El regreta acum că nu insistase mai mult, mai cu seamă asupra momentelor nebuloase din povestea ei. Observase că, ori de câte ori Lulu Blumb spunea că nu va mai stărui asupra unui aspect sau a altuia, lui i se păruse că tocmai acelea erau punctele cele mai importante, iar acum revenea mereu în gând asupra lor.
Aşa s-a întâmplat cu al doilea vis, despre care nu aflase prea multe. Acum îi era ciudă şi, ca să se pedepsească singur, şi-l depăna din ce în ce mai des şi mai detaliat, aşa cum îl auzise de la pianista albaneză din Elveţia.
Nu era greu să ţi-l imaginezi pe Besfort Y. înaintând pe câmpul pustiu, în mijlocul căruia se înalţă construcţia aceea mortuară. Se opreşte apoi dinaintea mausoleului, care este şi motel în acelaşi timp, cu intrări care sunt şi nu sunt porţi. Ştie de ce este acolo, dar în acelaşi timp nu ştie. Dinspre construcţie vine o strălucire slabă. El strigă numele unei femei, fără să audă însă ceea ce-i iese pe gură.
Femeia aceea se află probabil în mausoleul de marmură, drept pentru care el o strigă din nou. Dar vocea îi e atât de slabă, că nu
— 133 —
aude nici el ce strigă. O rază de lumină, care vine dinăuntru şi pe care n-o observase până atunci, îl face să bată în geamurile opace. Se aude un zgomot slab şi se deschide o poartă acolo unde ai fi jurat că
nu se afla niciuna. Apare un paznic al mausoleului sau motelului. Nu se află aici această femeie, spune omul, închizând poarta la loc.
În timpul acesta, pe o scară exterioară în spirală, ce începe de sus, poate de pe terasă, coboară într-adevăr o femeie. Rochia îngustă o face să pară mai înaltă, dar chipul îi e necunoscut. După ultima treaptă, se apropie şi-i pune braţul pe umăr. El îi simte tandreţea şi parfumul dulce, dar numele, pe care ea şi-l spune încet, încet de tot, nu i-l reţine. Ea continuă să-i vorbească. Poate despre aşteptarea îndelungată, acolo, înăuntru. Sau despre dorul care a chinuit-o…
Dar nu se înţelege nimic din povestea ei. E clar că lipseşte ceva.
Femeia îşi pleacă fruntea pentru a-i spune numele sau pentru a-l săruta, dar ceva lipseşte, la fel, şi el se trezeşte.
Ore întregi l-a chinuit visul, dispărând sau revenindu-i în amintire.
Era uşor să-l interpretezi drept visul unui ucigaş. Vine în locul în care a fost fericit, lucru pentru care şi construcţia aduce cu un motel.
Dar ea seamănă la fel de bine şi cu un mormânt, ceea ce arată că
acolo unde a fost fericit, tot acolo a şi ucis.
Aceasta a fost explicaţia pe care Lulu a insistat să i-o dea. Fără a încerca s-o contrazică, el a imaginat încă una. Besfort Y. căuta ceva în clădirea pustie. Ceva împietrit. Prizonier în ziduri. Striga, pentru ca acel ceva să iasă de acolo. Să se elibereze. Dar nici asta nu era uşor.
E acelaşi lucru, ar fi spus Lulu Blumb. Zidită în pereţi era chiar Rovena, prizonieră din toate punctele de vedere.
Omul continuă o vreme dialogurile imaginare cu Lulu Blumb, deşi o premoniţie îi spunea că aveau să se mai întâlnească.
Lucru care s-a şi întâmplat. Telefonul ei l-a bucurat, aşa cum îl bucura în tinereţe.
Oricât ar fi amânat, discuţia a ajuns totuşi în punctul pe care-l doreau amândoi. Se vedea imediat că ea, la fel ca şi el, depănase în minte o mulţime de întrebări, de răspunsuri şi fel de fel de ipoteze.
Chiar dacă ar fi vrut ca asta să nu se întâmple, a sosit şi momentul în care gândurile ei s-au amestecat cu ale lui. Înţelegeau amândoi că
nu trebuie să cadă în capcana unui vis aparţinând altuia, povestit la mâna a treia, prin intermediul cuiva…
Cea care a ieşit prima din ceaţa suspiciunilor a fost chiar Lulu
— 134 —
Blumb. S-a întors cu greu la dimineaţa de 17 octombrie şi la taxiul care aştepta în faţa hotelului, în ploaie. Afară erau şapte grade Celsius, vântul îşi schimba brusc direcţia, iar ploaia n-a stat nicio clipă.
