Se vorbise despre identitatea lor în amănunt, aşa cum se întâmplă

de obicei la poliţie. El era analist – colaborator la Consiliul Europei, ea, o femeie tânără, frumoasă, stagiară la Institutul de Arheologie din Viena. Într-o relaţie amoroasă, după cum se părea. Taxiul fusese comandat de la recepţia hotelului Miramax, unde victimele stătuseră

în weekendul acela. Expertiza tehnică făcută maşinii exclusese orice bănuială de sabotaj.

Într-o ultimă încercare de a descoperi inadvertenţele din declaraţia şoferului, ofiţerul îi pusese acestuia o întrebare vicleană: ce se întâmplase cu pasagerii după ce maşina căzuse în prăpastie? Din răspunsul omului, cum că fusese singur în taxi în momentul în care acesta atinsese pământul, iar cei doi deja nu se mai aflau înăuntru,

— 7 —

se putea înţelege că, cel puţin, rănitul nu minţise în legătură cu ceea ce văzuse sau crezuse că vede.

Dosarul, deşi părea banal la prima vedere, din pricina declaraţiei neobişnuite a taximetristului fusese repartizat la sectorul de

„accidente atipice”.

Acesta a fost şi motivul pentru care o copie a sa a ajuns, câteva luni mai târziu, la Institutul de Drumuri Europene, secţiunea a patra, cea care se ocupă de accidentele rare.

Deşi clasificarea drept rare lăsa să se înţeleagă că asemenea nenorociri erau puţine în comparaţie cu cele obişnuite, banale, provocate de condiţiile meteo, oboseală, stare de ebrietate la volan, consum de droguri etc., accidentele atipice erau ciudate mai ales din pricina varietăţii lor. De la ciocniri intenţionate, sabotaje la sistemul de frânare şi până la vedenii ale şoferilor, cronica lor cuprindea evenimente dintre cele mai incredibile.

O parte dintre ele, cele mai misterioase, aveau în comun oglinda retrovizoare şi se împărţeau în câteva subdiviziuni. Se înţelege că

ceea ce vedeau şoferii în oglindă era cu totul neobişnuit, de vreme ce sfârşeau prin a provoca nenorociri. În cazul şoferilor de taxi, ameninţarea cu armă din partea pasagerilor era un caz frecvent. Nu erau rare evenimentele provocate de boli: pierderea cunoştinţei, hemoragii nazale, ameţeli sau crize de isterie. Încăierările dintre pasageri, ce se lăsau uneori cu lovituri de cuţit, deşi puţine, puteau să-i abată serios atenţia unui şofer mai puţin experimentat. Şi mai rare erau cazurile în care unul dintre pasageri, îndeosebi dacă era femeie, urcată în taxi direct din stradă şi fără nicio împotrivire, urla brusc că fusese răpită şi încerca să deschidă portiera şi să sară din maşină. Alte cazuri, când şoferul o recunoştea în clientă pe amanta sau pe soţia fugită de acasă a cuiva, erau şi ele înregistrate, deşi puteau fi numărate pe degete.

Deşi majorităţii dintre ele, care, la prima vedere, păreau inexplicabile, li se găsea totuşi o rezolvare, asta nu însemna deloc că

tot ceea ce vedeau şoferii în oglinda retrovizoare putea fi explicat.

Cu excepţia halucinaţiilor, aici intrau situaţii asemănătoare, precum efectul hipnotizator al privirii vreunui client, tulburarea la vederea unei cliente frumoase sau, dimpotrivă: ameţeala ca sub efectul unei găuri negre, însoţită de pierderea cunoştinţei.

Ceea ce declarase taximetristul despre accidentul petrecut la kilometrul 17, deşi părea prea banal pentru a intra în categoria halucinaţii, nu-şi găsea nicicum o explicaţie logică. Explicaţia

— 8 —

conform căreia cei doi clienţi încercaseră să se sărute, întâmplare care-l şocase pe şofer şi, mai apoi, provocase moartea pasagerilor, părea iniţial să lămurească totul, după care îţi scăpa iar printre degete.

Analiştii care se ocupaseră de acest accident clătinaseră la început din cap, plescăiseră din buze, după care zâmbiseră ironic, pentru ca în final să se enerveze şi să ia din nou cazul de la a la z.

Ce să însemne oare acel „încercaseră să se sărute”? Chiar şi din punct de vedere lingvistic era ceva de neînţeles, ba chiar ilogic. Ai fi putut crede că unul din ei încercase să-l sărute pe celălalt, care se opusese. Poate că, în alte împrejurări, ar fi avut motive să se teamă

de un al treilea. Dar că, fiind doar ei doi în taxi, împreună cu şoferul,

„încercaseră să se sărute”, sie versuchten gerade sich zu küssen, cum se consemnase în procesul-verbal, era imposibil de crezut. Întrebările fuseseră simple: Dacă plecaseră dintr-un hotel în care-şi petrecuseră

noaptea, atunci de ce doar „încercaseră să se sărute”? Cu alte cuvinte, dacă ar fi vrut să se mai giugiulească, de ce n-ar fi făcut-o şi doar se amăgiseră? Ce-i împiedicase?

