În privirea din ce în ce mai tristă a anchetatorilor, Lulu Blumberg îşi vedea întruchipate propriile halucinaţii. Besfort Y. avusese nevoie de trupul Rovenei, a celei pe care o distrusese atât fizic, cât şi sufleteşte.
Probabil că el şi-a stors creierii o vreme cum să-şi creeze un alibi, altfel spus, cu cine sau cu ce s-o înlocuiască pe moartă. La prima vedere pare ceva oribil, ba chiar imposibil. La a doua, însă, totul e mai simplu. O femeie care să-i semene, cel puţin ca statură, e uşor de găsit şi de adus la hotel. Şi dacă nu o femeie, ceva mut şi fără
memorie, care să nu prezinte niciun risc, gen o păpuşă gonflabilă, dintre acelea care se găsesc la sex-shop. Dis-de-dimineaţă, în semiobscuritatea holului de la hotel, i-ar fi fost greu unui portar
— 136 —
aproape adormit să observe că femeia care cobora din ascensor, ţinută strâns în braţe de iubit, nu era cea care trebuie…
În punctul acesta al povestirii, în privirile anchetatorilor se putea citi nu numai oboseala, ci şi nerăbdarea. Aşa se întâmplase cu primul, cu al doilea şi chiar cu al patrulea. Liza ştia toate acestea, drept pentru care, la prima sa întâlnire cu misteriosul detectiv, când a venit momentul să-i vorbească despre dimineaţa aceea (o dimineaţă
de toamnă cu ploaie şi vânt, care făcea să pară şi mai dezolant holul hotelului pe unde Besfort Y. o ducea la taxi pe „înlocuitoarea” iubitei), ea a schiţat un zâmbet vinovat, a început să vorbească mai repede, iar cuvântul „păpuşă”, după ce a încercat să-l evite, l-a rostit printre dinţi.
Era chiar cuvântul care a produs şocul. Expresia de pe chipul bărbatului s-a schimbat brusc.
Aţi pomenit despre o înlocuire, despre o păpuşă de plastic, dacă
nu mă înşel.
Zâmbetul vinovat de pe faţa femeii s-a transformat într-un rictus.
Dacă acest cuvânt vă supără, vă rog să-l uitaţi. Se referea la ceva cu care Rovena fusese înlocuită, o dublură sau cam aşa ceva.
Doamnă, nu are rost să ne minţim. Aţi pomenit cuvântul „păpuşă”
sau nu? Aţi spus clar ein mannequin. Liza Blumberg ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru germana ei, dar, între timp, el o prinsese de mână. Ea se sperie. Aşteptă ca el să-i adreseze cuvinte jignitoare, cuvinte pe care le gândiseră şi ceilalţi, dar nu le rostiseră. În locul lor, spre uimirea ei, ţinându-i mâna în continuare, el spuse: Distinsă
doamnă.
Acum fu rândul ei să întrebe dacă acele cuvinte fuseseră
pronunţate într-adevăr sau doar i se păruse.
Dar ochii lui erau goi, ca şi când s-ar fi întors să privească în interiorul craniului.
7
În realitate, în mintea detectivului începeau să aibă loc nişte clarificări pe care el le aştepta demult. Enigma la care trudea de luni de zile se limpezea încetul cu încetul. Ar fi vrut să-i spună: Doamnă, mi-aţi dat cheia misterului, dar simţea că nu are energia necesară să
deschidă gura.
Amănuntele cazului ieşeau cu repeziciune din ceaţă. Ceea ce
— 137 —
văzuse şoferul de taxi în oglinda maşinii nu era altceva decât o iluzie.
Deci pasagerul său, omul, încerca să se sărute cu o formă fără suflet, sau, invers, forma încerca să se sărute cu bărbatul.
Acesta era misterul, celelalte, unde a fost ucisă Rovena, dacă
fusese într-adevăr o crimă, din ce motive (secretele NATO, de pildă, motivul cel mai credibil), unde fusese abandonată ea sau trupul ei, ce se întâmplase apoi cu păpuşa gonflabilă, toate acestea erau amănunte de mâna a doua.
O, Doamne, zise în şoaptă. Acum îşi amintea bine că undeva în cercetarea lui se vorbea chiar despre o păpuşă de plastic. O păpuşa-femeie sfâşiată de câini.
Acolo era explicaţia, şi nu în altă parte. Secretul care-i băgase pe toţi în ceaţă. Împreună cu exprimarea vagă, venită parcă din lumea de dincolo: Sie versuchten gerade sich zu küssen. Încercau să se sărute.
Deci la originea misterului se afla o păpuşă. Un obiect neînsufleţit, util doar ca să iasă cu el din hotel. Apoi, pe drumul spre aeroport avea să se petreacă finalul poveştii. Opreşte puţin în parcarea aia de pe marginea şoselei, să arunc ceva. Sau: Ia banii ăştia ca să mă scapi de ea.
Dar sărutul din maşină a făcut imposibilă această ipoteză. El şi numai el, şocându-l pe şofer, pusese punct întregii poveşti. În loc să
arunce păpuşa, căzuseră cu toţii în gol.
Îşi cuprinse fruntea cu palmele. Dar poliţia? În primul proces-verbal ar fi scris cu siguranţă despre păpuşa de plastic găsită
împreună cu trupul lui Besfort Y.
Detectivul oftă. „Idiotule”, îşi spuse. Chiar dacă ultima ipoteză
părea să şchioapete, esenţa enigmei acolo era. Ceva nu mergea, desigur. Exista o neconcordanţă între trupurile vii, plastic, idei şi, mai ales, timpul trecut şi cel viitor. Dar era ceva trecător. Semănau cu o poză de grup: doi amanţi, o păpuşă, un sărut imposibil şi, cel mai important, o crimă. Se respingeau reciproc, nu se legau una cu alta. Era firesc. Asemenea nepotriviri, cea între ideea de crimă şi realitatea ei, erau ceva normal. Se întâmpla să stea o vreme separate, crima şi trupul care avea să fie ucis, până ce se găseau, aşa cum se întâmplă cu cei care încurcă ora întâlnirii, dar până la urmă tot se întâlnesc.
Detectivul încercă să reconstituie evenimentele cât mai simplu, ca pe o întâmplare pe care o povesteşti unui amic la o cafea. La puţină
vreme după ce taxiul a părăsit hotelul, şoferul a observat că femeia,
— 138 —
ghemuită în palton, semăna mai mult cu o păpuşă gonflabilă decât cu o fiinţă vie. După primul şoc, pricinuit de o teamă inexplicabilă, omul şi-a revenit. Parcă puţini sunt maniacii care călătoresc cu violoncele sparte, cutii de conserve goale sau broaşte, învelite cu multă grijă? El nu le ia în seamă, nici chiar atunci când creaturile de plastic par fiinţe vii. Şi asta din pricina zgâlţâiturilor maşinii sau a oboselii. Doar mai apoi, când bărbatul a încercat să sărute păpuşa, taximetristul s-a pierdut cu firea.
