Aţi putea să-mi spuneţi motivul crimei, totuşi, spusese cu voce
— 26 —
tare detectivul, sigur că ea avea să-i întoarcă spatele.
Dar pianista nu numai că nu s-a simţit ofensată, ci brusc i s-a părut chiar mai cooperantă. Pe un ton complice, femeia începu să-i spună că dorea de mult să răspundă la această întrebare, dar că nu voise nimeni s-o asculte. Le amintise de telefoanele de la miezul nopţii, de serviciul secret israelian Shin Beth, de coşmarul cu Tribunalul de la Haga, dar anchetatorii se prefăceau că nu înţeleg. Le era teamă, era evident, căci Besfort Y. putea fi periculos pentru oricine s-ar fi apropiat prea mult de el. Cu atât mai mult pentru o fată care se culca cu el. Îi povestise, după cum s-ar părea, despre unele lucruri pe care ea n-ar fi trebuit să le ştie, iar mai târziu îi păruse rău. Şi e clar ce se întâmplă atunci când un tip periculos are regrete. Se ştie de o mie de ani: martorul dispare. Iar Rovena St. ştia lucruri îngrozitoare. Unul singur să vă spun şi vi s-ar face părul măciucă. Aţi crede, de exemplu, că ea ştia cu două zile înainte momentul declanşării bombardamentelor din Iugoslavia? Acum înţelegeţi de ce nu vreau să vorbesc despre lucrurile astea?
La fel ca frazele pianistei, ancheta se prelungea, se umfla şi se lăbărţa. Erau evidente, când şi când, tentativele detectivului de a ieşi din ceaţă, şi tot la fel de evidentă era dorinţa lui de a se afunda din nou în ea.
Întrebarea legată de cine ar fi putut să fie personajele principale al tragediei, Besfort Y. şi Rovena St., se punea în cele din urmă clar, undeva la mijlocul dosarului. Doi oameni obişnuiţi, care jucau teatru prefăcându-se că sunt amanţi, conform tuturor modelelor cunoscute, dar nefiind de fapt decât o pereche vulgară, clientul şi prostituata sa sau, dimpotrivă, doi amanţi de lux, care, asemenea capetelor încoronate de odinioară ce umblau incognito prin oraş, îmbrăcate în zdrenţe, încercau să-şi ascundă iubirea sub măşti de împrumut?
La o privire mai atentă, detectivul avu bănuiala că Besfort Y. şi iubita lui nu erau decât doi oameni ieşiţi din rânduiala firească a lucrurilor.
Tocmai în secţiunea aceasta a dosarului, ca omul care, păşind pe cărări necunoscute, are tendinţa să lase în urmă câteva semne de orientare, un pumn de pietricele sau de cenuşă, detectivul misterios încerca pentru prima oară să atragă atenţia asupra lui însuşi. După
cuvintele „Dar eu, cine sunt eu, de încerc să pătrund acolo unde nu se pătrunde?”, veneau celelalte: „Căutaţi-mă şi mă veţi găsi”.
Conştient, se pare, că după prima cercetare va urma o alta, şi apoi
— 27 —
încă una, pentru că e nesfârşită şi repetabilă ispita de a scormoni un asemenea caz, anchetatorul de la poliţie i se adresa viitorului său omolog. Cuvintele lui, cu cât le citeai mai atent, cu atât îţi evocau mai tare urletele celui care, după ce a intrat cu picioarele într-o capcană
sau într-o groapă adâncă, se roagă de ceilalţi să-l scoată de acolo.
9
În încheierea primei părţi a anchetei, detectivul misterios s-a întors din nou la ceea ce numise „nucleul nebunesc” al întregii poveşti.
Nu doar exprimarea, frazele din discuţii sau din mesaje care sunau ciudat, cu alte cuvinte, nu doar materialul lingvistic suferise o deformare în urma unei lovituri neaşteptate, a unui şoc brusc, ci însuşi nucleul, logica sa interioară părea profund afectată. Chiar şi după ce recitise textul, după „traducerea” lui în limbajul cotidian, urmele maladiei misterioase de care fusese contaminat erau încă
prezente, ceea ce demonstra că rănile erau profunde.
