Tot atât de sigură sunt acum de contrariu.
Aha, făcu el după un moment de linişte.
Şi aşteptă ca femeia să mai spună ceva sau să închidă telefonul.
Rovena trăieşte, urmă Lulu Blumb. Şi-a schimbat culoarea părului şi numele: acum o cheamă Anevor.
Seara, târziu, ea sosi ca să-i povestească ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă.
Cânta la pian în barul de noapte, chiar în barul acela în care, cu ani în urmă, se cunoscuse cu Rovena. Era, aşadar, în acelaşi local şi la aceeaşi oră, puţin înainte de miezul nopţii, cu inima grea de tristeţe, când apăruse Rovena. Îi simţise prezenţa din clipa în care cealaltă deschisese uşa să intre, dar o teamă ciudată, ca nu cumva fata să se răzgândească şi să se întoarcă, o făcuse să rămână cu privirea fixată pe clapele pianului.
Rovena se strecurase uşor printre mese şi se aşezase exact la masa unde stătuse odinioară, în seara fatală când se cunoscuseră.
Se făcuse blondă ca să nu fie recunoscută, cum am înţeles mai târziu, doar mersul îi era acelaşi, şi ochii, pe care, dacă îi vedeai o dată, nu îi mai puteai uita.
În cele din urmă privirile li se încrucişaseră ca atunci, demult, dar un obstacol invizibil le făcuse să amâne momentul întâlnirii.
În timpul acesta, bucuria revederii, emoţia şi dorinţa renăscută se transmiseră prin degetele ei pe clapele pianului, ca şi când ar fi dezmierdat cu ele trupul iubit.
La sfârşit, epuizată, cu privirea plecată, aşteptase ca, odată cu aplauzele şi strigătele de „bravo”, ea să se apropie de pian aşa cum o făcuse odinioară.
Iar fata chiar se apropiase, timidă, palidă de emoţie. Rovena, sufletul meu, strigase în sinea ei Liza Blumberg, dar cealaltă îi şoptise un alt nume.
Asta nu le împiedicase să-şi spună cuvintele cunoscute şi, la sfârşit de tot, înainte de închiderea barului, să se afle împreună în maşina pianistei, tot ca atunci.
Se sărutaseră îndelung în întuneric şi, în ambele dăţi când Liza îi pronunţase numele, Rovena, cealaltă tăcuse. Continuaseră să se sărute, iar lacrimile le udau obrajii, şi numai în pat, târziu după
miezul nopţii, înainte de a adormi, când Liza îi spusese încă o dată: Tu eşti Rovena, de ce te ascunzi?, cealaltă îi răspunsese: Mă confunzi
— 144 —
cu altcineva. După un moment de linişte, repetase: Mă confunzi cu altcineva, după care adăugase: Dar ce importanţă are?
Şi chiar, ce importanţă are? se întrebase Lulu Blumberg. Era aceeaşi iubire, dar sub o altă formă.
Ai pronunţat un nume? şoptise cealaltă. Ai spus Rovena? Dacă îţi place atât de mult numele ăsta, poţi să mă strigi cu anagrama lui, Anevor.
Anevor, repetase în sinea sa Lulu Blumb. Suna mai degrabă ca un nume nordic de vrăjitoare. Poţi să-ţi vopseşti părul, să-ţi schimbi paşaportul şi să faci o mie de fiţe, căci nimeni de pe lumea asta n-o să mă poată convinge că nu eşti Rovena.
Mângâindu-i sânii, îi descoperi cicatricea făcută de glonţul lui, la motelul acela sinistru din Albania. I-o sărută fără să spună un cuvânt.
Avea atât de multe întrebări să-i pună. Cum reuşise să scape de Besfort Y.? Şi el unde era?
Adormise cu acest gând. A doua zi, când se trezise, Rovena nu mai era. Ar fi putut crede că fusese un vis, dacă n-ar fi găsit pe pian un bilet de la ea: „N-am vrut să te trezesc. Îţi mulţumesc pentru clipele fericite. A ta, Anevor”.
Uite, aşa a fost, zise ea cu o voce ostenită, ridicându-se să plece.
Privirea detectivului rămăsese, cum se întâmpla frecvent, pe ultima fotografie, în care se vedea părul închis la culoare al Rovenei şi braţul ei delicat, întins peste pieptul lui Besfort Y., spre nodul de la cravată, ca şi cum ar fi vrut în ultima clipă să-i mai slăbească
strânsoarea şi să-i elibereze sufletul chinuit.
O urmări de la fereastră traversând intersecţia. Un tunet îndepărtat îl făcu să mişte capul în semn de negare, fără să ştie nici el cui îi adresa acel nu şi ce semnificaţie avea.
Plecase şi Lulu Blumb. Îl părăsise în linişte, aşa cum se întâmplă
cu multe pe lumea asta şi poate că tunetul acela fusese semnalul ei de adio.
De acum înainte avea să rămână ca şi până atunci, singur cu enigma celor doi străini, enigmă pe care nimeni nu-i ceruse s-o dezlege.
11
Aşa cum se mai întâmplase şi până atunci şi cum se va întâmpla
— 145 —
de sute de ori şi de acum înainte până în ultima lui clipă, misteriosului detectiv nu-i era greu să-şi imagineze manevrele posibile ale taxiului în coloana de maşini din dimineaţa aceea urâtă
de 17 octombrie. Picăturile de ploaie lovind parbrizul, opririle lungi, limbile Europei şi denumirile firmelor şi oraşelor îndepărtate inscripţionate pe camioanele uriaşe. Dortmund, Euromobil, Hanovra, Elsinor, Paradis Travel, Haga. Numele acelea, împreună cu şoaptele, ce-i cu aglomeraţia asta, întârziem la avion, accentuau suspansul.
E târziu, fără îndoială. Ei ar vrea să se întoarcă, deşi n-o spun.
Capcana se închide din ambele părţi. Să ne întoarcem, iubito.
Vorbesc încet, fără să suspecteze că şoferul ascultă. Nu există cale de întoarcere. În oglindă se văd când ochii unuia, când ai celuilalt.
Şoseaua pare ceva mai liberă. Apoi se blochează din nou. Poate că
avionul o să aştepte. Frankfurt. Intercontinental. Viena. Monaco-Hermitage. Coroana prinţului. Ea e ameţită. Dar acestea sunt hotelurile în care am stat. (Unde am fost fericiţi, spuse cu teamă.) De ce s-au întors contra noastră? Lorelei. Schlosshotel-Lerbach. Ernst Excelsior. Biarritz. Bărbatul încearcă s-o strângă lângă el. Nu-ţi fie frică, iubito. Şoseaua parcă s-a mai eliberat. Poate că avionul o să
