Răbdă cât răbdă, după care îi repetă întrebarea. Celălalt tăcu doar câteva clipe.

A, povestea cu păpuşa de plastic. Dacă semăna sau nu femeia cu o păpuşă… Sigur că semăna. Mai ales acum, când mi-ai spus tu. Când ea, când el aşa păreau. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Din spatele geamurilor aburite ale maşinii majoritatea oamenilor aşa îţi par, ciudaţi, străini, ca de ceară.

Detectivul simţi că nu mai suportă.

Eu te-am rugat să nu mă duci cu preşul, strigă deodată, cel puţin de data asta. Te-am rugat, te-am implorat, ţi-am căzut în genunchi.

O, Doamne, iar începe, gândi celălalt.

Vocea detectivului era răguşită şi omul respira sacadat.

Asta e ultima ocazie să-ţi uşurezi sufletul. Să scapi de câinii, de pisicile şi de temerile care te sfâşie pe dinăuntru. Să spui până la urmă ce a fost lucrul acela care te-a îngrozit atât de mult. Că un om

— 140 —

încerca să sărute un trup de plastic? Că o păpuşă gonflabilă încerca să sărute un om? Că asta era ceva imposibil pentru ei doi, fiindcă de acolo lipsea ceva? Hai, vorbeşte!

Nu ştiu ce să spun. Nu sunt în stare. Nu pot.

Eliberează-te de povară.

Nu pot. Nu ştiu.

Pentru că nu vrei. Pentru că şi tu, la fel ca el, eşti suspect.

Vorbeşte! Cum aveaţi să scăpaţi de cadavru, după crimă? Unde voiaţi să aruncaţi păpuşa? Nu te mai preface. Ştiai tot. Ai văzut totul în oglindă.

După ultimele strigăte, glasul detectivului a revenit la normal.

Sosise plin de speranţă la şofer acasă, crezând că o să-l facă părtaş la descoperirea sa. Dar celălalt nu voia să colaboreze. Nu te vor, îşi zise, adresându-i-se păpuşii de plastic. Nimeni nu te vede, cu excepţia mea.

În liniştea care s-a lăsat, scoase din geantă pozele celor două

victime. Să le mai vadă o dată şi să se convingă că, de fapt, chipul moartei nu apărea în niciuna.

Şoferul căscă ochii. Tremura, se bâlbâia. De ce-l teroriza numai pe el? Dacă fusese aşa, păpuşă, şi nu femeie, atunci poliţia de ce tăcea?

Diavol, îşi zise detectivul. Era aceeaşi întrebare, prima chiar, pe care el însuşi i-o pusese Lizei Blumberg. După care, ca o ciudăţenie, fără a asculta răspunsul ei, în mintea lui s-a lăsat întunericul.

Şoferul continua să bată câmpii. În taxiul lui se întâmplase ceva inexplicabil. Ceva nefiresc… Dar de ce-i cereau doar lui explicaţii?

Oricine se poate plânge de asta, în afară de tine, îl întrerupse detectivul. Te întreb întruna de o mie de ani cum de te-ai răsturnat cu maşina din cauza unui sărut, iar tu te încăpăţânezi să nu-mi răspunzi.

Erau amândoi epuizaţi. Iar tu ai putea să mă întrebi, la rândul tău, cum de am crezut-o pe Liza Blumberg şi nici eu n-am să-ţi pot răspunde. Putem să ne întrebăm unul pe altul la nesfârşit. Cu ce drept îmi pretinzi tu mie să ştiu cu cine era el în dimineaţa aceea mizerabilă?

Se simţea prea obosit pentru a-i mai povesti cum, cu ani în urmă, pe când era elev de liceu şi vizitase cu şcoala o expoziţie de artă

modernă, se holbaseră îndelung, iar unii dintre ei se distraseră

copios în faţa portretelor de oameni cu trei ochi, cu sânii puşi la întâmplare, ori cu girafe sub forma unor biblioteci incendiate. Nu râdeţi, le atrăsese cineva atenţia, o să înţelegeţi mai târziu că lumea e

— 141 —

mai complexă decât pare.

Detectivul se calmase din nou, iar în privire avea blândeţea de la început.

