Deschise, una după alta, uşile şifonierului. Umeraşele erau goale, deşi el obişnuia să-şi pună pe ele cămăşile imediat ce ajungea. Privi din nou spre genţi şi, fără a sta mult pe gânduri, deschise una din ele. Un plic mare căzu pe pat. Vru să-l pună la loc, dar din el alunecă

pe cuvertură un teanc de fotografii. Încercă să le adune, dar brusc îi scăpă un ţipăt. Într-una dintre ele era un copil într-o baltă de sânge.

În celelalte, la fel. Gândul că se află în camera unui ucigaş în serie fu urmat de întrebarea ce era de făcut. Să strige după ajutor. Să se năpustească afară. Să telefoneze la poliţie.

Nimeni nu trebuie să ştie că vii la Haga… Cercetă cu atenţie plicul.

La adresa destinatarului era scris: „Besfort Y. Consiliul Europei.

Departamentul pentru situaţii de criză. Strasbourg”.

Era al lui.

Doamne, îşi zise. Odată cu groaza, avu un sentiment de uşurare.

Cel puţin nu minţise că lucrează la Consiliul Europei. Adresa de pe plic asta arăta. La fel de evident ca şi faptul că pozele îi fuseseră

trimise de cineva. Pentru şantaj, probabil. Pentru a-i aminti ceva.

— 112 —

Zbârnâitul telefonului o făcu să tresară. Îşi drese vocea înainte de a răspunde. Era el. Nu înţelese mare lucru. El îşi cerea scuze, dar avea să mai întârzie. S-a întâmplat ceva, zise ea. A, da? Nu pot să-ţi spun la telefon. Simt din vocea ta. Ar fi bine să te plimbi niţel. Oraşul e superb. La ora cinci ajung şi eu.

Rovena făcu întocmai. Afară se simţi mult mai bine. Strada pe care mergea era într-adevăr superbă. Îndoielile de adineauri i se păreau acum stupide. Stătea prost cu nervii, era clar. I se păru pentru a doua oară că cineva vorbea în albaneză. Auzise că bolile de nervi aşa încep, cu voci imaginare.

Se oprise în faţa unei vitrine, când undeva în spate auzi pentru a treia oară acelaşi lucru. Rămase blocată, până ce vocile se îndepărtară puţin. Numai atunci privi în urmă. Era un grup mic şi gălăgios. Nu crezuse că poate întâlni şi la Haga albanezi. Poate pentru asta îi ceruse Besfort să păstreze secretul călătoriei.

Intră în primul bar care-i ieşi în cale. Din spatele geamului, strada părea şi mai frumoasă. Realiză deodată că la una dintre mesele vecine se vorbea în albaneză. Vorbeau tare, ca de obicei. Fumau. Auzi cuvintele „şedinţa de azi”, apoi „jigodia aia”, iar la urmă numele lui Miloşevici. Totul era clar acum. Acolo, în apropiere, trebuie că se afla tribunalul.

Îşi sorbea cafeaua fără a întoarce capul. Apoi i se păru că ceva mai încolo zăreşte o figură cunoscută. Omul stătea singur la masă, fără

a-şi ascunde curiozitatea faţă de grupul de albanezi. Era sigură că-l mai văzuse undeva. Da, da, îl ştia cu siguranţă. Era un scriitor cunoscut. Într-o altă situaţie i s-ar fi părut normal să i se adreseze, studia în Austria, în ţara lui, dar îşi aminti de poziţia lui prosârbă şi abandonă gândul.

Cu siguranţă că Besfort se afla la tribunal. Numai aşa se explică

coşmarele lui cu citaţia. Strigătele în somn şi secretomania.

Şi-l închipui grăbindu-se prin coridoarele labirintice. Timpul trecea greu. La masa de lângă austriac se vorbea la fel de tare. El comandă

o a doua cafea, apoi rămase nemişcat, parcă ascultând discuţia de alături.

Îi zbură gândul la patul din camera de hotel. La fel ca în tren, simţea cum tatuajele acelea parcă prind viaţă. Care din cele două

desene avea să-l învingă pe celălalt? Îşi aminti vag, de la istorie, războaiele lungi şi plicticoase cu nume de flori sau de insecte.

