Când îi spusese, mai mult sau mai puţin, aceleaşi cuvinte, în vreme ce se apropiau de hotel, genele ei se zbătuseră ca şi când ea ar fi greşit cu ceva. Ei, da… încercase să spună. Apoi, brusc, îşi veni în fire. Pentru mine, nu, se grăbise ea să răspundă. În niciun caz.

Îi repetase cuvintele acelea, dar el, în loc să se liniştească, le simţi pătrunzându-i ca nişte cuie în trup.

Pentru mine, nu, repetase ea. Poate pentru tine.

Pentru amândoi, răspunsese el.

Crezând că se trezise, întoarse brusc capul şi, tocmai atunci, îşi aminti continuarea visului cu Stalin.

Erau din nou împreună, de data aceasta la mănăstirea Novodevici.

Păşeau cu greu printre morminte. Stalin avea nişte flori în mână şi

— 33 —

căuta, se pare, mormântul răposatei sale soţii.

Stai să vezi când o să-mi zică: pune-i tu florile la cap, eu am mâna amorţită, îşi spusese el. Dar celălalt mergea înainte încruntat.

Privirea îi era ca de gheaţă. Cel puţin să nu fi fost acolo în clipa în care avea să răstoarne monumentul. Şi să urle: Trădătoareo, de ce mi-ai făcut asta?

Aproape că ştia ce vrea să spună celălalt. Îmi reproşai crimele, da?

Dar dacă ai fi fost o soţie iubitoare nu m-ai fi lăsat singur. Să fac toate grozăviile. Singur în stepa asta. În iadul ăsta.

2 – Aceeaşi dimineaţă. Rovena

Era pentru prima oară când mă prefăceam că dorm. De ce? Nu ştiu nici eu. Mi-a venit aşa, cum îmi venea în copilărie, când mi se părea că, stând cu ochii închişi, aveam un avantaj în faţa celorlalţi.

L-am simţit atingându-mi părul, apoi când mi-a dezvelit pântecul.

Tocmai în momentul acela, când am vrut să-i spun „Iubitule, te-ai trezit?”, am făcut contrariul: am strâns mai tare din pleoape. Şi, la fel ca în copilărie, când îi pândeam pe ai mei ca să văd dacă mai erau supăraţi pe mine pentru ceea ce făcusem cu o zi în urmă, am început să-l observ de la spate. Nervozitatea îi izbucnea prin toţi porii, dar spinarea părea că duce tot greul.

Adevărul e că aşa, din spate, îl văzusem pentru prima oară. Ba chiar aş putea să mai spun că nici ochii, nici vocea şi nici mersul nu mă impresionaseră la el mai mult ca spinarea.

Cine m-ar auzi ar crede că sunt nebună sau, în orice caz, ciudată, una dintre acele femei care se dau originale cu orice preţ. Adevărul e că nu sunt aşa.

Îl vezi pe ăla care se duce spre poartă? E Besfort Y., tipul despre care s-a discutat ieri. E cel care a avut încurcătura aia în Israel?

Exact şi, din câte se pare, ăsta e motivul pentru care l-au dat afară

de la universitate, dacă n-o păţi-o şi mai rău.

Eram curioasă să-l văd, dar el a ieşit fără să întoarcă capul, aşa că

în memorie mi-a rămas doar dreptunghiul întunecat al spatelui lui.

Care mi s-a părut apăsat de o mare greutate, aproape dramatic.

Câteodată am impresia că indecizia mea în faţa bărbaţilor cu probleme de atunci mi se trage.

Acum, după atâţia ani, lângă fereastra hotelului, spatele lui era la fel de întunecat şi de misterios ca atunci. Iar cuvintele acelea

— 34 —

dureroase, cum că nimic nu mai e ca înainte, care şi la restaurant mi s-au părut de o tristeţe sfâşietoare, acum, transmise de spatele lui, erau cu mult mai dezolante.

Rovena se mişcă imperceptibil în pat. Dar nici din poziţia aceea nu vedea mai bine. Spinarea lui era la fel, cea cunoscută, doar ceva mai întunecată din pricina luminii de afară. Puteai crede că povestea lor se întorsese în locul de unde plecase.

Aşa cum făcea de fiecare dată în momentele de tristeţe, Rovena ar fi vrut să-şi amintească clipele frumoase ale relaţiei lor. Parcă

dinadins, nu rememora decât certurile, mai ales cele legate de discuţiile la telefon şi care, de obicei, aveau două variante: cea reală, trăită, şi a doua, cea pe care Rovena i-o povestea prietenei din Elveţia. Această variantă din urmă, din pricina frazelor pe care nu ajungea să le mai spună, dar pe care le gândea totuşi, mult mai expresiv, şi care ajungeau să se contopească mai bine cu povestirea, era mult diferită de prima. Nemulţumirea mea permanentă privitor la natura lui posesivă (m-ai făcut sclava ta, faci ce vrei din mine) nu-i convine. Spune că bărbaţii vanitoşi gustă, în secret, asemenea cuvinte. Pe el, din contră, îl întristează. Nu e o mândrie să înrobeşti pe cineva. Toţi ignoranţii din Orient şi din Balcani se mândresc cu asta. Este foarte greu să te cerţi cu el. Uneori, în toiul ciorovăielii, îţi vine să-l iei în braţe.

