o a doua cafea, apoi rămase nemişcat, parcă ascultând discuţia de alături.
Îi zbură gândul la patul din camera de hotel. La fel ca în tren, simţea cum tatuajele acelea parcă prind viaţă. Care din cele două
desene avea să-l învingă pe celălalt? Îşi aminti vag, de la istorie, războaiele lungi şi plicticoase cu nume de flori sau de insecte.
Războiul celor Două Roze sau al celor Doi Fluturi.
În tren îşi imaginase cum avea să-i mângâie tatuajul de pe şold.
— 113 —
Era sigură că o să-i placă. Cu atât mai mult cu cât şoldurile i le dezmierda mai rar.
Sufocată de dorinţă, ceru un alt ceai. Pozele cu copiii însângeraţi erau departe. Limbile ceasului, ca trezite brusc din somn, începuseră
să se grăbească. Avea senzaţia că se făcuse târziu.
O oră mai târziu, pe patul de hotel, senzaţia aceea era la fel de prezentă. Se iubiseră, fără a pomeni nimic din ceea ce îi bântuia ei gândurile. Chiar şi povestea cu tatuajele fusese altfel. Mi-ai zis ca s-a întâmplat ceva. E adevărat. Doar că nu-mi e uşor să-ţi spun. Înţeleg.
Toate lucrurile par aşa la început. Apoi… Ce, apoi? Nu există lucruri de nepovestit. Ba eu cred că da. Pentru că eşti femeie. Poate. Ce ai făcut în tot timpul ăsta? Te referi la timpul cât nu ne-am văzut? Ar fi vrut să strige: Ce am făcut? Nimic, adică totul. Aşa intenţionă. Dar, cu voce tare, zise altceva: De ce vrei să ştii?
Cum vrei tu, îi şopti el. Am depăşit de mult faza asta.
Febril, cu dorinţa ascunsă ca el să-i înţeleagă doar pe jumătate cuvintele, îi povesti clipele de groază prin care trecuse când, ajungând la hotel, i se păruse că se află într-o cameră străină. Adică
a altcuiva. Şi lucrurile lui tot aşa i se păruseră, străine, cu excepţia parfumului. Dar puţini bărbaţi folosesc acelaşi parfum?
Coborî şi mai mult tonul când îi povesti că, pentru a se convinge că e camera care trebuie, făcuse ceva ce nu-i stătea în obicei: deschisese una din genţi.
Avu impresia că el o asculta neatent şi-şi spuse: Cu atât mai bine.
Totuşi, nu îndrăzni să-i povestească mai departe.
Ne odihnim puţin? întrebă el. Am avut o zi teribil de obositoare. Şi tu la fel, cred.
Când îşi dădu seama că bărbatul adormise, simţi cum creierul ei îşi recăpătase luciditatea Îi povesti, în gând, despre geantă, fotografiile acelea macabre şi despre teama ei. Apoi, tot fără cuvinte, îl întrebă dacă într-adevăr îl preocupau citaţiile pe care le tot visa. Iar dacă era aşa, ce legătură avea el cu pozele copiilor ucişi? Şi, la urma urmei, de ce se întâlniseră la Haga pe ascuns, ca doi infractori periculoşi?
Oarecum uşurată, reuşi să moţăie câteva minute. Încercă în două-trei rânduri să-şi imagineze răspunsurile lui. Şi varianta cea mai rea: chipul lui încruntat, cu o privire de gheaţă. Cine te crezi tu să-mi pui asemenea întrebări? Tu nu eşti decât o prostituată. Una de lux, nimic mai mult.
— 114 —
Înainte de a coborî la cină, ea stătu mai mult decât de obicei în faţa oglinzii. La masă, el o privi aproape mirat. Rovena observase că
lumânările, seara, creează un soi de legătură misterioasă cu bărbatul care te însoţeşte. Erau de partea femeilor, le dezvăluiau în toată
splendoarea lor, făcându-i şi pe bărbaţi să le vadă la fel.
Eşti mai frumoasă acum, îi spuse el în şoaptă.
Rovena îl privea ţintă.
O spui cu un fel de strângere de inimă sau mi se pare mie?
Strângere de inimă? De ce?
Rovena se pierdu.
Uite… acum… Acum suntem altfel… Am vrut să spun că… o să-mi ceri să nu mai fiu frumoasă acum?
O, nu, nu. Aş putea să-ţi cer orice, în afară de asta.
În realitate n-am vrut să spun chiar aşa… Am vrut… să te întreb ceva. Azi-noapte, întrebările astea nu m-au lăsat să dorm.
Cu sufletul la gură, ca şi când s-ar fi temut să nu-şi piardă
curajul, ea îi spuse, în final, ceea ce o chinuia. Chipul lui rămase fără
expresie o vreme, aşa cum şi-l imaginase şi ea adineauri. Cine eşti tu de îndrăzneşti să mă iei la întrebări? O prostituată, nimic altceva. Tu nu ai dreptul să-mi spui aşa. M-ai făcut, într-adevăr, curvă de lux, dar ai fost cândva bărbatul meu.
Deşi nu a fost rostită niciuna dintre vorbele astea, Rovena era şocată.
Îi era teamă, o teamă veche, dar nu atât de el, cât de adevăr.
Înainte de a-i răspunde, el tăcu o vreme. Ceea ce găsise ea în geanta lui erau, într-adevăr, pozele unor copii ucişi. Dar nu în împrejurările pe care şi le imaginase ea. Erau copii sârbi, sfârtecaţi în timpul bombardamentelor NATO.
Rovena asculta uluită. Îşi muşcă buzele de câteva ori şi-i spuse
„scuză-mă!”.
