Nesocotise o promisiune atât de simplă. Să nu spui nimănui despre călătoria asta la Haga, îi zisese Besfort. La întrebarea ei, pusă ca în glumă: De ce?, el îi răspunsese pe acelaşi ton: Fără motiv, aşa mi-a trecut mie prin cap, să fie o călătorie secretă. Cred că orice om, în viaţa lui, vrea să facă măcar o călătorie secretă. La fel de veselă, ea fusese de acord: OK!
El îi explicase că, în asemenea ocazii, metoda cea mai bună de a ieşi din încurcătură când era întrebată unde merge este cea a înlocuirii. De exemplu, să înlocuiască Olanda cu Danemarca. Deci, un voiaj în Danemarca pentru a vedea locul în care s-a petrecut povestea lui Hamlet. Dacă tot suntem aici, ai un creion? Notează, deci, că provincia se numeşte Jutland. Şi Saxo Grammaticus este primul ei cronicar. Cu „x” şi cu doi de „m”. Atât ajunge. Nu-i nevoie să-ţi pierzi vremea cu prea multe citate, OK?
Ce idioată sunt, îşi spuse din nou Rovena. Încercă să uite gafa de adineauri. Se pregătise atât de minuţios pentru călătoria aceea, încât nu făcea să se enerveze pentru atâta lucru. În afară de desuuri, mai avea o surpriză pentru el: două tatuaje mici, unul între buric şi sâni, celălalt pe coapsă. Aşa încât avea să-l impresioneze oriunde ar fi sărutat-o. Ştia că mai are pentru el şi o mulţime de vorbe de iubire, dar nu ştia dacă avea dreptul să i le spună sau nu.
Zgomotul roţilor trenului o îndemna la somn. M-ai obosit, îşi spuse, adresându-i-se celui care o aştepta.
Versurile unui cântec, ivite poate mai degrabă în mintea ei, decât auzite undeva, îi răsunau când şi când în urechi: Două vieţi dac-aş trăi
Tot pe tine te-aş iubi.
Două vieţi, îşi zise. Uşor de spus. Până mai ieri nu fusese permis să ai două vieţi. Şi, cu atât mai puţin, să iubeşti pe cineva acolo, în cea de-a doua. Şi totuşi, oamenii nu renunţaseră. Şi nici ei doi.
Trăiau o copie palidă, extrem de palidă, a vieţii aceleia interzise. Dar, terorizaţi de ea, şi mai ales pentru a nu provoca prin vreo izbucnire de fericire mânia cerului, se prefăceau că nu se iubesc.
Zâmbi, trezită brusc din aţipeală. Îşi aminti că în copilărie îi plăcea să se trezească cu zâmbetul pe faţă.
Mereu acelaşi mister, îşi spuse. Suspiciunile lui Janek B. aveau teren prielnic să ia o amploare teribilă. Numai jumătate dintre ele şi tot ar fi putut să taie cheful oricărei femei ce mergea să-şi întâlnească
iubitul… Niciun cuvânt nimănui despre această călătorie. Trebuie să
— 111 —
distrugi biletul de tren şi orice altă urmă. O să-ţi spun mai târziu de ce. Din difuzor se auziră câteva cuvinte în olandeză, apoi în engleză.
Se apropiau de Haga. Încercă să-l sune pentru a treia oară, dar el nu-i răspunse nici acum.
Găsi uşor un taxi. Şi la fel de uşor ajunse la hotel. Un nume flamand. Fără coroană.
La recepţie i se spuse că, în afară de indicaţia de a fi condusă la camera lui Besfort Y., nu mai avea niciun alt mesaj.
Dădu ocol de câteva ori camerei uriaşe. Într-un colţ se mai aflau două genţi de voiaj. La baie, aparatul lui de ras şi parfumul cunoscut. Pe o măsuţă, un buchet de flori şi un mesaj de bun venit, în engleză, din partea directorului hotelului. Dar de la el, nimic.
Se prăbuşi pe unul dintre fotolii şi rămase aşa o bucată de vreme, cu un sentiment amar. Saxo Grammaticus. Jutland… Ar fi putut să-i lase măcar un semn, ceva. La ora x sunt acolo. Sau, şi mai simplu: Aşteaptă-mă în cameră.
