Le-ai văzut în oglindă groaza… Dar a ta, groaza ta?
Nu te înţeleg.
Am spus groaza ta. Nu crezi că puteai fi mai îngrozit tu decât ei?
Că voiai să depăşeşti un tabu asemănător? Pe care ei ţi l-au amintit.
Şi aşa ai pierdut direcţia şi v-aţi prăbuşit?
Nu te înţeleg. Am obosit.
Linişteşte-te… Şi pe urmă? Ce s-a mai întâmplat? Au reuşit să se sărute?
Nu sunt sigur. Mai degrabă nu. Era în momentul când am căzut.
Totul s-a sfărâmat acolo. Lumina te orbea. Te mistuia.
2
Ori de câte ori pleca de lângă taximetrist, simţea că ceva rămăsese nespus. Rezista cu greu tentaţiei de a se întoarce. Data viitoare, îşi spunea. Data viitoare n-o să mai uite nimic. Cheia enigmei se afla la şofer. Trebuia să renunţe la bla-blaurile filosofice, cum e povestea aceea veche de milioane de ani despre cele două feluri de iubire, cea din interiorul clanului, şi cea nouă, rebelă, care depăşise cercul
— 124 —
familial. N-aveau decât să se ocupe alţii de rivalitatea sau alianţa dintre ele şi să constate că nu aveau alt scop decât pe acela de a se trăda una pe cealaltă, la momentul potrivit. Era o negură
primordială, în care se făuriseră vechile unelte ale omenirii, cele care, mileniu după mileniu, fabricaseră în întuneric sălbăticia tigrului, dorinţele, mila, ruşinea sau momentele de pace ale sufletului… El nu voia să aibă de-a face cu ele, aşa cum nu voia să evoce baladele, oricât de vechi sau de noi ar fi fost. Ţinta lui era şoferul, cel care răsufla uşurat crezând poate că scăpase de insistenţele lui. Şi avea tot dreptul să creadă asta, câtă vreme el nu ajunsese la întrebarea fatală: Colaborase sau nu cu ucigaşii?
Va veni, va veni ea şi întrebarea asta. Numai să lămurească câteva chestiuni marginale. Va uita de balade. Aşa îşi promitea, până în momentul în care, cu sau fără voie, se întreba de ce oare îi zboară
gândul la ele.
Călăreţul cu mireasa în spatele lui, pe cal, este ceva uşor de imaginat. Şi tot astfel dialogul dintre cei doi. Unde mergem? Acolo…
La închisoare? Fireşte că la închisoare, unde altundeva? Dar eu ce am să fac acolo? Şi, în plus, legea ne permite? La asta nu m-am gândit. Dar de ce? Ce pact ai făcut cu ei, cum te-au lăsat, ce le-ai promis?
Tropotul de copite a umplut pentru moment liniştea. Apoi, din nou vorbe. De ce eşti obligat să te întorci? Am plecat amândoi, suntem liberi. Nu pot. De ce? Ce te ţine legat?
Din nou linişte şi pulbere ridicându-se sub copite.
Ne putem opri puţin? Nu, e târziu. E a treia zi a învoielii. Odată cu venirea serii, porţile temniţei se închid. Ce apă este aceea? Seamănă
cu râul sub al cărui pod ne-am cunoscut, îţi aminteşti? De ce se întoarce acum împotriva noastră?
Trebuie să ne grăbim. Ţine-te bine de mine. Dar oile astea, bivolii ăştia negri ce sunt? E un trafic îngrozitor. Trebuie să ne grăbim.
Ţine-te bine. Ago, ce faci, mă sufoci… Poate ajungem înainte de închiderea porţilor. Regulile pe aeroport sunt mai dure acum. Uşile avioanelor se închid mai repede.
Cu ochii mijiţi, detectivul misterios scutură din umeri, ca pentru a arăta că nu e de acord. Intuiţia îl îndemna ca, înainte de a se întâlni cu şoferul, să se vadă cu Lulu Blumb.
La ultimele întâlniri cu el, aceasta avusese grijă ca propria ipoteză, aceea că asasinul era însuşi Besfort Y., să şi-o exprime cât mai târziu
— 125 —
şi cât mai prudent.
Acesta a fost, după cum se pare, motivul pentru care, înainte de a ajunge la punctul culminant al povestirii ei, Lulu Blumb, cea care va deveni deodată un personaj-cheie al anchetei, încercase să se lungească în teorii lungi şi amănunţite, pe care nimeni în afara ei nu şi le-ar fi putut imagina. Aşa, de pildă, cerându-i scuze detectivului pentru vorbăria ei, îi spusese, nu fără o tentă de lăudăroşenie, că
mulţi bărbaţi s-au culcat poate cu Rovena St., dar niciunul dintre aceştia nu ar fi putut declara cu mâna pe inimă că îi cunoaşte părţile intime ale trupului mai bine ca ea. Comparaţia cu pianul, pe care el o mai auzise deja, femeia o abordase doar superficial, pentru a sublinia ideea că muzica lui Mozart şi Ravel, pe fondul căreia ele se cunoscuseră şi făcuseră dragoste, fusese transferată, natural, de degetele ei, de pe clapele pianului din clubul de noapte pe trupul Rovenei. Cu un zâmbet ironic adăugase că nu crede că declaraţiile plicticoase şi de multe ori barbare ale Consiliului Europei despre procese, terorism, bombardamente şi alte grozăvii, cu care se ocupa Besfort Y., ar fi putut favoriza o relaţie de dragoste.
Mereu atentă să plaseze cât mai târziu acuza pentru crimă, Liza Blumberg îndepărtase o parte din nebuloasa care învăluia evenimentul, mai ales în zona în care ceilalţi bătuseră în retragere.
Suferinţa ei de a nu fi reuşit s-o despartă pe Rovena de Besfort Y. lua din când în când dimensiuni apocaliptice, devenind mai importantă
decât accidentul însuşi.
A fost pentru prima oară când mi s-a întâmplat asta: să pierd în faţa unui bărbat. Îi plăcea să repete asta.
Zile şi nopţi la rând, Lulu Blumb se chinuise să-şi explice cum de fusese posibil aşa ceva. Cu ce fel de lanţuri îşi ţinea Besfort Y. iubita prizonieră? Oare cu ce o şantaja? Cum ajunsese s-o domine aşa?
De regulă, bărbaţii se arată deosebit de grosolani când află că au ca rival o femeie. Cei mai mulţi fac haz şi se simt uşuraţi că nu sunt înşelaţi cu un bărbat. Sunt şi dintre aceia care simt o curiozitate morbidă şi, în fine, sunt alţii care trăiesc cu speranţa de a o pune la respect pe femeia-rival. Şi într-o zi, când află adevărul, se dau cu capul de pereţi şi blestemă clipa în care, în loc să fie cu ochii în patru, s-au hlizit aiurea ca nişte proşti.
Lulu Blumb aşteptase cu nerăbdare momentul acela. Dar el întârzia, întârzia, până când ea şi-a dat seama că nu va mai veni deloc. Besfort Y. nu era gelos pe ea. În vreme ce ea, da. Aceasta era diferenţa dintre ei, cea care o făcuse să piardă partida.
— 126 —
Ei doi ştiau unul de celălalt. Dar fiecare avea o abordare proprie.
Într-o zi, când Rovena îi vorbise despre o experienţă nouă cu Besfort, pianista o întrerupsese cu cuvintele: Destul, nu vreau să ştiu. Mirată, cealaltă îi spusese că Besfort se comportă exact invers, ceea ce o făcuse pe Lulu să pufnească nervoasă.