Cu cât o suceai şi-o răsuceai mai mult, cu atât mai încâlcită

devenea situaţia. OK, poate că victimele avuseseră o problemă şi nu reuşeau să se apropie, dar de ce-l şocase atât de tare pe taximetrist lucrul acesta? Parcă puţini clienţi care se sărutaseră pe bancheta din spate, ba chiar şi făcuseră dragoste acolo, plimbase el încolo şi încoace?! Apoi, cum de simţise el un lucru atât de intim, dorinţa unuia de a-l săruta pe celălalt şi reţinerea aceluia, piedica misterioasă care oprise gestul la jumătate?

Dezamăgiţi, după ce repetaseră proverbul conform căruia un nebun aruncă o piatră în baltă şi patruzeci de înţelepţi se chinuie s-o scoată, analiştii notaseră pe marginea raportului că, dacă nu era vechiul motiv al recunoaşterii unei foste soţii sau iubite, motiv invocat adesea de taximetriştii începători, moştenit de la confraţii mai bătrâni, atunci era vorba despre un caz veritabil de psihopatie, cu care şi-ar fi pierdut vremea inutil.

Între timp, după ce se confirmase că între taximetrist şi clienta străină nu existase niciun fel de relaţie, raportul medical asupra stării psihice a şoferului nu aducea nici el nimic nou: omul era sănătos tun.

— 9 —

3

Trei luni mai târziu, când două guverne balcanice, unul după

altul, au solicitat să vadă dosarul accidentului de la kilometrul 17, arhivarul nu şi-a ascuns deloc mirarea. Statele peninsulei aceleia rău-famate, după ce se dedaseră la toate fărădelegile cu putinţă –

masacre, bombardamente, războaie şi epurări etnice –, acum, după

liniştirea spiritelor, în loc să se preocupe de ştergerea urmelor acestor dezastre, se treziseră că vor să cerceteze un caz delicat, cum era accidentul acela de maşină.

Şi dacă la început nu a înţeles nimeni de ce-i interesa pe sârbi soarta celor doi, foarte curând s-a aflat că victimele fuseseră urmărite de serviciile secrete sârbe.

Iar după ce interesul sârbilor pentru acest caz a dispărut, a venit rândul spionajului albanez să intre în acţiune. Suspiciunea că ar fi putut fi vorba despre un asasinat politic, suspiciune care, după

căderea comunismului, era luată peste picior ca fiind una dintre

„emblemele” vechiului regim, revenise acum cu toată forţa de altădată.

Ca de obicei, agenţii albanezi ajungeau târziu acolo unde ceilalţi fuseseră deja. Totuşi, graţie legăturilor cu compatrioţii din diaspora, au reuşit să strângă destule informaţii despre victime. Fragmente de scrisori, fotografii, bilete de avion, adrese şi facturi de la hoteluri, deşi păreau a nu fi altceva decât rămăşiţele unei selecţii anterioare, se dovediseră totuşi suficiente pentru a lămuri întru câtva legătura dintre cei doi. Pozele, făcute mai ales prin hoteluri, în cafenele de pe marginea şoselei sau altele, mult mai puţine, în cada din baie, de unde tânăra femeie, goală-puşcă, privea spre cameră mai curând veselă decât ruşinată, nu lăsau loc de nicio îndoială asupra naturii relaţiei dintre ei. Facturile de la hotel arătau clar că întâlnirile lor se petrecuseră în diferite oraşe din Europa, unde el, după cum se părea, avusese fel de fel de misiuni: Strasbourg, Viena, Roma, Luxemburg.

Numele hotelurilor apăreau în fotografii, ba chiar şi în scrisori, pomenite mai ales de tânăra femeie, căreia îi făcea plăcere să

precizeze în ce loc se simţise cel mai bine.

După citirea scrisorilor, în care-şi puseseră toate speranţele pentru rezolvarea misterului, agenţii albanezi se arătaseră la început deziluzionaţi, apoi uluiţi, pentru ca în cele din urmă să fie cuprinşi de disperare.

Inadvertenţele erau atât de multe, încât uneori se văzuseră nevoiţi

— 10 —

să întrerupă lectura pentru a discuta cu recepţionerii hotelurilor, cu femeile de serviciu, cu chelnerii din barurile de noapte, cu o prietenă

a victimei, azilantă în Elveţia, care, după cum reieşea din scrisori, cunoştea adevărul, sau chiar cu taximetristul.

Aceştia mărturiseau cam acelaşi lucru: în timpul majorităţii întâlnirilor, cei doi păreau fericiţi, deşi erau momente când femeia era tristă, ba chiar o dată plânsese în linişte, în vreme ce el vorbea la telefon. Şi bărbatul era supărat uneori, iar în momentele acelea ea încerca să-l liniştească, îi mângâia mâna, i-o săruta.

Întrebaţi dacă nu cumva părea să-i streseze ceva, o decizie pe care ar fi trebuit s-o ia şi nu aveau puterea s-o facă, o restanţă, o umbră

de îndoială, o ameninţare, chelnerii nu ştiau ce să răspundă. În ochii lor totul fusese normal. În barurile de noapte, majoritatea perechilor aveau momente când treceau de la exuberanţă la muţenie, uneori la tristeţe, pentru a se însufleţi din nou după aceea.

În momentele acelea, ea devenea extrem de frumoasă. Privirea, până atunci pierdută în fumul de ţigară, i se anima dintr-odată.

Chipul i se însufleţea. Avea în clipele acelea un aer care te uluia, care te dădea pe spate, cum se spune.