altul, au solicitat să vadă dosarul accidentului de la kilometrul 17, arhivarul nu şi-a ascuns deloc mirarea. Statele peninsulei aceleia rău-famate, după ce se dedaseră la toate fărădelegile cu putinţă –
masacre, bombardamente, războaie şi epurări etnice –, acum, după
liniştirea spiritelor, în loc să se preocupe de ştergerea urmelor acestor dezastre, se treziseră că vor să cerceteze un caz delicat, cum era accidentul acela de maşină.
Şi dacă la început nu a înţeles nimeni de ce-i interesa pe sârbi soarta celor doi, foarte curând s-a aflat că victimele fuseseră urmărite de serviciile secrete sârbe.
Iar după ce interesul sârbilor pentru acest caz a dispărut, a venit rândul spionajului albanez să intre în acţiune. Suspiciunea că ar fi putut fi vorba despre un asasinat politic, suspiciune care, după
căderea comunismului, era luată peste picior ca fiind una dintre
„emblemele” vechiului regim, revenise acum cu toată forţa de altădată.
Ca de obicei, agenţii albanezi ajungeau târziu acolo unde ceilalţi fuseseră deja. Totuşi, graţie legăturilor cu compatrioţii din diaspora, au reuşit să strângă destule informaţii despre victime. Fragmente de scrisori, fotografii, bilete de avion, adrese şi facturi de la hoteluri, deşi păreau a nu fi altceva decât rămăşiţele unei selecţii anterioare, se dovediseră totuşi suficiente pentru a lămuri întru câtva legătura dintre cei doi. Pozele, făcute mai ales prin hoteluri, în cafenele de pe marginea şoselei sau altele, mult mai puţine, în cada din baie, de unde tânăra femeie, goală-puşcă, privea spre cameră mai curând veselă decât ruşinată, nu lăsau loc de nicio îndoială asupra naturii relaţiei dintre ei. Facturile de la hotel arătau clar că întâlnirile lor se petrecuseră în diferite oraşe din Europa, unde el, după cum se părea, avusese fel de fel de misiuni: Strasbourg, Viena, Roma, Luxemburg.
Numele hotelurilor apăreau în fotografii, ba chiar şi în scrisori, pomenite mai ales de tânăra femeie, căreia îi făcea plăcere să
precizeze în ce loc se simţise cel mai bine.
După citirea scrisorilor, în care-şi puseseră toate speranţele pentru rezolvarea misterului, agenţii albanezi se arătaseră la început deziluzionaţi, apoi uluiţi, pentru ca în cele din urmă să fie cuprinşi de disperare.
Inadvertenţele erau atât de multe, încât uneori se văzuseră nevoiţi
— 10 —
să întrerupă lectura pentru a discuta cu recepţionerii hotelurilor, cu femeile de serviciu, cu chelnerii din barurile de noapte, cu o prietenă
a victimei, azilantă în Elveţia, care, după cum reieşea din scrisori, cunoştea adevărul, sau chiar cu taximetristul.
Aceştia mărturiseau cam acelaşi lucru: în timpul majorităţii întâlnirilor, cei doi păreau fericiţi, deşi erau momente când femeia era tristă, ba chiar o dată plânsese în linişte, în vreme ce el vorbea la telefon. Şi bărbatul era supărat uneori, iar în momentele acelea ea încerca să-l liniştească, îi mângâia mâna, i-o săruta.
Întrebaţi dacă nu cumva părea să-i streseze ceva, o decizie pe care ar fi trebuit s-o ia şi nu aveau puterea s-o facă, o restanţă, o umbră
de îndoială, o ameninţare, chelnerii nu ştiau ce să răspundă. În ochii lor totul fusese normal. În barurile de noapte, majoritatea perechilor aveau momente când treceau de la exuberanţă la muţenie, uneori la tristeţe, pentru a se însufleţi din nou după aceea.
În momentele acelea, ea devenea extrem de frumoasă. Privirea, până atunci pierdută în fumul de ţigară, i se anima dintr-odată.
Chipul i se însufleţea. Avea în clipele acelea un aer care te uluia, care te dădea pe spate, cum se spune.
