superficială… trecătoare…
Domnişoară, o întrerupsese în cele din urmă medicul. Aceasta e viaţa dumitale intimă, în care eu nu pot să mă amestec. (M-am îngrozit când, fără voie, m-am trezit în rolul moralistului, în faţa căruia ea trebuia să se justifice. Cu o voce tăioasă i-am repetat că nu mă interesa nimic din ce-mi povestea şi că nu aveam tangenţă decât cu problemele sexului ei, la care observasem un fel de inflamare a mucoasei, provocată, după cum părea, de latexul prezervativului.) Chiar dacă n-o spune, cu siguranţă că face parte din „Mişcarea Verzilor”, îşi zise Rovena, sorbind din cafea. În felul acesta, cuvintele ei, care i se păruseră puţin mai-nainte idioate, puteau avea un oarecare sens. Voise să împărtăşească cu el… cu un „verde”, o veste fericită: sosea iubitul ei… cel natural.
Oricât de incredibil ar părea, tocmai la ora aceea, la o mie de kilometri distanţă, Besfort Y., urmărind ştirile la televizor, nu se putea abţine să nu se gândească la posibilitatea ca Rovena să fi rămas gravidă. Papa Ioan Paul al II-lea părea pe ecran mai epuizat ca de obicei. Şi totuşi, nimeni nu se putea aştepta din partea lui la vreo concesie în problema relaţiilor sexuale bărbat-femeie. Totul trebuie să
se petreacă la fel ca în urmă cu o mie, cu patru mii sau cu patruzeci de mii de ani în urmă. Numără zilele care mai rămâneau, iar cifra 7 i se păru uriaşă. Din cafenea, Rovena formă prefixul Elveţiei, dar îşi aminti brusc că la ora aceea convorbirile erau mai scumpe şi-şi spuse că poate să-şi sune prietena şi mai târziu.
Afară, ploaia se îndesise. Trecătorii, prinşi de ploaie pe drum, căutau să se adăpostească, fiecare pe unde putea. Din cauza vântului care-i umfla pardesiul, unul dintre ei părea o umbră
mişcătoare. După papă, urmă o ştire despre teroriştii arabi, care ameninţau un ostatic european căzut în genunchi. Besfort Y. închise ochii, oripilat. Cu gândul în altă parte, Rovena formă din nou prefixul
— 118 —
Elveţiei, dar realiză încă o dată că ora nu era cea mai potrivită.
Trecătorul cu pardesiul umflat de vânt trecu foarte aproape de vitrinele cafenelei. O clipă păru că se va lipi de geamul ud, după care se îndepărtă ca un ziar dus de vijelie. Aşa ar fi arătat omul androgin al lui Platon, îşi spuse ea. Ultima dată când vorbiseră la telefon, Besfort îi povestise despre el. La început, chestia asta o distrase. Ia te uită, făcuse râzând, omul ăsta e o creaţie perfectă, bărbat şi femeie într-un singur trup, fără „mă iubeşti, nu mă iubeşti, te las, nu te las”.
Tocmai pentru asta l-au invidiat şi zeii, îi spusese Besfort. Şi tot din invidie l-au despărţit în două, iar de atunci, tot conform lui Platon, cele două jumătăţi se caută una pe alta. Ce trist, exclamase ea.
Cântecul despre două vieţi şi o dragoste îi veni în minte schimbat, aşa cum îl auzise la un beţiv, la intrarea într-un bar din Tirana: Două vieţi dac-aş trăi
Pe tine nu te-aş iubi.
Rovena era atât de neliniştită, încât mai formă o dată prefixul Elveţiei. Ce ştiri enervante, îşi zise Besfort, la o mie de kilometri depărtare.
