, spuse din nou ceva mai tare. Cum de putuse pleca aşa? Pe nesimţite, fără cel mai mic zgomot.
Privi încă o dată lucrurile ei în oglindă, apoi îşi privi chipul, care-i păru necunoscut. Ai avut-o şi ai pierdut-o, se apostrofă singur.
Brusc, se întoarse, căci i se păruse că o vede. Nu, nu era ea, ci imaginea ei în oglindă. Pe un basorelief, una dintre femei îi semăna extraordinar. Cum de nu observase până acum? Deodată, înţelese că
se înşela. Nu era figurina de ceramică, ci ea însăşi. Strecurată în forma aceea care îi semăna uluitor. Erau chiar ceafa şi sânii ei, şi pântecul ei de marmură albă, toate îndepărtate, străine, aşa cum le visase în nebunia lui. Dementule, îşi spuse.
Îi venea să plângă, aşezat pe marginea căzii, cu capul în mâini.
Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Trăia un coşmar. Un coşmar nesfârşit. Brusc, simţi cum cineva îl mângâie pe păr. Rămase cu ochii închişi, de teamă să nu vadă braţul de marmură din basorelief atingându-l. Tresări numai atunci când îi auzi glasul: Besfort, dormi?
Rovena stătea în picioare, de partea cealaltă a patului, iar halatul de baie al hotelului îi dezvelea picioarele goale.
Nu ştiu ce-i cu mine, zise el. Am aţipit.
Erau aceiaşi sâni şi acelaşi pântec de marmură pe care le văzuse cu câteva minute înainte de a-l cuprinde somnul.
O trase spre el excitat, brutal, ca pentru a se convinge că este făcută din carne şi sânge, iar ea se lăsă în voia lui. Stăteau lipiţi unul de altul şi el îi simţea căldura trupului, cu excepţia buzelor, rămase ostatice basoreliefului. Cu o mişcare pe care o simţiră amândoi ca pe o lovitură în coşul pieptului, buzele lor se evitară dureros, fără a îndrăzni să încalce pactul milenar dintre client şi prostituată: nu trebuiau să se sărute.
Îşi lipi atunci buzele de pântecul ei, apoi coborî mai jos, şi mai jos, spre locul întunecat în care legile erau altele şi pactul, la fel.
După ce se liniştiră, înainte ca el s-o întrebe: Cum a fost? ea îi şopti la ureche: Dumnezeiesc!
El o mângâie pe păr.