În asemenea momente, Rovena încerca să ţină piept valului de tristeţe care o cuprindea, dar nu reuşea. Repeta în sinea ei: el ţi-a smuls lanţurile, te-a făcut prinţesă, dar, în realitate, el este prinţul, iar tu nu eşti decât sclava lui. Îmi spun toate astea, deşi nu se schimbă nimic. Pricepi? Nu mi-e uşor să te înţeleg, îmi răspundea prietena de la Berna. Pricep când îmi spui că împreună vă înţelegeţi de minune, dar la telefon vă certaţi, cu toate că eu păţesc exact pe dos cu iubitul meu, suntem numai lapte şi miere la telefon, iar când ne întâlnim parcă luăm foc. Aici te înţeleg, iubiţico, dar cu celelalte, sclavi, stăpâni de sclavi şi alte bazaconii, mi se pare că exagerezi.

Ştiu, ştiu foarte bine că aşa se vede de la distanţă. Uneori se întâmpla ca explicaţiile cu cealaltă s-o obosească, la fel ca faptele în sine. Încerc să ţi-o spun pe şleau: el nu mă lasă să trăiesc. Nu cred că o face cu intenţie, dar adevărul ăsta este: m-a legat de el şi nu-mi mai dă drumul. Viaţa lui, faţă de a mea, e în declin. Iar el nu face altceva decât să mă tragă şi pe mine în jos. Fără să-i pese de mine, de tinereţea mea, de sacrificiul meu.

Problema este că, aşa cum ţi-am spus, cu el este greu să te cerţi şi

— 35 —

cu atât mai puţin să-l învingi. Odată, când i-am spus plângând că i-am dăruit toată tinereţea mea fără să-i cer nimic în schimb, el mi-a răspuns calm că şi el şi-a sacrificat perioada cea mai delicată a existenţei lui ca bărbat. Aşa se terminau, de regulă, certurile lor.

După care o trăgea din nou după el, convins că ea avea să-l urmeze.

Pentru că el ştia deja ceea ce Rovena învăţa pas cu pas. Iar ea, ca o tembelă, nu numai că-i spusese, dar îi şi scrisese toate astea. Acum înţelegi?

Nu, nu înţeleg, fusese răspunsul celeilalte. În scrisori mi-ai spus altceva. Că eşti fericită, că eşti îndrăgostită nebuneşte, cum se spune.

La urma-urmei, toate aşteptăm acelaşi lucru de la viaţă: să ne îndrăgostim, să cădem în mrejele lui. Chiar cuvintele astea au ceva necurat pentru cineva din afară. A cădea în mrejele cuiva. Ca şi când ai cădea într-o groapă, într-o cursă, adică, într-un fel, a cădea în robie. Să-l înfrunţi dacă se poartă rău cu tine, pentru că ai dreptatea de partea ta. Dar să-l înfrunţi pentru că te-a făcut să-l iubeşti, asta n-ai dreptul. Pentru asta trebuie să-i mulţumeşti. Şi dacă o să crezi într-o zi că relaţia asta a voastră e una falsă, vina va fi a ta, nu a lui.

Rovena, sufleţelul meu, nu înţeleg nimic din toate câte-mi spui. Doar dacă nu sunt şi altele, pe care eu nu le ştiu. Am impresia că nici tu nu ştii ce vrei.

Adevărul era că nici Rovena nu ştia ce vrea. Se enerva când el dădea semne că ar fi gelos, dar mai mult decât asta o supăra indiferenţa lui. Cu prilejul uneia dintre ieşirile ei nervoase, după

cuvintele lui tăioase: „Aha, te gândeşti la vreo aventură”, urmau frazele otrăvite: „Fă ce vrei, doar n-avem vreo clauză de fidelitate”.

A, aşa? răbufnea în sinea ei. Deci nu-ţi pasă? Stai atunci să mă

vezi.

Şi zile întregi nu-i trecea supărarea în urma disputei de la telefon.

O să vezi tu, îşi repeta în gând. O să vină ziua în care o să-ţi lepezi masca.

Şi tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea, şi masca aceea, şi dacă dorea într-adevăr ca lucrul acela să se întâmple.

El stătea în continuare nemişcat în cadrul ferestrei. Mai exact, nu i se vedea decât spinarea.