Furtuna se potoli o vreme, ca să izbucnească apoi din nou, de data aceasta fără ploaie. Rovena ajunse cu greu la cămin. Urcă în camera ei, stinse lumina şi rămase ca o stană de piatră la fereastră. Vântul când urla ameninţător, când se tânguia, cerând parcă îndurare. O
parte din stradă era în întuneric, iar în cealaltă, luminată anemic, se zbăteau, duse de vânt dintr-o parte într-alta, bucăţi de carton, hârtii şi resturi de ambalaj. La fel ca noi, îşi zise ea. Forme goale, al căror conţinut e de mult dispărut, cuprinse în vârtejul acela. Şi tatuajele ei, decolorate deja, şi poate cele două jumătăţi, el şi ea, despărţite fără
milă şi căutându-se una pe cealaltă.
Seara, la ştirile TV, printre alte distrugeri făcute de furtună, era dat un vechi teatru provincial, a cărui recuzită fusese luată de vânt.
Două mantii ale lui Hamlet, prima dintr-un spectacol din 1759, cealaltă produsă un secol mai târziu, erau considerate extrem de valoroase, drept pentru care teatrul promitea recompensă celui care le găsea. Ce ştiri idioate, îşi zise din nou Besfort, închizând televizorul.
Şi adormi, ca de obicei, după miezul nopţii. Dimineaţă, avu un vis care-l trezi din somn.
Un sentiment apăsător, cum nu mai simţise, îi paraliza orice voinţă. Era melancolie, lipsă de speranţă, dar într-o asemenea
— 119 —
măsură încât îi dădeau o infinită şi duioasă senzaţie de zbor.
Era unul dintre visele acelea pe care ţi le aminteşti uşor. Un câmp întins şi luminat discret. În mijloc, o clădire din marmură şi calcar, un fel de mausoleu şi motel în acelaşi timp, de care el se apropia fără
grabă.
O vedea pentru prima oară, deşi clădirea nu-i părea necunoscută.
Rămase ţintuit dinaintea porţii şi ferestrelor ei, foarte iluzorii de altfel. Vopsite în aceeaşi culoare ca zidul, se deosebeau cu greu de acesta.
Îşi închipuia că ştie de ce se află acolo. Ba chiar ştia şi ce se află
înăuntru, pentru că strigă, cât putu de tare, un nume. Un nume de femeie, pe care el, deşi îl pronunţase distinct, nu-l înţelegea şi nici măcar nu-l auzea prea bine. Sunetele îi ieşeau din gură fără voia lui.
Simţea doar că numele acela afurisit avea trei sau patru silabe. Un fel de pam-pam-pam-pam…
Îşi aminti continuarea ciudată a visului, iar tristeţea şi dezamăgirea deveniră insuportabile.
Aprinse veioza şi-şi privi ceasul. Era patru şi jumătate, îşi spuse că
şi visele care par de neuitat dispar în cele din urmă.
Dimineaţă, la primul telefon, i-l va povesti şi Rovenei. Trebuie, îşi spuse calm.
Gândul că o va face îl linişti şi adormi într-o clipă.
— 120 —
PARTEA A TREIA
1
Cu cele două mantii luate de furtună se întrerupea în mod straniu cronica vieţii lui Besfort Y. şi a Rovenei St., cu o săptămână înainte ca vieţile lor să se sfârşească la propriu. Detectivul necunoscut, într-o notiţă lămuritoare, repetase că, aflându-se în imposibilitatea de a relata povestea lor completă, aşa cum reieşea din anchetă, se concentrase asupra celor patruzeci de săptămâni care precedaseră
moartea celor doi. De aici rezulta că finalul cronicii, cu mantiile hamletiene luate de vântul turbat, nu fusese anticipat şi, în consecinţă, era puţin probabil să poată fi considerat drept un sfârşit simbolic. Şi cu atât mai puţin visul pe care Besfort Y. îl avusese în zori şi pe care, câteva ore mai târziu, i-l povestise la telefon Rovenei.
Un alt fapt ar fi putut fi motivul pentru care, în ciuda promisiunii, ultima săptămână, cea care în asemenea situaţii e aşteptată cu cea mai mare nerăbdare, să fi rămas în afara cronicii.