Privirea, cu voie sau fără voie, i se îndreptă spre telefon. Se ridică
pentru a telefona din nou, dar observă brusc că una din genţi nu era a lui. Şi nici cealaltă. Îi trecu rapid prin cap că, din greşeală, fusese condusă în camera altcuiva. Pentru a se convinge, deschise uşa la baie, dar nesiguranţa puse din nou stăpânire pe ea. Parcă puţini bărbaţi folosesc acelaşi parfum?
Deschise, una după alta, uşile şifonierului. Umeraşele erau goale, deşi el obişnuia să-şi pună pe ele cămăşile imediat ce ajungea. Privi din nou spre genţi şi, fără a sta mult pe gânduri, deschise una din ele. Un plic mare căzu pe pat. Vru să-l pună la loc, dar din el alunecă
pe cuvertură un teanc de fotografii. Încercă să le adune, dar brusc îi scăpă un ţipăt. Într-una dintre ele era un copil într-o baltă de sânge.
În celelalte, la fel. Gândul că se află în camera unui ucigaş în serie fu urmat de întrebarea ce era de făcut. Să strige după ajutor. Să se năpustească afară. Să telefoneze la poliţie.
Nimeni nu trebuie să ştie că vii la Haga… Cercetă cu atenţie plicul.
La adresa destinatarului era scris: „Besfort Y. Consiliul Europei.
Departamentul pentru situaţii de criză. Strasbourg”.
Era al lui.
Doamne, îşi zise. Odată cu groaza, avu un sentiment de uşurare.
Cel puţin nu minţise că lucrează la Consiliul Europei. Adresa de pe plic asta arăta. La fel de evident ca şi faptul că pozele îi fuseseră
trimise de cineva. Pentru şantaj, probabil. Pentru a-i aminti ceva.
— 112 —
Zbârnâitul telefonului o făcu să tresară. Îşi drese vocea înainte de a răspunde. Era el. Nu înţelese mare lucru. El îşi cerea scuze, dar avea să mai întârzie. S-a întâmplat ceva, zise ea. A, da? Nu pot să-ţi spun la telefon. Simt din vocea ta. Ar fi bine să te plimbi niţel. Oraşul e superb. La ora cinci ajung şi eu.
Rovena făcu întocmai. Afară se simţi mult mai bine. Strada pe care mergea era într-adevăr superbă. Îndoielile de adineauri i se păreau acum stupide. Stătea prost cu nervii, era clar. I se păru pentru a doua oară că cineva vorbea în albaneză. Auzise că bolile de nervi aşa încep, cu voci imaginare.
Se oprise în faţa unei vitrine, când undeva în spate auzi pentru a treia oară acelaşi lucru. Rămase blocată, până ce vocile se îndepărtară puţin. Numai atunci privi în urmă. Era un grup mic şi gălăgios. Nu crezuse că poate întâlni şi la Haga albanezi. Poate pentru asta îi ceruse Besfort să păstreze secretul călătoriei.
Intră în primul bar care-i ieşi în cale. Din spatele geamului, strada părea şi mai frumoasă. Realiză deodată că la una dintre mesele vecine se vorbea în albaneză. Vorbeau tare, ca de obicei. Fumau. Auzi cuvintele „şedinţa de azi”, apoi „jigodia aia”, iar la urmă numele lui Miloşevici. Totul era clar acum. Acolo, în apropiere, trebuie că se afla tribunalul.
Îşi sorbea cafeaua fără a întoarce capul. Apoi i se păru că ceva mai încolo zăreşte o figură cunoscută. Omul stătea singur la masă, fără
a-şi ascunde curiozitatea faţă de grupul de albanezi. Era sigură că-l mai văzuse undeva. Da, da, îl ştia cu siguranţă. Era un scriitor cunoscut. Într-o altă situaţie i s-ar fi părut normal să i se adreseze, studia în Austria, în ţara lui, dar îşi aminti de poziţia lui prosârbă şi abandonă gândul.
Cu siguranţă că Besfort se afla la tribunal. Numai aşa se explică
coşmarele lui cu citaţia. Strigătele în somn şi secretomania.
Şi-l închipui grăbindu-se prin coridoarele labirintice. Timpul trecea greu. La masa de lângă austriac se vorbea la fel de tare. El comandă