Te dădea pe spate? Ce înseamnă asta?
Nu ştiu cum să vă explic. Am vrut să spun o frumuseţe care te lăsa mască. Şi el părea schimbat în clipele acelea. Mai comanda un whisky. Apoi continuau să vorbească în limba lor până după miezul nopţii, când se ridicau şi urcau în cameră.
Din felul în care ea se ridica de pe scaun, aruncându-i o privire rapidă, cum o pornea înainte, cu capul puţin plecat, aşa cum îţi imaginezi că face orice amantă frumoasă, se putea deduce că, odată
ajunşi sus, se vor iubi nebuneşte. Pe chelnerii din barurile de noapte, asemenea lucruri îi amuzau, stârnindu-le curiozitatea după lungile ore de serviciu.
4
Celelalte informaţii, adunate de ici, de colo, nu-i ajutaseră în niciun fel pe agenţi să rezolve cât de cât acest caz. Dimpotrivă, totul devenea tot mai nebulos şi, după puzderia de mărturii contradictorii ale chelnerilor, scrisorile celor două victime păreau şi mai greu de descifrat. Uneori îţi sugerau o banală corespondenţă între doi amanţi, şi asta chiar şi atunci când ea se plângea de comportamentul lui. Dar
— 11 —
erau cazuri când mesajele lor erau de o banalitate groaznică, mărturisind că între ei nu era altceva decât o înţelegere obişnuită, ca între o femeie uşoară şi partenerul ei.
Agenţii nu-şi credeau ochilor când, după o frază a ei care suna cam aşa: „Orice s-ar întâmpla, eu am să te iubesc toată viaţa”, dădeau peste un bilet ulterior, în care el, după ce-i dădea adresa hotelului, adăuga: „În legătură cu condiţiile, e totul OK, ca data trecută?”.
Puteau exista două explicaţii. Prima te ducea cu gândul la faptul că omul s-ar fi putut referi la perioada sejurului, de una sau două
nopţi, dar mai ales la ideea de plată pentru un serviciu făcut. Şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, mai apărea pe ici pe colo şi cuvântul call girl, pe care el, cu rost sau fără, părea că abia aşteaptă să-l folosească.
Şi totuşi, în primele mesaje, din frazele lui, pe care ea le cita cu regularitate, se putea deduce că omul scrisese fără nicio ezitare despre nerăbdarea şi dorinţa cu care aştepta întâlnirile lor. Se pare că schimbarea intervenise în ultimele luni ale relaţiei.
Dintr-un calcul atent reieşea că, dacă legătura dintre ei durase în jur de cinci sute de săptămâni, ea se răcise treptat pe parcursul ultimelor cincizeci şi două. Şi, parcă pentru a marca toate acestea, cuvântul call girl apăruse în mesajele lui chiar în săptămâna a patruzecea.
Mi-ai dăruit o fericire deplină, sunt de acord, scria ea într-o scrisoare, dar tot de atâtea ori nebunia ta mi-a otrăvit zilele.
Se plângea mereu de asta, ba chiar, într-o scrisoare din anul 2000, îi amintea că, probabil, singura perioadă în care se simţise pe deplin fericită alături de el fusese anul războiului din Balcani, atunci când, după cum s-ar părea, energia lui negativă se revărsase într-o altă
direcţie. „După îngenuncherea Serbiei, tu, ca şi când n-ai fi ştiut încotro s-o apuci, te-ai năpustit asupra mea.”
Această ultimă frază îi făcuse pe agenţii albanezi să creadă că
găsiseră cheia uneia dintre enigme: filajul la care fusese supus Besfort Y. De către serviciul secret sârbo-muntenegrean. Cu numeroasele lui relaţii la Strasbourg şi la Bruxelles, ca şi în majoritatea instituţiilor internaţionale pentru drepturile omului, era normal ca Besfort Y. să fie inclus în categoria celor indezirabili pentru Iugoslavia, şi care, într-un anumit fel, puteau fi consideraţi răspunzători pentru bombardarea ei.
Nedumerirea iscată de motivele pentru care începuseră să-l fileze
— 12 —