Există câteva adevăruri în afară de cel pe care-l vedem noi, spuse pe un ton potolit. Iar noi nu le cunoaştem. Nu vrem. Nu putem. Poate nici nu trebuie. El, prietenul lui ghinionist, spunea că în taxiul lui se întâmplase ceva anormal. Poate că aici era tot schepsisul. Celelalte nu contează. În taxiul tău s-a întâmplat altceva decât ceea ce ai văzut tu. Au stat împreună, pe bancheta din spate a maşinii, vinovat şi nevinovat, ucigaş şi victimă, păpuşă de plastic, trupuri şi suflete, când împreună, când separat, ca girafele acelea incendiate. Cele văzute de tine şi imaginate de mine sunt, mai mult ca sigur, foarte departe de adevăr. Nu degeaba credeau cei din vechime că zeii n-au vrut să ne dea nouă, oamenilor, conştiinţă şi simţuri superioare. Iar ochii noştri au fost întotdeauna orbi în faţa întâmplărilor lumii.

Detectivul se simţea obosit, ca după o criză de epilepsie.

Lucrurile s-ar fi putut întâmpla cu totul altfel. Acum nu s-ar fi mirat nici el dacă i-ar fi spus cineva că ceea ce obţinuse în cursul anchetei este atât de departe de adevăr, pe cât de departe pot fi memoriile papei de la Roma de dosarul unui credit bancar sau de declaraţia unei prostituate din ţările ex-comuniste, dată în faţa unui poliţist austriac plictisit.

Am să-ţi mai pun o întrebare, spuse moale. Poate ultima. Vreau să

ştiu dacă n-ai auzit, în cursa spre aeroport, vreun zgomot ciudat, ceva care să-ţi sugereze că motorul are o bătaie, dar care să fi fost altceva? Un zgomot neobişnuit pentru o autostradă, ceva ca un tropot de cal ce vă urmărea…

Şi, fără a mai aştepta răspunsul, se ridică şi plecă.

9

Renunţarea la descrierea ultimelor şapte zile nu numai că nu-l deranja, dar chiar îi adusese linişte.

Era convins că nu numai momentele finale, acelea din taxi, ci şi ultima săptămână în întregime era imposibil de relatat. Drept pentru care întreruperea cronicii nu-l făcea să se simtă cu nimic vinovat, ci, dimpotrivă, îi dădea sentimentul că dacă ar fi continuat-o ar fi comis un sacrilegiu.

Orice mare enigmă are uneori o scăpare. Din depozitul înfricoşător

— 142 —

în care zeii îşi păstrează cunoştinţele esenţiale, acelea la care oamenii nu au acces, se întâmplă ca o dată la şapte, la zece sau la şaptezeci de mii de ani să se strecoare afară câte ceva. Iar atunci, deodată, ochii orbi ai oamenilor, aşa cum se întâmplă când vântul ridică un colţ al perdelei doar pentru o fracţiune de secundă, ochii lor, deci, descoperă ceva pentru care altfel le-ar trebui secole.

În acea fracţiune de secundă, cei patru, clienţii, şoferul taxiului şi oglinda se aflaseră, după cum s-ar părea, într-un punct nepotrivit.

Se întâmplase ceva anormal, afirmase şoferul. Adică ceva ce le scăpase tuturor. Răzbunări de sânge necunoscute? O datorie atât de veche, încât nu poate fi răscumpărată de generaţiile actuale?

În ultima săptămână, Rovena şi Besfort Y. simţiseră că alunecă

într-un vârtej din care încercau în zadar să iasă. Ajunseseră, poate, prea departe şi acum ar fi vrut să se întoarcă.

Ce erau aceste vechi înţelegeri? Unde se încheiau şi de ce era imposibil să le rupi?

În orele tulburi ale dimineţii, povestea lua o întorsătură diferită. O

poveste cu spirite, din care trupurile lipseau. De la dispariţia trupurilor venea, probabil, deruta aceea vagă, senzaţia de libertate şi absenţa oricărei legături dintre esenţă şi învelişul ei.

Din dosarul anchetei reieşea că Rovena St. şi Besfort Y.

pomeniseră când şi când de această ruptură. Alteori o regretaseră.