Detectivul încerca s-o asculte, dar nu reuşea să se rupă de visul lui Besfort. Oare ce căuta el în zidurile de marmură ale clădirii pustii, după miezul nopţii? Pe Rovena, fără discuţie, dar cum? Ucisă, rănită?
Şi de ce fata nu ieşea acolo unde o aştepta el, ci cobora pe scara în spirală? Avea regrete, normal, dar pentru ce, faţă de cine, de el însuşi, de ea, de amândoi? Vru s-o întrebe pe Lulu Blumb, dar ea era deja departe.
6
Vorbea fără să se oprească. Fusese singura care nu se mulţumise cu explicaţiile de până atunci asupra intervalului prea lung dintre părăsirea hotelului de către victime şi momentul accidentului.
Dovezile adunate de ea despre dimineaţa de 17 octombrie, articolele din presă, buletinele meteo şi mai ales anunţurile repetate ale poliţiei rutiere la radio pentru şoferi aveau o precizie uimitoare. Căzuseră de acord cu toţii că toate astea sunt suficiente pentru a-i da dreptul de a fi ascultată. Celălalt motiv ţine de exactitatea formidabilă cu care crease atmosfera din holul hotelului Miramax, în dimineaţa de 17
octombrie. Lămpile, a căror strălucire pălea în faţa luminii din zori, moţăiala portarului de noapte şi sosirea lui Besfort Y. pentru a achita nota de plată şi a comanda un taxi. Întoarcerea lui la ascensor, urcatul şi coborâtul în hol, însoţit de data aceasta de prietena lui, pe care a ţinut-o strâns lângă el de la uşa liftului până la taxi. Întrebat de zeci de ori, portarul de noapte repetase acelaşi lucru: după o noapte aproape fără somn, cu douăzeci de minute înainte de a ieşi din tură, nici el şi nici altcineva n-ar fi fost în stare să reţină exact chipul unei femei, acoperit în cea mai mare parte de gulerul pardesiului, pălăria şi umărul bărbatului, de care femeia era aproape lipită. Cu atât mai puţin şoferul, care aştepta în taxi, sub ploaie şi rafale de vânt ce-şi tot schimbau direcţia.
Liza Blumberg continua să susţină că tânăra femeie care urcase în taxi nu fusese Rovena… în stare normală. Întrebată ce voise să spună
cu asta, ea răspundea că este convinsă că aceasta, chiar dacă ar fi fost Rovena, în realitate nu era altceva decât conturul, umbra ei goală
— 135 —
de conţinut.
În acest punct al discuţiei, ea flutura fotografiile făcute imediat după accident, în care chipul victimei nu apărea deloc, în vreme ce figura lui Besfort Y. se vedea clar, cu ochii ficşi şi o şuviţă de sânge pictată parcă pe tâmpla dreaptă, femeii tinere, căzute deasupra lui, i se zăreau doar părul castaniu şi braţul drept întins peste trupul bărbatului.
Pianista repetase de nenumărate ori această descriere cu ceilalţi anchetatori. Ei o ascultau mai mult cu compasiune decât cu atenţie şi, ori de câte ori observa asta, femeia se enerva. Lucru care îi obliga să intre cu ea în dialog, deşi fără prea mare convingere. Las-o să
creadă în crimă. Cum se putea explica comportamentul ulterior al lui Besfort Y.? De ce să târască trupul ei, mort, ţeapăn deja, într-un taxi? Unde s-o ducă, cum să scape de ea? Cu ajutorul şoferului sau fără?
După o scurtă ezitare, femeia îşi revenea. Desigur că şoferul îi putuse fi complice. Dar asta e mai puţin important. Important e să se afle ce se întâmplase cu Rovena. După Liza Blumberg, Rovena fusese ucisă în afara hotelului şi Besfort Y., singur sau cu ajutorul cuiva, reuşise să scape de cadavru. Pentru că el avusese nevoie de ea, adică
de trupul ei, în momentul în care părăsise hotelul. Stătuseră acolo două nopţi, aşa că, venind momentul căutării fetei dispărute, primul care avea să fie luat la întrebări urma să fie iubitul sau partenerul ei, spuneţi-i cum vreţi. Răspunsul lui era uşor de imaginat: plecaseră
din hotel amândoi, el şi iubita lui, dimineaţa devreme, ea îl însoţise ca de obicei la aeroport, apoi, la întoarcere, dispăruse. Totul părea simplu şi convingător, numai că era nevoie de ceva, ceva despre care pomenise mai devreme: de un trup.