La fel ca muncitorul care sapă şanţuri ca să găsească cablurile rupte, detectivul încercase ani la rând să se apropie de esenţa lucrurilor.
Din însemnările lui se vedea clar efortul de a dezlega misterul celor doi dispăruţi, dar în egală măsură şi suferinţa pe care şi-o provocase singur. Trecând în revistă întâmplările acelea ciudate, avea când un sentiment de eliberare, de biruinţă asupra banalului, când simţea că
este victima unui blocaj total.
Oare ce îi făcuse pe cei doi amanţi să accepte o asemenea nebunie?
Când, în dragoste, se vorbeşte despre moarte, se subînţelege răceală. Dar aceasta nu este percepută la fel de ambii parteneri.
Întotdeauna unul din ei suferă mai mult la început.
În cazul acesta totul era diferit. Iată de ce şi întrebarea se punea aici altfel: erau amândoi în starea post mortem, sau numai unul?
Fireşte că trebuie să fi fost numai unul. Altfel spus, unul reuşise să-l lovească de moarte pe celălalt. Ceea ce nu se ştia, însă, era cine pe cine lovise de fapt?
De zeci, de sute de ori detectivul misterios se reîntorsese la întrebarea: Ce îi făcuse pe cei doi să considere normal un lucru care nu avea nimic în comun cu lumea aceasta? Ce ştiau, ce viziuni
— 28 —
străine celorlalţi aveau? Ce legi secrete descoperiseră, ce tărâm enigmatic, ce legi răsturnate ale timpului? Era aproape de tot de zidul despărţitor, încă un pas şi s-ar fi aflat dincolo, într-o nouă zonă
a logicii, dar pasul acesta era cel mai greu de făcut.
Zile întregi îşi frământase mintea întrebându-se ce fel de lanţ era acela care îi ţinea logica închisă în spatele unui ţarc, aşa cum ţii legată o fiară sălbatică. Bănuiala că cei doi amanţi reuşiseră, chiar pentru o scurtă bucată de timp, să dezlege fiara, începuse să i se nască în minte. Încercaseră să iasă din ţarc şi tocmai acolo eşuaseră.
De zile întregi i se părea că ceea ce se întâmplase avea legătură cu întrebarea dintotdeauna dacă dragostea există cu adevărat sau este doar o maladie cerească, un fenomen nou, care nu are decât cinci sau şase mii de ani de când a apărut pe pământ, şi că nu e clar dacă
globul pământesc o va păstra sau se va lepăda de ea, aşa cum te lepezi de un corp străin.
Omenirea era speriată de subţierea stratului de ozon, de extinderea deşertificării, de terorism, dar de fragilitatea iubirii nu se alarmase nimeni. Apăruseră câteva secte care urmăreau să verifice dacă iubirea există sau nu, dar se pare că cei doi, Besfort Y. şi Rovena St., nu făceau parte din ele.
Într-o noapte de vară cu cerul plin de stele avusese impresia că se apropiase mai mult ca niciodată de zona interzisă, dar chiar acolo, în pragul ei, se prăbuşise la pământ ca lovit de epilepsie.
Vara aceea o petrecuse tot aşa, într-o stare de semiconştienţă, ca bolnavul incurabil care nu mai are nimic de pierdut.
Hotărât să evite asemenea primejdii, căzuse într-o nouă pasiune: pe baza anchetei lui amănunţite, încerca reconstituirea, zi după zi şi anotimp după anotimp, cronicii lumeşti a celor ce se petrecuseră
între Rovena St. şi Besfort Y., în ultimele lor patruzeci de săptămâni.
Ştia că, aşa cum spusese şi Platon, cronica aceea nu putea fi decât o imagine palidă a modelului original, dar speranţa că, pornind de la o aparenţă, chiar şi aşa, vag de tot, ar fi putut să se apropie de model nu-i dădea pace.
Era o iluzie dorinţa lui de a aborda ultimele patruzeci de săptămâni. Părea ceva imposibil. Un vârtej care spumega, iluzoriu şi înşelător.
Uneori avea impresia că ar fi putut stăpâni mai bine materialul dacă l-ar fi împărţit pe zile şi luni, alteori pe acte şi cânturi, ca în vechile epopei.