Războiul celor Două Roze sau al celor Doi Fluturi.

În tren îşi imaginase cum avea să-i mângâie tatuajul de pe şold.

— 113 —

Era sigură că o să-i placă. Cu atât mai mult cu cât şoldurile i le dezmierda mai rar.

Sufocată de dorinţă, ceru un alt ceai. Pozele cu copiii însângeraţi erau departe. Limbile ceasului, ca trezite brusc din somn, începuseră

să se grăbească. Avea senzaţia că se făcuse târziu.

O oră mai târziu, pe patul de hotel, senzaţia aceea era la fel de prezentă. Se iubiseră, fără a pomeni nimic din ceea ce îi bântuia ei gândurile. Chiar şi povestea cu tatuajele fusese altfel. Mi-ai zis ca s-a întâmplat ceva. E adevărat. Doar că nu-mi e uşor să-ţi spun. Înţeleg.

Toate lucrurile par aşa la început. Apoi… Ce, apoi? Nu există lucruri de nepovestit. Ba eu cred că da. Pentru că eşti femeie. Poate. Ce ai făcut în tot timpul ăsta? Te referi la timpul cât nu ne-am văzut? Ar fi vrut să strige: Ce am făcut? Nimic, adică totul. Aşa intenţionă. Dar, cu voce tare, zise altceva: De ce vrei să ştii?

Cum vrei tu, îi şopti el. Am depăşit de mult faza asta.

Febril, cu dorinţa ascunsă ca el să-i înţeleagă doar pe jumătate cuvintele, îi povesti clipele de groază prin care trecuse când, ajungând la hotel, i se păruse că se află într-o cameră străină. Adică

a altcuiva. Şi lucrurile lui tot aşa i se păruseră, străine, cu excepţia parfumului. Dar puţini bărbaţi folosesc acelaşi parfum?

Coborî şi mai mult tonul când îi povesti că, pentru a se convinge că e camera care trebuie, făcuse ceva ce nu-i stătea în obicei: deschisese una din genţi.

Avu impresia că el o asculta neatent şi-şi spuse: Cu atât mai bine.

Totuşi, nu îndrăzni să-i povestească mai departe.

Ne odihnim puţin? întrebă el. Am avut o zi teribil de obositoare. Şi tu la fel, cred.

Când îşi dădu seama că bărbatul adormise, simţi cum creierul ei îşi recăpătase luciditatea Îi povesti, în gând, despre geantă, fotografiile acelea macabre şi despre teama ei. Apoi, tot fără cuvinte, îl întrebă dacă într-adevăr îl preocupau citaţiile pe care le tot visa. Iar dacă era aşa, ce legătură avea el cu pozele copiilor ucişi? Şi, la urma urmei, de ce se întâlniseră la Haga pe ascuns, ca doi infractori periculoşi?

Oarecum uşurată, reuşi să moţăie câteva minute. Încercă în două-trei rânduri să-şi imagineze răspunsurile lui. Şi varianta cea mai rea: chipul lui încruntat, cu o privire de gheaţă. Cine te crezi tu să-mi pui asemenea întrebări? Tu nu eşti decât o prostituată. Una de lux, nimic mai mult.

— 114 —

Înainte de a coborî la cină, ea stătu mai mult decât de obicei în faţa oglinzii. La masă, el o privi aproape mirat. Rovena observase că

lumânările, seara, creează un soi de legătură misterioasă cu bărbatul care te însoţeşte. Erau de partea femeilor, le dezvăluiau în toată

splendoarea lor, făcându-i şi pe bărbaţi să le vadă la fel.

Eşti mai frumoasă acum, îi spuse el în şoaptă.

Rovena îl privea ţintă.

O spui cu un fel de strângere de inimă sau mi se pare mie?

Strângere de inimă? De ce?

Rovena se pierdu.

Uite… acum… Acum suntem altfel… Am vrut să spun că… o să-mi ceri să nu mai fiu frumoasă acum?